Ultima ţigară a şarpelui de casă

Primise ultima ţigară şi nu ştia
dacă trebuie să o savureze sau doar încerca
să respire, ca un vulcan pricăjit.

Lăcusta i se aşezase pe solzi, din greşeală.
Ulmii înfipţi în baltă urcau, cu fereală.
Era un joc de culori. Negreşit.

Nu demult, şerpuind, iarba foşnea.
Nu demult vânase o broască în balta ca o balama
între câmpie şi deal.

Nu demult venise băiatul cu julituri la genunchi,
ca un vânător nemişcat, ca un mănunchi
de muşchi încordaţi în asemenea hal

încât părea un lemn neted, un lemn nemişcat.
Apoi, ca un strănut din senin, ca un viscol uscat,
linia a fost întreruptă.

Atunci a plutit peste câmpia abruptă,
a muşcat din bucata de cârpă murdară şi ruptă
(aşa a rămas fără dinţi),

apoi a muşcat, ştirb, robinetul ruginit.
I s-a umflat burta de apă. Apoi, răstignit,
a scuipat broasca. L-a durut (de parcă ar fi avut zimţi).

Apoi a muşcat din ultima ţigară, cu ciudă,
a respirat ştirb ca printr-un tub, parcă vrând să audă.
Dar limba despicată n-a mai pipăit pe aici.

Acum se aude pielea şarpelui dată cu sare şi uscată.
Acum şuieră, când bate vântul. Acum e pătată.
Acum cade printre lemne. Acum e drum de furnici.

poezie de Călin Hera din Îmi pun singur miere în ceai (2010)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!