Smochinul inimii mele

Sprijinind un lac de cer cu un braţ imens de crengi,
Dragoste cu frunze-albastre şi cu inimă de lup,
Ochii minţii-nlăcrimaţi numai tu poţi să îi ştergi,
Prinzând rădăcini în dorul gândului lipsit de trup.

Am să scotocesc prin el să învăţ pe und' se urcă,
Numai îngerii-mi coboară, c-am o aripă în plus,
Să o las iubirii mele, căci o duc de mult în cârcă,
Doar aşa-mi va creşte crucea pe care o am de dus.

Tu alinţi cu ochii leneşi lacu-albastru de pe ramuri,
Codrul şi un corn de cerb te vesteşte c-am ajuns,
Să-ţi Iaşi aripa-adormită pe-ale noastre două maluri,
Ca o punte peste-o mare de-ntrebări fără răspuns.

Lacrimile-ncep să cadă peste lumea mea de orb
Şi îmi îndulceşte viaţa tristă-a buzelor flămânde,
Le hrăneşti la tine-n braţe şi în ochii lor de cerb,
Le vezi frica mea, de mine, lângă tine cum mă prinde.

Muntele-l încalţ ca mine, c-o pereche de opinci,
Îi fac fluier din izvoare şi-l învăţ să cânte doina,
Îţi întindem pan' la tine versuri cu obraji de prunci,
Că-ţi vrea sufletul şi mintea să ne înţeleagă taina.

S-a dus vestea pân' la mine de a ta gură de pâine
Şi de stelele de câmp ce răsar în părul tău,
Mierea de măslini coboară recitată de albine,
Pe cărare, să o soarbă buzele din gândul meu.

Vin cu inima în dinţi purtand versul scurs pe-obraz
Să înmoi taina pădurii şi apoi să o străpung,
Cât s-ajung până la tine să-ţi sorb dulcele extaz
Şi zălud de fericire din tristeţe să te-alung.

Dragostea-mpleteşte-o rugă peste liniştea-mi lăuză,
Braţul ce sub cap ţi-adoarme seamănă leit cu-al meu,
Fac din flori de fier bătut colivie pentr-o muză,
Să o apăr de nebunii îmbrăcaţi ca Dumnezeu.

poezie de Mircea Trifu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!