Poţi face să-nflorească meri?

Era atâta fericire între noi
Şi-atâta dăruire-aveam de spus,
Încât prezentul "astăzi", înmulţit cu doi
Îţi aminteşti cum... nu ni-era de-ajuns?

Te regăsesc, pe cerul siderat,
În care ne-am văzut ciudat de tineri...
Dar cum să iert că-n urmă ai plecat
Şi-ai luat cu tine ziua noastră: Vineri?!

Te regăsesc şi-n răsăritul candid
În care, prin eter ne-mbrăţişam
Dar cum să-ţi iert acest crepuscul palid
Cu visurile la trecut: eram?!

Te voi fi regăsit o clipă-n vise,
Dar... inutil: pe cerul ajurat,
Îmbrăţişarea noastră amuţise...!
Într-un destin stingher şi haşurat!

Acum tu vrei să mi te-ascunzi în vis,
Şi poate, visu-mi te-ar putea uita uşor...
Dar cum să uit miracolul ucis,
Din candidul... nepământeanul colţuşor?

Zădărnicie-i vrutul ce-l zoreşti
Iubirea-ţi e o urmă dintr-o boare...!
Şi chiar de-mi spui că nu mă mai doreşti,
Mâhnirea nu e taina... care doare?!

Aproape-ai fost de-al biruinţei prag...!
De dragul tău şi-al meu, cutează-ţi primăveri!
Regretele sunt răni, poete drag...
În locul lor, poţi face... să-înflorească meri?!

poezie de Iulia Mirancea (august 2013)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!