Mi-e sete...

Mi-e sete, dar nu apă vreau, am gura arsă, dar nu beau,
izvorul lacrimii secat de când din braţe ai plecat.
Când m-ai lăsat nimic n-ai spus, gând rătăcit şi cuget dus,
dar am crezut c-ai să revii misterele să-ţi reînvii.
Am socotit nechibzuinţă neizbutita ta dorinţă,
pricepere nevinovată fiinţă fără judecată.
Te-aştept, dar parcă e-n zadar, nu dai un semn de dor măcar
că-n alte dăţi te supărai, după trei zile reveneai.
Visele-mi sunt cum le-ai lăsat, tu ca femeie, eu bărbat,
nimic pierdut, totul păstrat, totul diform, nimic uitat.
Capul pe umeri să lăsăm, cu şoapte binecuvântăm,
cu har divin ne-ncredinţăm, pragul în doi să traversăm.
Noi pierdem timpul separat, privind în urmă ce-ai lăsat,
se scurge dorul disperat, şi crezi că-l vindeci c-un oftat.
Tu eşti săracă, eu bogat, risipă tu, eu cumpătat,
nicicând nu trebuia uitat cel jurământ ce ne-a legat.
Ţi-am spus că n-am să mai iubesc până te caut şi găsesc,
favorizăm nou început şi regretăm timpul pierdut.
De azi îţi zic un bun venit, să nu mai pleci, că m-ai rănit,
dar rana s-a cicatrizat şi totul, totul am uitat.

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!