Femeia de sticla

dintotdeauna într-o sticlă se întâlnesc cioburi de viaţă
trag aer în piept de parcă aş fi furat toate comorile lumii
mi-e atât de frică să deschid ferestrele
să nu mai pătrundă niciodată realitatea

mi-e frig şi câte aş putea să mai spun
oglinda mă trage de mânecă
stai. non ti muovere
acum am să descânt rotocoalele
alint mirese în frunze de toamnă
ridic până la lacrimi paharul albastru
mă minunez cât de repede pătrunde în carne nisipul
îmbrobodesc vise, depărtări, vorbesc altă limbă

port câte o lacrimă pe fiecare umăr
nu mă atinge. te rog, nu mă atinge
sunt eu, femeia de sticlă. scriu versuri
deschid şi închid toate cărţile
aleg perdele şi crini pentru mirări
aleg
iar dincolo de vămi e multă rugăciune
plecările sunt în deşertul nostru
tu. lasă-ţi gândurile să mă atingă
şopteşte-mi că nu e nimeni vinovat şi nu mai plânge
atinge-mă în suflet. mult
vreau să te ascult cum cânţi de dragul meu
mâine o să jucăm spânzurătoarea
ai să ştii sigur cu ce cuvânt încep

iubite
un vers de-al meu plânge
departe şi-aproape

poezie de Mădălina Maroga
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!