Dumnezeu

Mergând pe străzi, privirea cumpărase
din fiecare lucru câte-o parte:
umbrare verzi, brăţări şi chiparoase
ca lacrima iubitelor din carte
vitrine mari, acoperind cu-atlazuri
mucegăiala sufletelor slute,
şi fărădelegi, şi intrigi, şi pervazuri
în care-au stat idile ne-ncepute.
Copil venit din măguri şi viroage,
coroanelor copacilor oceanici
îngenuncheau sub ape, să se roage,
cu anterie gemene, de panici,
Am fost în temple,-n temniţi şi-n spitale,
m-au întâlnit singurătăţi şi crime.
Inscripţii rari din lume paradoxale
pătau viori... Şi-am fost în ţintirime.
Cu-nmlădieri de caste dimineţe, -
burice albe şi bacante goale.
Marchizele, verandele, costumul
de pantomimă-al feţelor confuze,
prin care-n zori se furişau ca fumul
madone reci, cu zâmbetul pe buze,
m-aplaudau... Superbul Gură-Cască
plecat să facă lumea mai frumoasă,
cu câteva iluzii într-o bască,
sub care-ncep păianjenii să coasă...
Prin smoalele asfaltului, cărunte,
vuia oraşul, - lacomă comoară -
îmi lua speranţa de pe frunte
şi te-am pierdut atunci întâia oară.
Pe urmă, rând pe rând...
Din depărtarea
atâtor codri tineri de hazarde,
ca doi străini pe care întâmplarea
i-a hărăzit aceleiaşi mansarde,
Ne întâlneam pe scări,
treceam pe-alături
şi, obosit de gândurile mele,
nu ţi-am mai spus de nori
sau de omături
mi-aştern pe cuget cârduri de boccele.
Era o zi cu soare... Vălmăşaguri
de oameni îmbulziţi priveau în aer.
Mi s-a părut că-n loc de ei văd steaguri,
înlăstărind cu firele de caier.
Iar miezul ghicitorilor rotunde
lua-nfăţişări de-oracol sau de goarne.
Şi nişte mingi veneau de nu ştiu unde,
şi nişte flăcări luau oraşu-n coarne.
Te-am căutat atunci sub gluga verii, -
mi-era atât de dor de revedere!
Nu mai stăteai acolo de puzderii
de ani... Regretul moţăia-n cuiere.
Şi-am înţeles că n-or să ne mai pară
în nici un fel albastrele-altitudini,
Tu - izolat în tine ca o ţară.
eu - ros de timp şi de incertitudini.
Singurătatea s-a-mpărţit în două
M-am izgonit pe rând din fiecare,
să nu mă ştie nici rugina nouă,
nici forfota bătrânelor pojare.
Ne despărţeam... O! cine mă întreabă
de cei ce nu-s? de cei ce-au fost pe vremuri?
Mulţimea vinde îngeri la tarabă
şi arlechinii mor în Bethleemuri.
Azi încărcat de clopote şi racle
ca o istorie domnească de zavistii,
încerc zadarnic strâmbele şperacle
în care mi-am rupt florile bastistei.
Ori bat în van... Auzul tău mă lasă,
drumeţii-s reci, mansardele deşarte -
o! cel puţin de-ar fi rămas frumoasă
prăpastia de dor ce ne desparte...
Înconvoiat în el ca un ciorchine
pe ţâţele-ncălzitei nicovale,
prin basca ruptă plânge lângă mine
superbul Gură-Cască în sandale.
Mireasmă vine ţeapă vremii boantă,
acoperă-mi-l, lacrimă de Parce
şi-nchide-n mine, Doamne, ca-ntr-o plantă,
căinţa ta de-a nu te mai întoarce...

poezie celebră de Ion Caraion
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi uneori mi-e dor de mine... Mi-e dor de tot ce-a fost şi nu mai este, de copilărie, de vremuri apuse! Uneori îmi aduc aminte de trecut, şi mi-e dor de un miros, de un gust, de o voce... Mi-e dor de prieteni pe care nu i-am întâlnit niciodată, de oameni cu care nu am mai vorbit sau mi-e dor de cei care s-au dus şi de cei de la care nu mi-am luat rămas bun. Mi-e dor de lucrurile pe care le-am trăit şi de lucrurile la care am renunţat, şi nu m-am bucurat total. Uneori vreau să găsesc nu ştiu ce... Nu ştiu unde... Să regasesc ceva ce nici măcar nu ştiu ce este sau unde l-am pierdut.
Şi uneori mi-e dor de mine... de cea care am fost.

