Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Serie

Mihaida - Fragment epic - Cântul I

Cânt armele române și căpitanul mare
Ce-mpinseră păgânii și liberară țara,
Răzbunătoare spaimă luciră peste Istru,
Peste Carpați trecură de glorie încinse
Și toți românii-ntr-una uniră subt un sceptru,
O acvilă, o lege, cum are ca să fie.
În van o crudă soarte i-alungă nempăcată,
În van conspiră iadul să-i ție-n întunerec
Ș-asupra lor trimite fatala dezbinare
Și uneltiri străine ș-împerecheri civile,
Căci Domnul îi protege ș-îi ține peste secoli
Și i-a ales să-și facă din ei tărie mare.

O, muză-mbărbătată ce-n Elicon n-ai nume,
Ce soarele dreptății te-ncinde și te-nspiră!
Mută să fie buza profană ce te cheamă
Să amăgească omul și cerul să insulte.
Severă deitate, a crimelor pedeapsă,
Ce vizitezi pământul să deifaci pe oameni,
Să fulgeri tirania, să reîntregi popoare!
Eroica ta liră acoardă cu unirea,
Fă să-i auz vibrarea a coardelor sonoare
Întinse-n negrul sânge tiranilor purpurii.
Tu dă semnalul, muză, la prima mea cântare,
În sânul meu revarsă mânia ceea sacră;
Aprinde-a mele versuri cu flacăra-ți divină,
Și voi aprinde inimi, voi deștepta românul
Să te aținte-n față, să te cunoască bine.
Spune-mi, o, muză, toate eroicele fapte,
Profunda-nțelepciune bărbatului cel mare
Ce singur întreprinse și fapta-ndependinței,
Și fapta de unire, cel cuget salutariu.
Cine este eroul ce, credincios al legii
Și patriei, rempinse barbari ce șiroiară
Din Orient încoaci să-nnece libertatea,
Să stingă creștinismul și lumea să subjuge
Subt oțelosul paloș și oarba neștiință,
Sforțând-o să își plece genunchii spre-nchinare
La un răszeu de sângiuri, uitând pe ZEUL păcii,
Pe zisa inspirată unui profet fanatic?
Mihai cel Mare, domnul românilor și fală!
P-acela cânt, ș-ajută să bucin a lui fapte.
Mult s-a luptat eroul cu brațul și cu mintea:
Multe nevoi învinse, varii nemici d-afară
Și mai fatali din întru, și soarta nempăcată
Pare c-o abătuse din lupta prelungită,
Parcă-și aflase omul s-o-nvețe să respecte
O nație celebră.
Întreagă România gemea de ani atâția
Subt jugul sângeratic osmanului feroce.
Fatală și rea cobe-ncepuse Demiluna
A se nălța lucindă pe Dacia smerită.
Și glasul mueginiu, în zi și-n miezul nopții
Svola purtat de vânturi ca arpă infernală
De crivăț șuierată, și răsuna profetic
Înfiorând creștinul în empia chemare
A numelui sinistru, țipând: Allah! altá hu!
Cambana solemnelă cu totul amuțise
Pe lâng-aceste hule, blasfeme inspirate;
Și ruga pietoasă, ascunsă, spăimântată,
Abia cuteza, mută, pe Crist să mai adoare.
Pălită era crucea și razele ei triste
Ca domnul zilii-ntocmai când, în uimirea lumii,
A umbrelor regină se pune înainte-i
C-o sfață infernală ca să însufle spaima
La inime credule pământului în doliu.
Averea cumpătată și însuși neaverea
Săteanului nemernic se spulbera din casă.
Nici pasăre, nici vită, nici fructul muncei sale,
Nici timp, nici loc, nici viața n-avea în siguranță;
N-avea să-și plece capul, cu ce să-și ducă traiul:
Fugar, fără colibă, își blestema ființa;
Iar stabil, adăpostu-i chema crudul nesațiu:
Domn, sclav, clăcaș, totuna; averi erau pericol
Și lipsa era foame, frig, tremur, agonie.
Copilul de la mumă ca mielul spre junghiere
Se-ngenunchea naintea bețiilor de sânge
De ianiceri sălbatici și crunți în a lor pofte;
Sau, încărcat de fiare, cu soru-sa-mpreună,
Era mânat să-mparță ultragiul și durerea
În locuri transdanubii, în domele ascunse
Dorințelor sfățate, orgielor păgâne.
.................................
Eternul preapotente, ce nalță și doboară
Rigate mari și nații, și altele realță,
Din tronul preatăriei cel mai presus de ceruri
Și-ntins cât preatăria, în mijlocul de angeli
Subt ale cui picioare aceste fără margini
Domnii și lumi de stele sânt pulbere de aur
Și splendidă, ș-aprinsă, în spațiu avântată;
Din ast tron ce coprinde nemărginirea toată
Și orice stea e parte, divină adornare
A gloriei ce-ncinge întreaga-i majestate;
Cu ochiu-i ce provede și-n clipă răstrăbate
Prin cristalinul spațiu arcanele abise
Și cele mai ascunse ce față-i stau nainte,
Se uită și s-atinge l-atâtea varii chinuri
A ginților române, a ginților creștine
Ce gem subt împilarea nemicilor ai crucii,
Și stavilă decretă acestui torent barbar
Ce, ca flagel al lumii, de multele abateri
Din calea cea prescrisă în legea sa cea sântă
Lăsase să izbească, s-amenințe păcatul,
Ca să cunoască omul cât pierde când își uită
Amorul spre aproape, unirea către bine,
Frăția într-un tată și sclav face din frate;
...............................

