Stea neapusă

E cam târziu şi tinereţea-i dusă
Pe aripa crâmpeielor de vise,
Să-mi sloboadă gândurile-nchise
Din tainiţa de grele vremi, ascunsă.

Ticsită cu idei, spre a fi scrise,
O ladă ferecată este-mpinsă
Pe-o cale neumblată, nepătrunsă
Din univers cu recile abise.

Cum steaua mea e încă neapusă
Lumină a cuvintelor contururi,
Iar bucuria-n sine-mi e indusă
În clipa cea de faţă şi de-a pururi.

De răutatea lumii ce-i distrusă
Voinţa nu-mi va fi nicicând supusă.

sonet de Ioan Friciu (2017)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!