Floare-albastră (de Eminescu)

- Floare-albastr-a mea de sus, cufundată-n stele,
La ce iarăşi ai apus, suflet fin al vieţii mele?
O să mor de al tău dor, mai răsari te rog odată
Alină-mă puişor, puişor prea scump de fată...

- Răsar eu, dar este soare, şi sunt mititică,
Eu sunt mica stea de mare, şi sunt o nimică.
Aşteaptă-mă pe-nserat, şi-am să strălucesc,
Luminez suflet curat, pe care-l iubesc.

- Ba eu vreau chiar şi pe soare, vreau să te zăresc!
Apari te rog, că mă doare, ştii că te doresc;
Stau şi tot mă uit pe cer, soarele e-n nori
Tu esti floare şi mister, doresc să nu mori!

- Ridică-te dacă poţi, vino pân' la mine
Ai maşină, patru roţi, drept te rog o ţine,
Demarează cât mai tare, greş ca să nu dai
Eşti şi tu albastră floare, dac-ajungi în rai!

- Eu aş vrea să mai trăiesc, moartea-i despărţire,
Mult la tine mă gândesc, eşti a mea iubire,
Iubirea dac-a murit, nu mai este soare
Nu mai sunt al tău iubit, lucru, ce mă doare.

Eu te-am pus la încercare, să văd ce-mi gândeşti
Să devii albastră floare, trebuie să creşti;
Creşti şi te înalţi spre stele, dureri şi suspine
Unde, vei uita de ele, când, destinu-ţi vine.

poezie de Paul Preda Păvălache din Trăiri intense..., după Mihai Eminescu (18 septembrie 2011)
Adăugat de Paul Preda Păvălache
Comentează! | Votează! | Copiază!