dezolare

Toamna Danielei

Frunze omagiale mi se lipesc de pantofi,
Pe bulevardul muiat şi posomorât.
Tramvaiul huruie a dezolare,
Cerul suspină şoptit peste a mea pălărie.

Prinsă-n cântecul de leagăn al vântului eram,
La birt, doi văduvi vin fiert beau.
Felinarele, printre teii goi, stins luminau,
În toamnă, un bătrân şi-o bătrână se plimbau.

Ploua, peste amurgurile lui Noiembrie ploua,
Se-nnopta, peste casele muritoare se-nnopta.
O şoaptă echivocă a sufletului mă necăjea,
Să-mi fie viaţa o lirică toamnă aş vrea...

poezie de Daniela Vizireanu din Poeţii noştri (iulie 2017)
Adăugat de Daniela Vizireanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Naştere frustrată (Lui, Gabriela Mistral)

Durerea profundă a misterului,
Sfâşie cursul dragostei în natură.
Toata America suferă mizeria poporului său.
Toate America lăcrimează de mizeria poporului său,
Ca la o durere vaginala

Care-i frustrează maternitatea.
Dezolare şi tristeţe,
Lunga tandreţe de iubire veştejită
Întăreşte durerea misterului său
Durerea sa infinită.

America jeleşte rătăcitoare,
Deplânge naşterea ei frustrată.
America plânge, plânge...
Îşi plânge naşterea.

poezie de Enrique Antonio Sanchez Liranzo (2015), traducere de Ioan Friciu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parfumul căutărilor târzii

Din ochii mei se recompune cerul
În toamna care cade-n dezolare,
Şi orice frunză poartă către zare
Rugina ce-a muşcat de buză fierul.

Mă rătăcesc în şoaptele ce vântul
Ţi le-a furat când a ieşit din vară,
Se coace-n mine-o dragoste amară,
Când mă pătrund ca ploile pământul.

Arunci spre mine uitătura sobră
Şi-mi pare bruma mângâiere blândă,
Îmi eşti extaz deodată şi osândă-n
Cărămiziul ochilor de cobră.

Sunt beat de tine ca de-o apă sfântă
Ce poartă-n ea parfum de struguri copţi,
Vândut nesomnului atâtor nopţi,
Rămân tăcerea care te cuvântă.

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E toamna care trece

Dans le vieux parc solitaire et glacé
Deux formes ont tout à l`heure passé.
(Paul Verlaine)

Păşim tăcuţi pe drumul cuprins de-nfiorarea
Apropiatei toamne, când nopţile coboară
Pe câmpuri de aramă o mantie uşoară
De frig, de dezolare, şi doamnă e uitarea
A tot ce-a fost iubire şi floare şi lumină.
Pădurea de mesteacăni uşor şi dulce geme,
Argintul ei păleşte cu cea din urmă vreme
A verii... Îngheţată se-nalţă luna plină.
Ţesută-n vraja verii, iubirea noastră pare
Acum, când totul moare, o palidă-arătare,
Cu părul de-ntuneric si zâmbetul de ură;
Cuvinte-nfiorate nu pot să mai răsune,
Surâsul de durere ne-a-ncremenit pe gură
Şi mâinile-ngheţate nu vor să se-mpreune.

poezie de Mia Frollo din Flori de flăcări (1923)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Exemple...

Când se strâng atâţia ani
Petrecuţi cu paşi umani,
Întrebări mă-ncremenesc,
Ce-am avut şi ce iubesc?...

Dintre multe uşi cu chei
Ce-am intrat ca un holtei,
Mi-am ales una de crez
Şi-am rămas un amorez...

Văd o lacrimp pe cer,
Nu mă doare, dar mă zbier,
Poate-mi curg mai multe Christ?!
Poate sunt cu mult mai trist?!...

Am îmbrţişat cu foc
Prima dragoste că-i joc,
Dar ce-mi pasă, nu-s tabu,
N-am să spun iubirii nu...

[...] Citeşte tot

poezie de Vasile Zamolxeanu (9 iunie 2017)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copleşită de bunuri, răsfăţată după cântarul lumii acesteia, părea totuşi desprinsă de toate, în pragul unei cerşetorii ideale, sortită să-şi murmure sărăcia în miezul imperceptibilului. De altfel, ce ar fi putut să posede şi să rostească, de vreme ce tăcerea îi ţinea loc de suflet, iar perplexitatea - de univers? Nu aducea ea aminte de de-acele făpturi iscate din lumina lunii, despre care vorbeşte Rozanov? Cu cât te gândeai la ea, cu atât erai mai puţin înclinat s-o judeci după gusturile şi vederile timpului. Sta parcă sub povara unui blestem din alte vremi. Din fericire, însuşi farmecul ei făcea parte din revolut. Ar fi trebuit să se nască sub alte zări şi într-o altă epocă, în mijlocul landelor lui Haworth, în ceţuri şi dezolare, alături de surorile Brönte.

