+aceasta +iarna

Fiecare bucurie îşi are anotimpul ei, fiecare durere pe al ei. Să aşteptăm trecerea anotimpurilor. Inutil să alergi, căci nu vei alerga mai repede decât iarna, care vine şi te va ajunge. E o toamnă pentru fiecare speranţă, e o primăvară pentru fiecare deznădejde. În această cursă nu poţi veni nici prea târziu, nici prea devreme; vii totdeauna la timp, fie că vrei, fie că nu vrei.

Mihail Sebastian în De două mii de ani
Adăugat de Avramescu Norvegia-Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai să te-nzăpezeşti la mânăstire

Dar ia aminte, marea mea iubire,
că ninge-atâta de rudimentar,
c-ai să te-nzăpezeşti la mânăstire
şi n-o să ai soluţii de ieşire
decât prin fila unui calendar.

Eu am tocmit birjar, şi cai, şi sănii,
am luat cojoc să-l punem dedesubt,
tu, anii vechi, din amintiri, redă-ni-i,
să nu ne fie frică de dihănii,
dar, uite, drumul dintr-o dată-i rupt.

Concert de fulgi, de clopot şi de toacă,
în locul unde ai fugit de noi,
dar, vai, această iarnă e buimacă,
zăpezile sporesc să nu mai treacă,
pe când se simte vreme de război.

Ninsoarea reîncepe să conspire
simţind că te găseşti în loc stingher,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

E bătrân. Înţelege că-i bătrân, că-i netrebnic, că cele câteva zile ce i-au mai rămas sunt o povară pe capul tuturora. De când s-a şi îmbolnăvit, nu-l mai strigă nimeni, nu-l mai mângâie nici o mână, nu se mai întoarce spre el nicio pereche de ochi. A slujit cu credinţă. Douăzeci de ani, vară şi iarnă, în curtea aceasta a trăit şi a păzit-o; în nopţile de toamnă, cu ploile repezi şi pătrunzătoare, în nopţile de iarnă, cu viforniţele năprasnice, el nu stătea în cuşca lui; suflând cu greu, încordându-şi muşchii, căci era vânos, tăia troianul, cutreiera toate colţurile grădinii şi, lătrând, dădea de ştire că nu e chip să te poţi apropia de casa stăpânului... Dar în seara aceea, când prinsese de pulpa piciorului pe hoţul care furase mere din pomul de lângă gard! Ani de-a rândul simţise durerile loviturii de ciomag pe care i-o dăduse atunci în creştetul capului. Şi altă dată... Dar câte nu făcuse, câte nu suferise Grivei, dulăul credincios al curţii!

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Grivei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cetină

La un moment aproape seral de pe strada Paris,
la tehnicianul dentar, domnişoara Milena ar fi declanşat,
fără să ştie, emoţiuni vii, efuziuni şi suspine unui conviv.
Fostul ei profesor de geografie, d-l Sepi Topez, învăţat cu marile spaţii deveni pătimaş, o dansă până-n zori şi,
de bună seamă, dacă nu ar fi fost zidul camerei, dumnealui
ar fi trecut cu ea în braţe Carpaţii.
În vremea aceasta, mai sus-numita, fără să bănuiască nimic,
îi povestea cum, în urmă cu 7-8 ani, îl copiase la teză şi la
un extemporal despre podişuri celebre în lume.
"Pot să jur
că nu vă pasă de lume", zise partenerul într-o pauză infimă,
ocrotindu-i umărul de o floare haină ce se strecurase în acea
dioramă, lipindu-se de mânerul ferestrei de-alamă, apoi, spun martorii, retrase tânăra ei făptură de la primejdia acelor
asfinţituri de lună ce întârzie iarna până la şase:
Adevărul că îmbătrânim mai încet decât merele verzi
ar trebui scris cu litere luminoase.

poezie de Matei Vişniec
Adăugat de MG (Ματθαιο`
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nocturnă

Afară, noaptea îmbrăcată-n tragedie oftează,
O uriaşă văduvă agăţată de fereastra mea.