Ioana Creţu în Şoapte (29 martie 2022)
Adăugat de Ioana Cretu ( C.I)
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am ieşit din rând

Să nu ies din rând,
să nu merg în faţă,
La rău să nu mă plâng,
Dumnezeu aşa mă-învaţă.
Cât am fost în viaţă, n-am ieşit din rând.
Nici n-am mers în faţă, am ţinut de rând.
Am rămas acolo, unde-i locul meu.
N-am fost un Apollo, nici n-am fost un zeu.
Am măsurat timpul, doar cu pasul meu.
N-am văzut Olimpul, cred în Dumnezeu.
De la El am primit viaţă, Lui m-am închinat,
El mi-a dat povaţă, El m-a luminat.
Cât am fost în viaţă, El m-a ocrotit,
Iar când s-a rupt aţă, tot El m-a primit.
De-abia atunci,
Cu credinţă-n suflet, am ieşit din rând,
să stau şi să cuget, cine-am fost şi cine sunt.

poezie de Dumitru Delcă (mai 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am gândit

M-am gândit într-o zi
la ce aş fi eu fără zâmbetul tău,
eu fără mângâierea ta.
Nemăsuraţi, paşii vorbei m-au
dus uneori către tine şi ţi-am spus ce nu era.
Din vorbe
îmi făcusem regat şi eu,
pierdută prin el, nu mai ştiam
să spun ce era cu mine.
Gândurile mele vechi mă cuprindeau şi mă făceau noapte.
Fără să văd lumea,
fără să-mi pese ce era cu ea şi cu mine,
credeam că trăiesc.
Şi s-a făcut toamnă peste aleile
pe care fugeam. Şi nu mai ştiam dacă era
toamnă afară sau doar în mine.
Nu vedeam, nu simţeam penele
vântului zburând peste nori...

M-am gândit că eu
am venit la tine în suflet
ca într-o casă dărâmată
din temelii de cuvânt.
Până în zori
am să mă nasc

din nou rază
şi cuvântul meu poate
o să ajungă la tine
ca un pescăruş străin
ce ne împarte de azi
cerul în bucăţi
egale cu noi.

M-am gândit la o zi în care
vorbele nu ar mai fi, în care
paşii ar bate doar pe loc,
urmele ar păşi înainte şi
umbrele ar merge alături de
oameni pe stradă,
la braţ cu zâmbetul lor.

M-am gândit că
asta ar fi
de n-am fi.
Dar tu, tu te-ai gândit
ca într-o zi
să dai de pomană cerneală
pentru sufletul meu?

poezie de Daniela Slapciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul cântec

stau pe ţărm
ascult nisipul cum plânge
timpul curge prin palme
nici urmă de unde, de valuri
pe unde să curgă, de unde
mă preling prin colţuri de singurătate
e tragic şi trist, azi în cetate
chipul meu, o mască a lumii
totul e o biată amintire
rătăcită în sertarele vieţii
m-am cufundat în tăcere
în noaptea asta am murit, încă o dată
se scuturau frunze printre gânduri
acum sau poate peste o mie de ani
cine azi mai ştie, cine...
am venit şi am plecat
acolo sus, unde nu e durere
e doar un etern suspin
a rămas amintirea unui vis
se scuturau frunzele vieţii
una câte una
ieri a fost ieri
azi a rămas nimic
am plecat fără a şti
de ce am venit, de ce am plecat
pe masă, o poză ruptă, atât
când m-am trezit din al meu chin
plângeau suspine
mi-era teamă de viaţa asta murdară
poate sare o scânteie
să ardă, să ardă durerea din mine
vazduhul era plin de suspine
ce trec azi prin mine
pe un deal
o mioară plânge
în suspine
lacrimi curg în vale
se scurg pe o cărare
cărarea dorului în lacrima norului
ucis cu pietre de oameni nebuni
ce oare să mai fac cu mine
din suflet picură suspine
pic, pic...
în mână port un fluier, de soc
să cânt, un cântec de jale, de foc
despre viaţa asta
fără de noroc

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost...

trec zile, trec luni,
în grabă, grămadă
tu vrei să mor de dorul tău
te-am căutat femeie, o viaţă întreagă
ne-am întâlnit în parcul de castani
la margine de timp, la margine de ani
te aşteptam odată într-o gară de doi
nu ai venit sau poate timpul a uitat de întâlnire, ai uitat de noi
cine azi mai ştie, cine...
îmi era dor acut de primul nostru sărut
pierdut azi între ani
ce a rămas din noi
o tristă agonie a unui vis
mă arde încă dorul tău şi plâng în gând de dragul tău
eu am plecat spre veşnicie
să plâng pe o coală goală de hârtie
tu cauţi alt bărbat şi alt tărâm de dor
aşa este în viaţă
totul este trecător