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Mihaida - Fragment epic - Cântul II

............................
În case-era-ntunerec; în sus, în capul scărei,
O surdă licurire din îngânată lampă
Își revărsa lumina în lunga intrătură
Și arăta vederii bătrâni, gălbui păreții.
La ușa de intrare a salei de ospețe
Sta un fecior din casă cu mâna sa pe cheie.
În fund, în fundul salei, un pat cât ținea latul;
O scoarță purpurie în late vergi florate,
Țesută de băneasa, sta-ntinsă în tot lungul,
Și atârna la vale stufoși și mândri ciucuri;
Și laviți prelungite în dreapta și în stânga
Roșea într-o dimie întinsă-n ținte albe,
Țesută iar în casă. O tavolă rătundă
Și mare sta la mijloc, c-o stofă belicoasă,
Cu grei de argint ciucuri; o cruce sta pe dânsa,
Cu tot, de tot de aur; o carte fericată
În smalț și nestimate, și luminări trichellii,
O vargă pastorală și sacrele vestminte,
Pontificala mitră lucea naintea crucii.
În cap, în fața ușei, un jeț de nuc preaneted
Și vechi din alte zile, cu perna, rezemântul
De catifea verzuie, cu ținte pe el galbeni
Ș-auree-n jos funde. La răsărit, icoane
De la străbuni lăsate, ș-o candelă măreață
Ardea întru tăcere. În sus, deasupra ușei,
Însemnele băniei în arme-nchipuite,
Cu lănci între stindarde, în giurul unei perne,
Cu un toiag pe dânsa ș-o neagră gugiumană
C-o penișoară albă; și două steaguri drepte
Drapa băneasca ușă. În partea cea din stânga
Era două coloane masive, de stil moric.
Din una pân' la alta, o vargă de fier groasă
Ș-o draperie deasă de dânsa suspendută,
Cu ciucuri și cu funde, ținea ușor intrarea
Cea largă, spațioasă, formată-ntre coloane.
Un alt fecior din casă, nepot de sor' lui Manta,
Aci lângă cortină întroducea pe oaspeți
În stanța afundată, trecând prin întrătura
Ce deschidea cortina. Aci sta banul Udrea,
Bătrânul banul Manta și banul al Craiovei,
Mihalcea belicosul, și vornicul Dumitru,
Și Mircea cel hotarnic, Mirică logofătul,
Isar și Teodose, mintoși logofeți ambii,
Vistierii Dan și Pană, spătarul Vintilică,
Spătarul Văcărescul și aga Vitejescul,
Și aga Luca-Lungul, și Radul Bărcănescul,
Tustrei frații Buzești, Calofirescul Radul,
Și capul lor, păstorul Eftimie zelosul.