Camera...
Printr-un uimitor miracol al luminii şi-al focului
Camera mea e o grotă a aurului şi-a pietrelor preţioase:
Atât de catifelat e muşchiul, atât de groase tapiseriile;
Şi totul e plin de viaţă, şi-i cald, şi-i aşa plăcut...
Parcă aş fi-n interiorul unei inimi.

Acolo,-n alb, patul meu este imaculat şi vaporos
Ca o floare a inocenţei.
Ca spuma unui viciu!
Această noapte cerne insomnie;
Sunt nopţi negre, negre, care desconspiră
Trandafirii al soarelui...
În aceste nopţi negre şi, totodată clare, eu nu dorm.

Şi te iubesc, Iarnă!
Îmi închipui că eşti bătrână,

[...] Citeşte tot

poezie de Delmira Agustini, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La 5 ani, într-o zi de mai, am părăsit casa noastră pentru totdeauna. Din cauza datoriilor, bunica mea a pierdut-o. I-a fost luată şi dărâmată. Azi locul unde a fost casa e o bucată din ograda unei biserici. Ne-am dus la ţară, unde tatăl meu, în tovărăşie cu un frate al mamei şi cu altă rudă, au luat în arendă o moşioară. Ţin minte această primă călătorie a mea (căci călătoria ce am făcut-o când eram de jumătate de an, într-o iarnă, de la TârguFrumos, unde m-am născut, la Roman, nu o pot pune la socoteală). Stăteam pe scăunaşul trăsurii, iar mama mea cu bunica mea în fund. Tatăl meu nu ştiu: era pe capră, ori nu era cu noi. Era frumos, era soare. Întâiaşi dată am trecut prin păduri. Călătoream în altă planetă. Am ajuns la Poiana lui Iuraşcu, moşia noastră, pe la 5-6 seara. Acolo ploua. Într-o grădină mare, după ploaie, cântau zeci de cuci. Era casa proprietăresei, o cucoană bătrână, care fusese de multe ori cu trăsura la Paris. Am stat în casa aceea mai multă vreme. O puternică impresie mi-au făcut nişte pui de cucuveică care avea cuibul sub streaşina casei boiereşti. Cucoana aceasta avea o fiică, Eleonora, o femeie foarte frumoasă, care, la rândul ei, avea două fete de vreo 16-18 ani.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se vede lucru că aşa e făcut omul, să nu fie singur. De multe ori i-a venit flăcăului în cap să se însoare, dar când îşi aducea aminte uneori de câte i-au spus că au pătimit unii şi alţii de la femeile lor, se lua pe gânduri şi amâna, din zi în zi şi de joi până mai de-apoi, această poznaşă trebuşoară şi gingaşă în multe privinţe, după cum o numea el, gândindu-se mereu la multe de toate... Unii zic aşa, că femeia-i sac fără fund. Ce-a mai fi şi asta? Alţii, că să te ferească Dumnezeu de femeia leneşă, mârşavă şi risipitoare; alţii alte năstruşnicii, încât nu ştii ce să crezi şi ce să nu crezi? Numai nu-i vorbă că am văzut eu şi destui bărbaţi mult mai ticăiţi şi mai chitcăiţi decât cea mai bicisnică femeie. Şi aşa, trezindu-se el în multe rânduri vorbind singur, ca nebunii, sta în cumpene: să se însoare... să nu se însoare?!... Şi, ba s-a însura la toamnă, ba la iarnă, ba la primăvară, ba la vară, ba iar la toamnă, ba vremea trece, flăcăul începe şi el a se trece, mergând tot înainte cu burlăcia, şi însurătoarea rămâne baltă. Şi apoi este o vorbă: că până la 20 de ani se însoară cineva singur; de la 20-25 îl însoară alţii; de la 25-30 îl însoară o babă, iară de la 30 de ani înainte numai dracu-i vine de hac.

Ion Creangă în Povestea lui Stan Păţitul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În zăpadă

La adevăr să cugetăm -
Durere multă!
În sfârşit entuziasm
Până la moarte.

Noapte de iarnă
Curată tu ascetă!

