Când se crapă pământul, să nască

Se crapă-n ramuri neaua iernii din albul scurs, regenerând
La primele răcori de cald ca un porumb de floricele
Şi parcă mintea scapă frâie, visând călătorit arzând,
Iar inima ar plezni nebună să-mi iasă toate-n păr, pe piele.

E-un freamăt presimţit oriunde şi picuri verzi se sparg în foi,
Ninsoarea se pornind petale din must de sevă-n capilare,
Ce urcă amintiri din huma de alţi de-ai noştri, precum noi
Ce îşi ţin iar inima-n palme, s-o dea, cum pomul îşi dă floare.

Se varsă şipuri uriaşe, pe simţuri, inundând parfum
Până ar plezni şi piept de dulce, de atâta ploaie de miresme
Şi clopoţei cu trei ovale se pleacă sfioşi lângă drum,
Pierind tăiaţi de toporaşi şi-n şir apoi, pufoase iezme.

Din griul gloss, sau ceruit, se văd topazuri de acadele,
Înfipte în reavăn de-o mochetă întinsă suluri peste brun
Şi-n zări e-un zumzet, un concert, de faguri roi şi păsărele,
Iar mintea-n zbor pleacă şi ea... Sunt tot o muzică, răsun!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 octombrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!