Era-nvestiți cu toții ca-n zile de paradă:
Îmbrăcătura strâmtă, îngust găitănată,
Intra în cizme galbeni ce zornăia în pinteni.
Pieptare pe corp strânse în găitane late,
La căpătâi cu nasturi; pe umeri chepenege
În copce d-argint prinse, cu fir de tot cusute,
Pe margini cu hârșie, lovea-ntr-o parte coapsa.
D-o bellică cintură ce coprindea mijlocul
Într-o curea cu ținte, cu zale aurite,
O sabie-appendută suna-n toată mișcarea.
De gât decora pieptul coloana cea de aur,
Cea rămășiț-antică de cavalerii Romei.
Pe spalte cădea plete din mica gugiumană
Și pusă la o parte, cu fundul lăsat roșu.
Iar banii-avea pe umeri, în loc de chepenege,
Un lung și splendid conteș; la mijloc cingătoarea
Mai lată de mătase, cu două mari, rotunde,
Masive, d-aur copce, ș-o pană-n gugiumană.
Iar chiriarhu-n straie de lână umilită,
Ș-o glugă monahală acoperea cărunte
Și cuvioase plete, căci pân-atuncea încă
Gâmfarea bizantină nu corupsese clerul.
"Rău se-ncuibă păgânul în țară, badeo Udreo!
Suspină vechiul Manta; mult s-au stricat boierii!
Ce moliciune mare e-n dumneavoastr-ăi tineri!
Pe când eram eu june ș-aleserăm cu toții
Din Afumați pe Radul, când pașa din Nicopol
Venea ca bei al țărei, cinci bătălii tot una
Avurăm cu păgânii și-nfrânserăm trufia
Spurcatului Mehmet-bei. Ce foc era pe țară!
Cadiu în tot orașul! Turcime în tot satul!
Junghieri și pradă mare! Era turbați păgânii.
Junimea boierească p-atuncea avea sânge;
Cu mic, cu mare, țara era în arme toată
Și mi-ți făcea pe turcul să ne respecte dreptul.
Turcii d-acum sunt loaze, borfași, suferiți trântori.
Câți cugetați să fie cu toții-n toată țara?'
"Sunt mulți, ucigă-i crucea! răspunse Dan vistierul;
Vro trei mii rămășițe de la domnii trecute,
Ce-n voie de nevoie, prin oarba nepăsare
Și moalea cârmuire, rămaseră în țară
Ca negustori, să zicem, și-n faptă ca locuste.
Pe lângă ei veniră pungași cu punga seacă,
Acei ce-mprumutară pe hoțul de Lisandru
Să-și cumpere o țară ca s-o poată vinde;
Și spre-a-și lua iar banii, luară în arendă
Veniturile țărei cu oameni dimpreună.
Și datoria-aceea e rea, mare cangrenă,
Din zi în zi tot crește, se tot mulțesc datornici,
Se-nfipseră în țară ca lipitori mârșave
Ce nu le mai smulgi altfel fără să rumpi și carnea.'
...............................
Cu toții trec în stanța intrării și vecină
Cu sala solemnelă. Ban Manta face semnul,
Feciorul trage coarda, cortina se deschide...
Boierii împreună văd toți pe însuși vodă!
Toți răpede pun mâna și-mpumnă strâns mânerul;
Dodată-ndoit cuget ca fulger îi străbate:
Și trădământul negru, ș-a planului plinire.
Ardea făclii sacrate, splendoarea era mare;
Uimiți erau boierii la umbră de lumină.
"Încoa, boieri! le zice asigurat eroul,
Cu voi aveți un frate ce stă naintea crucii,
Simbol creștin de chinuri, de moarte, de martiriu
La care el se-nchină spre mântuirea țărei.
Curagiul ce vă-nsuflă, ardoarea generoasă
Și piepturi credincioase și brațele române
Îmi sunt prea necesarii la multa mea voință
Și fapta ce-ntreprindem... Veniți: eu sunt al vostru,
Și voi a mele scuturi. Pe sântul evangeliu
Eu vă anunț de bine: o soartă ne așteaptă
Ș-o glorie comună. Veniți, c-a mea chemare
Vă adună aicea.'
"Dar, fiilor, prorupse Eftimie zelosul,
Prepusuri la o parte! e mare domnul țărei:
Această adunare ș-unire într-un cuget
Nu este a mea faptă, e planul său ce însuși
L-a conceput în Domnul; el însuși mă trimise
Și-mi dete-nsărcinarea să vă cunosc virtutea
Și dorul pentru țară.'

Tu, muză, spune-mi svolul, entuziasmul mare
Și focul ce s-aprinse în inime române,
Ce rechema acuma senaturele Romei,
Ce se lupta cu soarta și-ntemeia mărimea
Împărătesei lumii. Răpiți era boierii
În marea bucurie: li se părea-nceputul
La fericitul termin. A lor minte străbate
Pe aripe de flacări în glorioasa cale
Ce Duca le deschide. Vin toți în giurul mesei;
Ban Manta-aduce steagul cu acvila romană,
Cruceată-mpărăteasă, cu Constantin augustul
Ce-ardică-n triumf crucea cu mamă-sa Elena:
Semn mare că triumfă cel închinat la moarte.
Cu tarea-i mână stângă eroul scoate brandul
Ce fulgeră-n tot latul și punta o depune
Pe masă spre-nchinare. Ia steagu-n mâna dreaptă.
Trag săbii toți boierii, și șuieră oțelul,
Și punta se depune respectuos pe masă,
Onoare de oșteni.
Ce semăna eroul, o, muză sinaită
Ce-ncorporași într-una poporul Israel,
Dând nației un nume, un suflet ș-o viață?
Ființă muritoare pe Mihail-arhangel
Nu l-a văzut vrodată cu sabia de flacări
În mijlocul de angeli când jură-n cer credință
Și curăță-empireul de impiile duhuri.
Imaginați acuma pe Mihail al nostru,
Cu gladiul în mână între române piepturi,
Că jură răzbunare și curățirea țărei
De crimele păgâne, și veți putea-nțelege
Cereasca curățire, pe cât poate icoana
Material aduce ideea spirtuală.
Păstorul ia în mână făclie arzătoare.
Și-ntr-însul intră spirtul cel dătător de viață
Popoarelor căzute.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook