Fâl-Fâl

O fluturiţă din zăvoi
A întâlnit un fluturoi
Pe care îl ştia demult,
Din vremea marelui tumult
Când, prospături şi el şi ea,
Cu aripi ca de catifea,
O zi întreagă s-au iubit,
Apoi s-au pus pe fâlfâit:
Fâl-fâl şi el,
fâl-fâl şi ea...
S-au dus.
Niciunul nu credea
Că se vor mai vedea cândva,
Dar cineva,
Acolo sus,
Îl tot privea
Şi nu ştia
De ce e el tot supărat,
Şi o pândeşte pe-nserat.
Mă rog, acum s-au întâlnit,
Iar el, pe-un ton puţin răstit
A abordat-o cam aşa:
- Să-mi spui, cinstit,
Acum, pe loc:
Ce văd eu, sus, pe rămurea,
Şi nu îmi seamănă deloc,
E sau nu e... omida mea?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!