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copil iubit

Copil iubit cu ochi senini
Tu vii din nou printre străini
în peşteră pe paie reci
Tu iarăşi capul Ţi-l apleci.
-Dar astăzi magii nu mai vin
şi nici păstori să-Ţi cânte lin,
Copil iubit cu ochi senini
Tu vii străin printre străini...
Copil iubit cu chipul blând
Te naşti şi azi ca oarecând
de mii de ani în chip sărman
Tu vii în lume an de an.
Şi ştii că cei ce-Ţi cântă azi
scuipa-vor mâine-al Tău obraz
şi totuşi Tu Copil preablând
cobori ca anii rând pe rând.

Demult, cu suflet plin de dor
Te-ai coborât de mila lor-
în ieslea rece-ai fost culcat,
şi nimeni nu s-a-nduioşat.
L-ai Tăi Isuse ai venit,
ei, neştiind Te-au răstignit.
Iar Tu cu suflet plin de dor
iertând, cereai iertarea lor.

Copil iubit, ceresc hoinar,
azi baţi la uşi închise iar.
O, Te-am văzut Copil iubit
din mii de praguri izgonit,
la mii de uşi ai aşteptat
dar în zadar!-Erai uitat.
Azi tot mai mulţi Te-aruncă-afar?
ceresc şi sfânt şi drag hoinar!

Şi totuşi, iar, sub chip sărman
cobori la oameni an de an
cu bine răul să-l plăteşti
să chemi, să ierţi şi să iubeşti;
să-mparţi avutul Tău divin
acelor ce la Tine vin,
murind pe cruce între hoţi
s-arăţi cât îi iubeşti, pe toţi!

Copil, ceresc şi sfânt copil
ascuns sub chipul cel umil,
Tu baţi la toţi, dar toţi se-nchid
mai reci ca piatra lor din zid...
-O, mâine şi ei uşa Ta
pe veci închisă-o vor afla.
Azi plângi Tu starea-n care zac
dar mâine ei vor plânge-n veac.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce mai faci, mamă?

Nici eu nu mai ştiu ce am făcut cu timpul
Mi-e dor să îţi mai văd odată chipul
În nopţile când sunt atât de trist
Şi doar din amintirea-ţi mai exist

Doresc ca uneori să mă mai cerţi
Pe urmă, cu blândeţe, să mă ierţi
O zi de aş putea să îţi vorbesc
Dacă ar vrea Mai Marele ceresc

Mai vino iar, acum, când îmi e dor,
Când gândurile mele toate dor
Mai mângâie-mi odată fruntea încreţită,
Atige-o cu iubirea-ţi infinită.

Mai spune-mi despre tine, dragă mamă,
Am timp să te ascult, fii fără teamă,
Au fost atâtea zile, au trecut,
N-am reuşit să-ţi spun cât te-am iubit.

Acolo unde eşti, mai poţi să mă priveşti?
Îmi este dor de tine şi ştiu că mă iubeşti
Tu mi-ai rămas în inimă şi-n gânduri
Şi păsările pe deasupra, rânduri, rânduri.

Ţi-am mai vorbit din când în când de mine
Să nu te temi, aici e totul bine,
Aş vrea să îmi răspunzi, de bună seamă,
Acolo, sus, în ceruri, ce faci, mamă...

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am spus

Am spus mi-e dor când mi-a fost dor
Şi-am spus te rog când am dorit,
Am spus nu vreau şi-am vrut să mor,
Atunci când nu m-ai mai iubit.

Am spus că ştiu când n-am ştiut
Şi-atunci când n-am avut am dat,
Am plâns atunci când m-a durut
Şi-am spus nu pot, dar am răbdat.

Am spus că am când n-am avut
Şi nu ţi-am spus cât te doream,
M-am întristat când te-am pierdut
Şi-am spus sunt prost, fiindcă eram.

Am spus că pot când n-am putut
Şi că-i uşor când mi-a fost greu,
M-am supărat, dar mi-a trecut
Şi-am fost întotdeauna eu.

Am spus mereu ce-aveam de spus
Şi-am scris să ştii că te iubesc
Şi-atuncea când voi fi apus
Şi n-o să pot să mai vorbesc.

