Iubiţilor, daţi-mi un semn...

îmi vin în minte atâtea amintiri,
ochii părinţilor mă urmăresc cu lacrimi de dojană,
privirea lor atât de blândă fulgeră-n simţiri
şi umeziţi-mi ochi şi-acum încă îi cheamă

îmi amintesc prin gânduri răzleţite
cum mă purtau pe braţe, obosite,
cum mă fereau de grijile împotmolite,
în muncile ce le făceau, prea prost plătite

eu nu ştiam şi nu băgăm de seamă,
făceam prostii, ceream visul în palmă,
ceream ca luna să coboare pe-o năframă,
mi-o dăruiau zâmbind cu ochii pe-a lor rană

când am crescut nimic, nimic n-am înţeles,
erau în mine lacrimi, erau urmele de stres,
erau în mine frană pentru mersul nebunesc
spre faptele furate fără rost şi sens

acum e prea târziu, îi plâng îi chem,
îi vreau din nou aproape, simt un ghem,
în coşul pieptului, mă doare, noaptea gem,
îi strig şi-aş vrea:.. "iubiţilor, daţi-mi un semn"

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!