Cântul XX

De-o nouă caznă-mi cat-a face rime
spre-a da subiect, din lumea cea 'necată
cântării douăzeci a părții prime.

Întreag-aveam atenția mea-ndreptată
ca până-n fund să pot vedea-n genune
și-n cât amar de plâns era scăldată.

Și-un neam văzui, plângând cu-amărăciune,
și-umbla-n tăcere prin rotunda vale,
și-ncet cum merg cei vii în procesiune.

Și dând vederii-o mai departe cale,
ciudat sucit pe-oricare-aci-l văzui
cu-ntregul trunchi din gât până sub șale,

spre spate-având întoarsă fața lui.
De-a-ndosul ei deci trebuiau să vie,
că-n față văzul stins era oricui.

Se poate, zic, c-ar fi paralizie
prin care-un om atari suciri să pață,
dar n-am văzut și nici nu cred să fie.

Socoți, de-o vrea Cel Sfânt să prinzi în viață
din cântul meu, creștine,-o-nvățătură,
putut-am eu să am neplânsă față,

văzând de-aproape-a omului făptură
strâmbat-astfel că plânsul lor curgând
din ochi trecea pe buci prin crăpătură?

Proptit de-un colț al stâncii aspre stând
am plâns, și-am plâns până ce bunul tată
– "Mai stai", mi-a zis, "cu alți nebuni în rând?

Ți-e mila vie-aici, când ți-e-ngropată.
Căci cei mai mari mișei sunt cei ce au
murmur când văd divina judecată.

Sus, capul sus! Și vezi pe-Amfiarau
pe cel ce-l înghiți pământu-n fine
la Teba-n șes, iar oștile-i strigau:

– «Dar unde-alergi acum și ce-i cu tine?»,
dar el s-a tot scufuns până căzu
la Minos cel ce-nhață pe-orișicine.

Și vezi că piept din spete-aici făcu,
prea mult să vază-n fața sa el vruse,
deci umblă-ntors și-ntors și vede-acu.

Tiresias vezi-l cel ce-odată fuse
femeie-atunci când din bărbat schimbată
el membre-atari ca și-o femeie-avuse,

și-avu dintâi c-un băț din nou să bată
din nou doi șerpi cum dragostea-i unește
și iar primi făptura sa bărbată.

Cu spatele de burtă-i se proptește
Aruns acel ce-n munții Luni, pe-unde
valeanul cararez cu greu plivește,

un pustnic stete-al peșterii afunde
de marmură, și larg avu spre mare
și larg deplin spre cer, în zare-oriunde.

Cu părul despletit pe sânu-i pe care
tu nu i-l poți vedea acum, căci el
și tot ce-i păr pe ea dincolo-l are,

ea Manto fu, pribeaga fără țel
ce-n locul meu natal în urmă stete,
de-aceea vreau s-asculți aici nițel.

Când tatăl ei sfârșitu-obștesc și-l dete
și sclav-ajunse patria lui Bac,
fu lung prin lume-alergul ăstei fete.

În mândra-ne Italie zace-un lac
dincoace de Tirol, și ne formează
hotar de către nemți, numit Benac.

Mai mult de-o mie de-ape ce brăzdează
din Garda-n Val Camonica Peninul
aceste toate-n zisul lac stagnează,

și-un loc e-n lac unde-ar putea vecinul
pastor al Bresciei conveni cu cel
ce e-n Verona, ca și cu Trentinul,

Peschiera stă, frumos și bun castel
la râpa cea mai scund-a astei ape,
și ține-n frâu pe bergamasci cu el,

pe-aici apoi prisosul cât nu-ncape
în lac, își rumpe peste mal un vad,
ca râu cătând pe verzi câmpii să scape.

Dar apele-i de-ndat-apoi ce cad
cu nume Mincio, nu Benac, scoboară
și-așa se varsă la Governo-n Pad.

Nu curge mult și-ajuns pe locuri șese
se-ntind lățite-ntr-o mocirlă lată
ce-aduce vara multe boale-adese.

Trecând pe-acolo deci cumplita fată
pământ uscat văzu-ntr-acel nămol
și-n el nici om, nici holdă sămănată;

și-aici, fugind de lume cu-al ei stol
de servi, urmându-și trista-nvățătură,
trăi, lăsând acolo trupu-i gol.

Răzleți de primprejur apoi umplură
plugari ăst loc ce-n smârcul său cel lat
avea-mprejur firească-ntăritură

și făr-al sorții semn ei nume-au dat
cetății lor clădite pe-oseminte
ca fetei cei ce-ntâi pe-aici a stat.

Și mult îi fu poporul, mai nainte
de-a fi de Pinamont cu-nșelăciune
credulul Casalodi scos din minte.

De-aceea-ți spun, că dac-ar fi să-ți spună
că alte-origini are-al meu pământ,
să poți minciunii-un adevăr opune."

Iar eu: – "Ce-ai spus, maestre,-mi este sfânt,
și-al tău cuvânt tărie-a prins în mine,
ca praf mi-ar fi oricare-un alt cuvânt.

Dar vezi și-mi află-n neamul care vine
vrun vrednic de văzut și mi-l arată,
căci tot ce vreau aceasta e, știi bine."

Iar el: – "Acel cu barba răsfirată
pe spete-a fost – când Grecia-n greul pas
de-ai săi bărbați era despoporată,

așa c-abia copii i-au mai rămas –
augur, și-a dat cu Calcas semnul care
porni din Aulida primul vas.

Eurifil se numea, și-ăst nume-l are
în naltu-mi cânt unde de dânsul spui
tu-l știi, că-mi știi întreaga mea cântare.

Cel slab în șale-așa că parcă nu-i,
e Scot și-ntr-adevăr avu putința
să-nșele lumea cu magismul lui.

Guido Bonat își plânge-aici știința,
și-Asdent ce-acum să fi rămas la piele
și sfori ar vrea, ci-acu e-n darn căința.

Vezi tristul stol cari au fugit de-andrele,
de fus și gheme și-au prostit creștinii
fierbând și ierburi și-nvârtind ulcele.

Dar haide-acum! Între-ambele confinii
a celor două lumi ni se scufundă
în mare sub Sevila Cain cu spinii.

Și-apoi, ieri noapte luna fu rotundă
și nu uita că zarea ei te-a prins
și bine-aori în silva ta profundă."

Așa-mi vorbea, iar noi mergeam întins.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

vot: idee genială, exprimare frumoasă, ton ponderat

Distribuie
cumpărăturiCartea "The Divine Comedy Paradise Vol. 3" de Dante Alighieri este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la -88.00- 28.99 lei.
 
 

Adresa de e-mail a expeditorului

Adresa de e-mail a destinatarului

Mesaj (adresa paginii este inclusă automat)

Semnătură (numele expeditorului)

♥ Cum pot ajuta?

Fani pe Facebook