Doar un cuvânt am să mai spun
La modul cel mai serios,
Mi-e drag de tine cea de-acum
Şi tot ce-am spus e de prisos.

poezie de Ovidiu Vasile din Damen-Tango
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Shiraz

oamenii obişnuiau să intre în viaţa mea şi să-mi spună
că le plac cine ştie ce cărţi clasice sau că
nu-şi mai amintesc titlurile sau, în loc de cărţi, îmi spuneau
că le plac filme precum star wars sau naşul sau altele
plictisitoare

probabil că din acest motiv toţi au rămas blocaţi într-un trecut forever
poate că acesta e motivul pentru care toate contururile lor se estompează odată cu atâţia
şi atâţia ani

apoi ai venit tu şi mi-ai povestit despre cartea aceea din toate timpurile apoi eu am mers pe străzi şi-am mers gândindu-mă în ce fel
conturul tău e plin de aceste cuvinte, gândindu-mă
cum ar putea fi un om, un bărbat a cărui carte preferată e aceea care începe cu
oglinzile sunt umplute cu oameni

atunci ţi-am spus, imaginează-ţi toate acele oglindiri ale tuturor acelor oameni
privindu-te, iar tu
privind la alţii străini
tu cel rămas în interiorul atâtor şi atâtor oglinzi
din cine ştie ce locuri uitate
apoi imaginează-ţi o carte întreagă despre acei oameni

o carte despre noi

de ceva vreme îmi plăcea cuvântul muntazir
în urdu înseamnă cel care aşteaptă

apoi ai venit tu şi a început să îmi placă numele tău
apoi am aflat că numele tău
înseamnă cel care aduce lumina

iar acesta e primul poem pentru tine

poezie de Alina Manole
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşafodul

rupt din soare, tăvălit prin glod
sufletul meu, vlăguit de viaţă
se întoarce înspre dimineaţă,
din exiluri îmbibate cu exod

ani la rând, l-am tot şi tot primit
totdeauna stam cu uşile deschise
ca venind să-mi tălmăcească nişte vise
care-n lipsa lui m-au prididit

ani la rând, demers după demers
ultimatum după ultimatum-toate lui
să-mi răspundă categoric- încă cui
aparţine, şi prin care Univers

el râdea cum râde o fantomă
când o sperii cu lumini de Lună plină
şi cântare de cocoş din fund de splină
-singur mai perplex ca o protomă

şi-mi şoptea să mă feresc de piua
unde ape bat, aproape de departe
şi e dincolo de viaţă şi de moarte
şi de noaptea -altercaţie şi ziua

şi-mi spunea că-i scris demult în stele
că în clipă sorocită o să plece
părăsindu-şi lutul ăsta trist şi rece
luând cu sine numai gândurile mele...

... rupt din soare, tăvălit prin glod
chiar dacă sunt chip şi asemănare
parte voi avea ca fiecare
de acelas soi de eşafod...

poezie de Iurie Osoianu (24 noiembrie 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici nu ştiu de-a fost un om...

fel de fel de poezii s-au tot scris sau recitit,
fel de fel de poezii au pierit şi-au înflorit,
dar nici una nu-i în vers mai ritmată, mai lumină,
cum ne-a scris în timpul său Eminescu, stea divină
şi acum ca şi atunci, în iubirea-i neclintită,
ţara a cântat în rând, dragostea şi-a lui iubită

răsfoiesc acum pe rând poeziile-i alese,
câtă patimă a pus pe acest pământ de zestre,
câtă dragoste din el se revărsă şi ne cheamă,
când suntem mai abătuţi, când iubim, când timpu-i dramă
şi cum el a aranjat spaţiul, cerul şi natura,
de-l citesc mă simt înalt, mi se încleştează gura

nici nu ştiu de-a fost un om, cred c-a fost un Sfânt din mare,
cred c-a fost rană şi pom sau Luceafăr sau chiar Soare,
cred că ne-a fost dăruit să trezească din morminte,
pe cei mulţi şi prigoniţi, astăzi rupţi de cele sfinte
şi atunci ca şi acum versul său ascunde doruri
şi de ţară şi de crâng şi de flori şi păsări stoluri

trece timpul peste noi şi înghite nemurirea,
rând pe rând ne trecem goi în morminte cu iubirea,
numai el rămâne Sfânt şi veghează şi îndrumă,
mii lăstari ce au crescut, peste văi, prin munţi, sub lună
şi de sus, din infinit, raza lui încet coboară,
luminează peste timp, ea rămâne să ne doară

