O ne-nsemnată urmă de speranţă...

Eu mi-am pierdut chiar viaţa într-o gară,
- Pe şina unui tren întârziat... (mai bine!).
O umbră ce-o zăresc, mă înfioară,
- E dragostea, ce s-a pierdut de mine!

- Peronul prăfuit, lume puţină!
Zâmbete triste, satisfacţii mari.
Prezenţa lor îmi zgârie retină!
Şi totuşi, suntem chiar complementari.

Un gând lăsat în urmă, pas în doi,
- Peronul rece, gara prăfuită!
O încercare pentru amândoi,
Şi viaţa mea rebelă, părăsită.

- Acesta e tabloul sorţii mele!
Pe care îl descriu cu nonşalanţă.
- Păcat că e ruşine şi durere!
Şi-o ne-nsemnată urmă de speranţă.

poezie de Florin Cezar Călin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!