Mea culpa

rezemată de raft în coloane de gânduri
pare că nu are nimic a-ţi mai spune
îi ling mâna întinsă peste silabe şi rânduri
privind-o, mă plictiseşte, plină de spume.

aidoma unei fiinţe mă salută în prag
deşi, uneori, cuvintele-i sunt moarte
trec prin inima ei cirezi de iluzii
tulbură lumi nevăzute, deşarte.

discutând cu ea, trece ca întâmplare erotică
nebună cum e, face semne care mă sperie
are momente când devine simpatică
într-un timp destinat, se crede chiar glorie.

culcată pe albul încinselor pagini
scuipată, etern, cu o ploaie de semne
rămâne cu buza, umflată, pe margini
coridă învinsă-n bătaia cu perne.

se zbate în cerc, se agită, râzând de pătrate
într-o sferă lipsită de armonie
am s-o omor, îi iau titlul lipsit de carate
şchioapătă, proasta, în monotonie.

cine e asta, întreabă o chelie?
îmblânzită, răspund: e a mea poezie!
s-o crezi tu, fraiero, se aude un glas
e o varză-mbrăcată în fantezie!

poezie de Elena Toma
Adăugat de Elena Toma
Comentează! | Votează! | Copiază!