Comentarii

Textul poate fi considerat ca o etapă preliminară, ca prima versiune a anului 1915 publicată sub titlul "Capitularea nopţii" în revista "Brenner". Chiar dacă singura imagine supravieţuitoare este "asceta" asociată cu răcoarea: (V. 5-6) "Noapte de iarnă / Curată tu ascetă!
Fără ultimele două versuri, textul ar fi găsit cu siguranţă o clasificare diferită, şi anume aforismul. Un aforism cu afirmaţii destul de simple: să gândim că adevărul aduce durere. Cei care gândesc suficient vor fi răsplătiţi cu "entuziasm", îmbogăţire spirituală care îi însoţeşte la moarte.
Versurile duble finale includ entuziasmul "În sfârşit entuziasm/Până la moarte", un conţinut religios care aşază un act de har în orizontul posibilelor interpretări. "Până la moarte" este, în plus şi un vers ambiguu citit ca - "în sfârşit entuziasm" - restricţie, în măsura în care se aminteşte că acest entuziasm este încheiat printr-o moarte inevitabilă. Totuşi, s-ar putea numi şi contrariul, şi anume o certotudine că moartea este doar una fizică, dar că "entuziasmul" se va împlini în tranziţia către o formă de existenţă post-existenţială.
Referindu-se la legătura dintre imaginea "asceta" şi sora dragă a lui Trakl, Margareta, ar fi posibilă o altă interpretare, şi anume legătura cu această soră după moarte: ideea că sora lui Trakl se adresează într-un poem, după moarte, lui Trakl. Ca o apoziţie, totuşi, "noaptea de iarnă" este chiar "asceta pură". "Răcoarea" la Trakl are adesea o conotaţie pozitivă, aceea de calmare, de oprire a durerii. Moartea, noaptea de iarnă şi existenţa monahală se suprapun în imaginea unei existenţe împlinite.
Ca poezie, textul câştigă un sens, în măsura în care acesta indică o dimensiune mai mult decât o trecere în revistă: subtextul conţinutului aforistic.

poezie clasică de Georg Trakl din Versuri - traducere, prefaţă şi comentarii de Christian W. Schenk, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Hyperion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ieşirea din iarnă

Începe astrul iernii măreţ să se topească
treptat îl simţi cum arde pe-al primăverii rug
şi-n urma lui rămâne o ţară românească
mai pură şi mai plină de semne de belşug
această iarnă aspră a fost un dar al firii
urcând pe cai de jertfă dintr-un trecut ocult
prin gura ei, pesemne, pelasgii şi ilirii
ne-au spus ce ierni domniră la Dunăre, demult.

Azi, suflă băltăreţul ca soarele prin lupă
surpând împărăţia zăpezii pe pământ
un singur colţ al ierbii e de ajuns să rupă
cu răsuflarea-i caldă armuri de neînfrânt
în staule jilave nasc alte generaţii
de vietăţi şi ierburi cu trup îmbălsămat
şi-n nopţi de ovidenii simţi cum tânjesc Carpaţii
de aurul şi vlaga care le-au fost furat.

Împung orbeşte puii prin bulbii de răchită
în cruciada hranei pornesc în zori de zi

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Corneliu Vadim Tudor din Carte Românească de Învăţătură
Adăugat de Auditus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisori din camera de alături

Nu pot să scriu decât despre tine,
Cu mâna ta. Este un fel de-a te pastra
Înaintea ochilor, pe imensul cadru de zăpadă,
Ca un perete pe care schiază
Gândurile noastre de iarnă.
Din fuga trenului ai zărit
Prin nămeţi un vânător.
A apărut întâi puşca întinsă - Tocmai ochea
Un fulg de zăpadă.
O bubuitură şi toata iarna
S-a năruit din cer, îngropându-l în zăpadă.
Copacii parcă plecaseră şi ei
Să hăituiască Bărăganul
("Bărăgan" - loc unde viscoleşte,
Aşa se traduce, din cumană.
Nu, nu-s cuman, coman,
Dar aşa mi-a tradus prietenul turc, Iusuf.)

Iată-ne, aşadar pierduţi în deşertul alb,
Pe care, de fapt, l-ai şi provocat.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!