Scriitoarea

În camera cu vedere la partea din faţa casei,
Unde lumina se frânge, iar teii umbroşi ating cu frunzele fereastra,
Fiica mea scrie o poveste.

Mă opresc pe casa scării, ascultând
Prin uşa închisă ţăcănitul maşinii de scris,
Asemănător celui făcut de un lanţ tras peste o copastie.

Deşi tânără, lucrurile adunate
În viaţa ei au un volum mare, iar unele sunt grele:
Îi doresc o călăorie plină de noroc.

Dar acum ea este cea care se opreşte,
Ca şi cum mi-ar respinge atât gândul, cât şi simplitatea acestuia.
Nemişcarea se dilată – şi-n ea

Parcă întrega casă a căzut pe gânduri;
Apoi începe iarăşi să lovească
Literele, pentru a interveni din nou tăcerea.

Îmi amintesc de sturzul care, stupefiat,
S-a pomenit chiar în acea cameră, acum doi ani;
Cum ne-am strecurat înăuntru, am deschis rama geamului

Şi ne-am retras, să nu-l speriem;
Şi cum, pentru o prea lungă jumătate de oră, prin uşa întredeschisă,
Am urmărit lucioasa, sălbatica, întunecata

Şi iradianta creatură
Năpustindu-se către lumină şi căzând mereu ca o mănuşă
Pe duşumeaua dură sau pe birou;

Şi aşteptând apoi, zburlită şi însângerată,
Pentru şansa de a încerca din nou; şi cât de bucuroşi
Am fost când, pe neaşteptate,

S-a înălţat de pe spătarul scaunului,
Şi în zbor planat, direct prin fereastra din dreapta,
A evadat dincolo de marginea acestei lumi.

Întotdeauna, draga mea, totul este o problemă
De viaţă şi de moarte, deşi eu uitasem asta. Îţi doresc
Ceea ce ţi-am dorit şi mai înainte, dar mai apăsat.

poezie de Richard Wilbur, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!