Cântul IX

Acea coloare moart-a feţii mele
ce-n spaim-avui când el veni napoi,
făcu pe-a lui cea vie să i-o spele.

Ca omul care-ascultă stete-apoi,
căci mult prin neguri ochii să străbată
n-aveau puteri prin aerul greoi.

– "Noi tot avem să biruim odată",
aşa-ncepu, "de nu... atare-mi spuse...
oh, cât m-amân-acum, că nu s-arată."

Văzui eu bine cum un văl el puse
pe ce-ncepu cu ce-a sfârşit să zică,
şi n-a-ncheiat aşa cum începuse,

şi nu puţin îmi dete-acestea frică,
fiindc-am tras din spusu-i nedeplin
mai rău un sens de cum avea adică.

– "În fundu-acestei triste scoici mai vin
cândva de-acei din primul grad în care
speranţa moartă vi-e unicul chin?"

Aşa-ntrebai. Iar el: – "Se-ntâmpl-arare
să-i fie dată sarcin-oarecui
de-a face-aceast-a mea de-acum cărare.

Dar eu, ce-i drept, şi de-altădată fui
trimis aici de-acea Erihto cruda
ce poate-aduce-un duh în trupul lui.

Eram de scurtă vreme mort, iar truda
impusă-mi fu prin Iaduri să străbat
spre-a scoate-un duh din cercul unde-i Iuda,

din cel mai jos şi-obscur şi-ndepărtat
extrem de cerul ce-ncunjoară toate.
Ştiu drumul bine deci, nu fi-ngrijat.

Ăst smârc ce-atât de rea putoare scoate
încinge-oraşu-aprinselor morminte,
şi-a-ntra numai cu sila-n el se poate."

Mai multe-a spus, dar nu le mai ţin minte,
căci eu de mult ţintisem ochii mei
spre naltul turn cu vârfu-acel fierbinte,

de unde-au răsărit deodată trei
de sânge pline Furii infernale,
ce-aveau mişcări şi chip ca de femei.

Cu hidre verzi încinse-ale lor şale
cu păr de şerpi mărunţi ca mărăcinii,
făcuţi cununi pe tâmplele fatale.

Virgil pe-aceste serve-ale Reginii
durerii cei de veci le cunoscu
şi: – "Iat", a zis, "ferocele Erinii.

În stânga lor Megera plânge-acu,
şi-Alecto este care-n dreapta plânge,
Tisifone-i la mijloc." Ş-apoi tăcu.

Pe piept cu ghearele s-umpleau de sânge
şi-urlau bătând în palme-aşa că eu
simţeam cum spaima spre Virgil mă strânge.

– "Meduso, hai", aşa strigau mereu,
"să-l facem piatră", şi priveau spre mine,
"spăşească-n el atacul său Teseu."

– "Întoarce-te şi-nchide-ţi ochii bine",
mi-a zis Virgil, "că n-ai să mai vezi stele
de-apuci să vezi pe Gorgo dacă vine."

Vorbind m-a-ntors chiar el de către ele,
şi nepărându-i palmele-mi de-ajuns
şi-a-ntins podiş şi-a lui peste-ale mele.

Voi, cei cu spirit ager de pătruns,
cătaţi aci-n cântarea mea ciudată,
sub vălul ei, ce-nvăţ îmi zace-ascuns!

Şi iat-atunci pe balta tulburată
un zvon de spaimă, numai trosnituri
făcea-ntre maluri apa să se zbată

cum nu-ntr-alt fel un vânt ce prin călduri
contrarii naşte-nvârtejiri cumplite
şi-n furie bate biciuind păduri

şi crengi rupând le-azvârle risipite
şi-n pulbere-mbrăcat trufaşu-i drum
goneşte-n adăpost păstori şi vite.

Lăsându-mi ochii-apoi: – "Priveşte-acum
acolo sus pe spuma cea antică
şi pe-unde-i mult mai gros cumplitul fum."

Precum când simt năpârca inimică,
se-mprăştie-un stol de broaşte-nspăimântate
şi-adânc s-afundă prin nămol de frică,

văzut-am mii de duhuri ruinate
fugind de unul ce-l vedeam că iese
prin pas trecând pe Stix cu tălpi uscate.

Prin faţă-i stânga şi-o trecea adese
deoparte dând ăst fum de zgură plin,
şi-atât era de ce părea să-i pese.

Eu bine-atunci văzui că-i sol divin,
mă-ntoarsei spre poet, iar el spre mine,
c-un semn să stau pe loc şi să mă-nchin.

Ah, cât părea de mânios cum vine!
Sosi la poartă şi-o deschise-apoi
cu varga lui, căci larg sări de sine.

– "Goniţi din cer, şi-ai lumii-ntregi gunoi",
vorbi trecând pe pragul încăperii,
"de unde-atâta sumeţie-n voi?"

De ce-ncăpăţânaţi v-opuneţi Vrerii
al cărei ţel nu poate-afla schimbare
şi care-ades v-aduse spor durerii?

Ce-ajut-a face sorţii-mpiedecare?
Aţi şi uitat că Cerber nu-n zadar
şi gât şi ceafă făr' de păr le are?"

Se-ntoarse-apoi pe-acelaşi drum murdar
şi n-a vorbit cu noi, cum n-are-aminte
să stea un om durut de-un alt amar

decât al celui care-i stă nainte.
Văzând că poarta nu ne-o mai încuie,
noi mersem deci, vegheaţi de vorbe sfinte,

şi-ntrând, căci n-a fost nimeni să s-opuie,
eu, cel ce-atâta dor s-o văd avui,
cum poate fi şi-atare-o cetăţuie,

când fui în ea, privind în jur, văzui
enorm un câmp întins spre-oricare parte
şi plin de plâns şi cazne-adâncul lui.

La Arli-unde Rodanu-n bălţi se-mparte,
sau cum la Pola-n faţă cu Cornarul
ce-ai ţării ţărmi spălându-i ne-o desparte,

morminte multe-ncolnicesc hotarul,
aşa era şi-aici în orice loc;
ci-aici, fireşte-i mult mai mare-amarul.

Căci arde-ntins printre morminte-un foc
ce-aşa le-ncinge că mai roş nu poate
prin arte-a face-un fier, nici un mijloc.

Şi-al lor capac era deschis la toate.
Şi plâns ieşea din ele-amar şi-astfel
c-aeve-un neam arzând părea că-l scoate.

Iar eu: – "Maestre, cine-i neamul cel
ce-aci-ngropat îl ţin aceste scoine,
prin marele său plâns spuind de el?"

– "Căznesc pe eretici aceste scoine,
şi-adepţii de-orice sectă", el mi-a spus,
şi-s mult mai mult, decât ai crede, pline.

În ele-asemeni e cu-asemeni pus,
dar n-au un chin egal, ci după treaptă."
Şi-apoi, pe-un drum ce e-ntre zid ne-am dus

şi-aceşti martiri, întorşi pe mâna dreaptă.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!