* * *

Voi sta aici până ce va trece o femeie
Îmbrăcată în alb,
Îi voi spune cu jumătate de glas
Că amintirile nu se îmbracă niciodată astfel,
Iar dacă ea va zâmbi, aşa cum foarte puţine
Ştiu să zâmbească, departe de ele,
Atunci îi voi spune că privirile ei
Sunt ca un ecou de pădure tăiată,
Că eu caut pădurea aceea de mult,
Că nu ştiam că nu mai există,
Că aş fi vrut chiar sa n-o găsesc niciodată,
Dar să ştiu că există, că de crengile ei
Se leagănă, toamna, vânturi albastre.
O voi ruga apoi să mă ierte,
Voi schiţa o plecare uşoară,
Ca o desprindere de ţărm, ne vom alătura paşii,
Voi inventa o poveste frumoasă,
Abătând drumul acela în trecut, înspre copilărie,
Îi voi vorbi despre lumile îndepărtate,
Despre vuietul mării, de marile temperaturi ale stelelor,
Şi-ncet, atunci când vom fi departe de lume,
Când, pentru prima dată, ne vom da seama ca suntem singuri,
Când ea însăşi va recunoaşte că nu e nimeni cu noi,
Atunci nu ştiu, nu ştiu ce îi voi spune,
Dar stau aici, voi rămâne aici,
Până va trece...

poezie de Darie Novăceanu
Adăugat de El
Comentează! | Votează! | Copiază!