Tată... mi-e dor de tine!

Simţi, tată, cât îmi e de dor
să te primesc în casa mea,
în care-ai lăsat dragostea?
De ce te-ascunzi după un nor?!

Tu ai fost stânca neclintită,
eu, brad ce a crescut din ea,
hrănindu-mă puterea ta,
când cetina mi-era ciuntită.

Mi-e dor de-un suflet de copil
ce locuia-ntr-un trup vânjos,
de zâmbetul tău luminos
ce soarta-l înnora tiptil...

Ai fremătat o viaţă-ntreagă,
nutrind speranţe şi IUBIRE,
punând comori în amintire,
cu mama, femeia ta dragă.

Ai strâns tristeţea voastră-adâncă,
din renunţări şi neputinţe,
din boli ce-au pronunţat sentinţe...
şi-ai obosit să mai fii stâncă.

C-o suferinţă ticăloasă,
prea mândru să te însoţeşti,
Lumini, nemaivrând să trăieşti,
ai stins din inima-ţi frumoasă.

Simţi, tată, cât ne e de dor
să te vedem şi auzim,
să-ţi spunem ce mult TE IUBIM?...
De ce te-ascunzi după un nor?!

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!