Rostogolire spre cer
Tu
niciodată nu știi
cât mi-e de greu în fiecare noapte
cât de banal
ca un scrum de țigară
niciodată nu vei ști
cât de mult mi-am dorit să-ți pot scrie
măcar un vers
despre frunzele care au rămas din ultima
toamnă
aș fi vrut să am timp
să pun coperți iubirii noastre
să-ți vorbesc despre ploi
dar știu că versurile și mâinile acestea reci
nu vor putea niciodată să te mângâie
am să cobor peste ape și undeva
aproape de liniștea zăpezilor
am să mă rostogolesc spre cer
peste tăcere
acum
îmi vine să râd
e ca și cum te-aș invita să-mi vezi
un pic din moarte
nu e simplu
am să plâng într-una de frig
n-am să știu ce să fac cu umbrele mele
cu răbdarea și credința mea
n-am să știu să umblu
hai-hui
prin gândurile tale
îmi va fi sete
am să stau pe marginea drumului
n-am să înțeleg nimic
am să-mi asfixiez pe rând toate visele
de frică să nu mi le ia cineva
am să le ucid
voi desena cu fum
un sfârșit
peste o mie de gânduri, o mie de ape
voi muri frumos
fără să știu de ce
pe noi
Dumnezeu ne-a adunat
greșit
poezie de Mădălina Maroga
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!
