Alb cu lumina

Cu faţa la răsărit şi spatele către apus
îmi vedeam memoriile în tragic învelite,
din coincidenţe puse pe un fulger am compus
iubirile cu semne de întrebare împletite.

Şi am ţinut în bancă anii mei de tinereţe,
în conturile legănate în eternitate,
ca să-i am dobândă la zilele de bătrâneţe
presărate peste trotuarele asfaltate.

Şi nu am înţeles cântecul ciocârliei triste,
deşi săruturile fredonau doar o romanţă.
Fereastră mi-a fost iubirea ce-o doream să existe
şi albit de gânduri n-am căutat nici o vacanţă.

Dar vine timpul gândului spre albul de mireasă,
chiar şi pentru strălucirea sclipirii de zăpadă.
Imaculatul alb de lună, a nopţii crăiasă,
îşi caută lumina pe a cerului estradă.

În viaţă emoţiile se scaldă-n amorţire,
spre lumină o albă rugăciune avem de spus
când am ajuns pe albele cărări de despărţire
cu spatele la răsărit şi faţa către apus.

poezie de Constantin Rusu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!