Metaforă
Pe un tărâm necunoscut
Rupt parcă din povești
Trăia, fără să fi văzut
Meleaguri pământești,
O fată, cum doar Eminescu
Știa să o descrie.
Era... ca o metaforă
Închisă-n poezie!
Lacrima Lunii îi spăla
Obrazul, fruntea, gura...
Iar noaptea, mai că-și învelea
Și gândul și făptura
Cu aripile unui înger
Menit s-o protejeze
De răul care-ar fi putut
Să o atragă-n mreje.
Dar ea, pierdută-n depărtări
Privea planeta albastră
Și se visa adeseori
O pasăre măiastră.
Să zboare până unde viața
Lega la căpătâi
Un început... Apoi s-atingă
Lumina Soarelui,
Din asfințitul sângeriu
Un chip să se arate
Nici prea devreme, nici târziu
Prin dragoste s-o poarte.
Era un vis. Habar avea
Că-ntregul Univers
În juru-i se înlănțuia,
Ca versul de alt vers
Și că Pământul cu oceane,
Câmpii, grădini de flori,
Cu munții - stând drept paravane
De vânt, ploi și ninsori -
Nici c-ar mai fi părut albastru
De n-ar fi existat
O fată, cum doar Eminescu
Și-ar fi imaginat!
poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
