Abia te-ai dus
S-a înnorat și cerul și pământul...
Și cerul și pământul au apus...
Sunt sângerii și sufletul și gândul
De când te-ai dus, oh, da, de când te-ai dus...
Plouă pământul lacrimă amară
Mustind tăcut din cerul amărui...
Plouă și-n mine și căsuța-ți plânge...
Și câinele ce azi e-al nimănui.
La poartă, mamă, scârțâie fântâna...
E șanțul ruginit și obosit,
Iar casa ta cu lacăte e-nchisă,
Dar ele, scumpă mamă, n-au murit.
Abia te-ai dus... și vezi?! Mi-e dor de tine...
În vânt se simte mângâierea ta.
Mi-aplec genunchiul și te chem, măicuță,
Dar piatra de mormânt e-atât de grea!
În ochii mei se oglindește doliul
Și-atâtea amintiri, măicuță bună,
Dar glasul astăzi, nimeni nu-l ascultă,
Tu nu mai poți să mă mai strângi de mână.
Singurătatea te-a ascuns acolo
Unde în timpuri ne vom regăsi,
Trepte transcendentale urci, măicuță,
Iar eu te plâng în fiecare zi.
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre plâns
- poezii despre vânt
- poezii despre tăcere
- poezii despre suflet
- poezii despre singurătate
- poezii despre roșu
- poezii despre prezent
- poezii despre ploaie
- poezii despre ochi
