Acordeonistul

Un vechi acordeon își strig-amarul
Pe clapele de fildeș ancestral.
Sărman, și trist, și singur, lăutarul
Visează și-azi IUBIREA din astral.

Cu degetele-i lungi si ostenite,
Trimite sunetele către nori.
Și oamenii din preajmă-i dau verdicte,
Fiindu-i cei mai sinceri spectatori.

Doi bătrânei cu plete argintii
Se-apropie de el și îl ascultă.
Privesc prin aburite dioptrii,
De lacrimi, ce-amintirile rezultă.

În valsul ăsta, el o săruta
Într-un salon, culori de caramel.
Apoi, îngenunchind, îi dăruia
O inimă curată și-un inel.

IUBIREA lor, din vremuri decupată,
Le luminează chipul și acum.
De ieri și până azi, e tot curată,
Fără să-și fi pierdut aroma-n drum.

Și tristul lăutar înșiră gânduri
Pe clapele armonicii, demult...
În versul cântului, doar printre rânduri,
Îi poti afla al inimii tumult.

A fost si el odată-ndrăgostit
Și Lumea i-a "șoptit" să nu mai cânte
Că... face zgomot... si... a amuțit!
IUBIREA lui, plecând pe negândite.

Ca un nebun, rămas-a fără zâmbet
Și, căutând IUBIREA fără nume,
Din acordeon, cu fiecare cântec,
Vechi Doruri... răscoli-n sfârșit de Lume.

poezie de din Frânturi de suflet
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un singur vot până acum, nu e relevant, votează!

Distribuie
 
 

Adresa de e-mail a expeditorului

Adresa de e-mail a destinatarului

Mesaj (adresa paginii este inclusă automat)

Semnătură (numele expeditorului)

♥ Cum pot ajuta?

Fani pe Facebook