Arta iertării

Sub cerul unde liniştea m-aşteaptă
Cu crini în mâini, spre care n-am mai mers,
Ce mare e femeia care iartă
Un om de neiertat în Univers?!

M-am fost crezut oracolul stihiei
Şi împăratul clipei, mai ales,
Şi-adesea—avocatul Veşniciei
Şi-abia acum, târziu, am înţeles

Că toatele-s în van de nu-i durerea
Primordialul schit, spre care-n zori
Cuvântul meu a-ncendiat tăcerea
Şi-a-ngenuncheat în faţa unei flori,

Care e Ea, a lumii mele soartă,
O sfântă-n amintirea de neşters.
Ce taină e femeia care iartă
Un om de neiertat în Univers?!

Ce unică-i femeia, cea creată
Din vraja Adevărului Suprem,
Fără de care-s piatră răsturnată
Peste-al lui Christ mormânt, să mă tot tem

Şi-n lipsa Ei să nu-mi găsesc o poartă
Prin care aş fugi de prealumesc
S-o cer lui Dumnezeu, să mi-o dea toată
Şi-atunci pe loc să simt că-nmuguresc

Şi crengile cu fructe se îndreaptă
Spre îngerii văzduhului ales.
Ce nobilă-i femeia care iartă
Un om de neiertat în Univers?!

Un dangăt nesfârşit în spovedire,
O turlă de sublim sub prima stea,
Ce poate fi-ntregită mănăstire
Doar cu altarul care este Ea!

poezie de Traian Vasilcău (2016)
Adăugat de Traian Vasilcău
Comentează! | Votează! | Copiază!