Emil Cioran în Exerciţii de admiraţie, capitolul "Ea nu era de aici" (1997)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub mantia iernii

Îşi varsă cerul fulgii cu obidă,
Cu-nverşunarea celui rătăcit
Tăind în trupul iernii o firidă
Lumina-şi plânge albul spălăcit.

Mai scrie gerul peste timp o carte;
Ferestrele de litere-au orbit!
O lume pare c-a plecat departe
Şi numai iarna singur-a venit...

Au amuţit gutuile în geamuri,
În sobă focul mormăie-o sudalmă;
Mai fornăie doar vânturile-n hamuri
La drum când le îndemână iarna calmă.

Prin timp şchioapătă sănii ruginite
Tot aşteptând de la copii o veste,
Şi brazii tac, cu braţe-ncărunţite,
Iar satul trist a devenit poveste...

[...] Citeşte tot

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autumnala

încep să cred în posteritatea mea poetică
acum, cînd toamna se furişează lîngă mine
ca hingherii lîngă un cîine vagabond,
leg viaţa mea de ea
cum leagă ţăranii mînzul de iapă la căruţă,
să-l înveţe cu trasul,
în pămînt nisipos creşte via
din care singur o să beau,
pe dealurile astea doar de mine petrecute
şi de vînt...
cîtă dezolare,
cîtă organizare impecabilă, pedantă a poeziei
în jurul tristeţii
nu vrei să mesteci cu mine foile volumului
pînă cînd se fac o pastă cenuşie de celuloză
lipită de dinţi
şi s-o scuipăm cum scuipă văcarii americani
tutunul prin filme
şi-apoi să vorbim despre gagici, petrol şi vite
nu merită, fată,

[...] Citeşte tot

poezie de Liviu Clisu
Adăugat de Dorina B
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-şi doreşte sufletul?

Cuibărită-n os şi-n vene, frigul să-l domesticească,
Vara îşi mai plimbă-n ele arşiţa, să le-ncălzească.
Cât de supărată-am fost pe-al ei jar neomenesc,
Azi o caut ca pe-un leac, pentru tot să-i mulţumesc.
Cerul şi-a cojit, de-aseară, norii de bulbucii grei
Şi la luptă i-a pornit cu sensibili nervii mei,
Ţopăie pe acoperiş lent un dans în paşi mărunţi
Şi pe geam spâzur'-alene stropii nedormiţi, cărunţi.
Ochii, măsurând bâltoacei adâncimea de nămol,
Se-ntâlnesc în dezolare cu un vrăbioi frivol,
Ce-a pornit în cercetare, înfruntând dezastrul ud
Şi scrutează a mea fereastră, poate-l văd, poate-l aud...
Distructivă, de-a ei mână gem ruini de armonie,
Risipite-n lung şi-n lat, şi în suflet, şi-n câmpie,
Îndeseşte-a ploii plasă pân la margine de lume,
Semănând melancolie, toamna nu ştie de glume.
Tot, ce sufletul doreşte, este-un dulce vis de vară,
Să-mi prind aripi de cocoară, să revin la primăvară...

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În inima visului sunt singur. Rămas fără nici o garanţie, despuiat de artificiile limbajului, de protecţiile sociale, de ideologiile liniştitoare, mă regăsesc în izolarea totală a făpturii în faţa lumii. Din mine nu mai rămâne decât făptura şi soarta ei, inexplicabila şi atotputernica ei soartă. Descopăr uluit că eu sunt această viaţă nesfârşită: o fiinţă ale cărei origini sunt dincolo de tot ceea ce pot cunoaşte, a cărei soartă depăşeşte orizonturile unde-mi ajunge privirea. În străfundurile singurătăţii, după ce am avut curajul să accept sărăcia, nu regăsesc disperarea, nici tristeţea. Pierzându-mi speranţa în tot ce îmi oferea lumea, n-am ajuns la dezolare. Renunţând la comuniunile facile şi întristătoare care se stabilesc între indivizi în viaţa de toate zilele, nu mi-am pierdut bucuria. Făptură, mă aflu cu celelalte făpturi în comunitatea cea mai profundă, care nu există decât în centrul sufletului. Din vis, mă întorc cu acea putere de a iubi viaţa, de a iubi oamenii şi lucrurile şi faptele, pe care o uitasem şi de care mă dezvăţasem părăsind paradisul copilăriei.

Albert Beguin în Sufletul romantic şi visul
Adăugat de ANA MARIA BOTNARU
Comentează! | Votează! | Copiază!