Acolo, undeva, în fruntea unei mulţimi

erau lucrurile mele preţioase.
mândria îmbrăcase pielea de miel, să nu se vadă cât e de proastă
obişnuinţa de-a vorbi singur m-a făcut remarcat;
nu gesticulam,
era o conversaţie tristă între eul meu părăsit de noroc
şi celelalte lucruri făcute în pripă
cum ar fi să te iubesc fără să cer,
să înţeleg fără să iubesc?

în lumina amurgului, din braţul meu ca un mangal
înecăcios
roiul de licurici urmărea apariţia lunii,
reacţia florilor,
îmbogăţirea aerului cu cea mai blândă otravă -
dorinţa de somn,
nevoia de oameni.

într-adevăr, nimănui nu-i place să piardă.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!