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A noastră istorie amputată

Suntem un neam care a scris istoria
Am apărut pe-acest pământ de mult
Pentru a cunoaşte gloria
Venim din tracii ce prin Troia au trecut

Noi suntem cei ce s-au împotrivit Imperiului roman
Cu preţul vieţii am luptat să întemeiem un neam
Şi am avut un Mircea, un Ştefan sau Mihai zis şi Viteazul
Duşmanii l-au ucis pe el dar nu şi crezul

Şi jertfa lor ne face pe toţi a plânge
Pentru un neam cu o istorie scăldată-n sânge
În sânge de copii şi mame
Şi-am suferit de boli şi de foame

Am renăscut în secolul douăzeci
Întru credinţă am jurat pe veci
Să fie bine pentru noi şi ţară
Aşa a apărut o generaţie rară

A fost o închinăciune a naţiei
În astă lume de dor şi certuri
La Dumnezeu şi bunul de Cristos
Sperând ca ţării să-i fie de folos

Atunci au apărut ai noştri oameni mari
Oameni de ştiinţă dar şi cărturari
Cioran, Eliade, Paulescu sau Brâncuşi,
A fost un Noica, Tuţea, şi un Aron Cotruş
 
Asupra ţării noastre nu de demult
Nori negri plini de sânge şi ură au apărut
Puhoi de bolşevici pe tancuri sau călare
I-au omorât pe cei mai buni din răzbunare

Murit-au fără cruce cu inimile frânte
Românii fără nume, scris pe-a lor morminte
Ţărâna să le fie uşoară celor ce nu mai sunt
Celor ce ţara şi-au iubit-o sub sfântul legământ

Azi m-am uitat în cartea de istorie
Am căutat cu disperare, chiar cu furie
Să văd ce scrie despre cei ce nu mai sunt
Nu era scris nici măcar un rând de
A noastră istorie amputată
 

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarcerea

Se prăbuşesc regretele pe rând,
dorinţele se pierd în valuri,
din depărtătri iubitele, plângând,
se-ntorc prin vechile portaluri.

Mă caută, de mine întrebând,
prin săli ce nu mai sunt, de baluri,
revin din depărtări cu-n singur gând –
să mă sugrume printre şaluri.

Aş vrea să mă ascund, din calea lor,
trecutul însă nu mă lasă,
iar sufletu-mi, cuprins de-atâta dor,
din piept parcă ar vrea să iasă.

Le-aştept în prag, dorind să le salut
cu caldele urări de bun venit,
să le cuprind cu magicul sărut
rămas la fel pe chipu-mi obosit.

Ele primesc sărutul meu fidel,
cu buze reci, ce mă-nfioară,
şi-n ritmuri cadenţate de rondel
mă răstignesc a doua oară.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu mă pot întoarce la tine...

M-am întregit în pieptul tău venind la fiinţă timpul
şi m-am desprins de trecătorii reci ai lumii;
desăvârşit, am trăit înapoia ochilor tăi
şi a trebuit să mă ancorez de soare
să mă închin copilăriei tale, ca un bărbat puternic ce eram;

Iubindu-te cu dor,
eu nu mă pot salva de tine.

Am trăit pentru a te respira în loc de aer,
şi te-am respirat atâta vreme cât să iau forma luminii ;
mi-au trecut toate rănile pe dinăuntru
rănile mele au rămas în rugurile tale
din care mai târziu se va naşte nucleul unei comete.

Căutându-mă înapoia întunericului,
tu nu poţi străluci fără mine.

Durerea a venit când mi s-a lipit umbra de pământ
şi m-am văzut lumină ştearsă în pântecul amurgului;
alergam de pretutindeni într-un vid.

Singurătatea a venit
atunci când n- ai mai putut să mă întregeşti cu tine,
deşi pământul
se făcuse din nou verde în muguri.

Dar totuşi trăiesc...
Trăiesc în voia vidului
între văz şi auz, între miros şi pipăit.

Şi alerg...
Alerg cu moartea încolţită-n mine
până la orizontul care nu se mai sprijină de cer;
răsăritul este peste tot, curge de pretutindeni.

Şi totuşi trăiesc...
Trăiesc într-o lacrimă de-a ta
şi nu mai simt prăbuşirea
care m-a desprins de lume.

Tăcerea a venit din ceea ce nu mai are chip
şi am rămas o mână pământ.
Sufletul mi se roteşte în inima întunericului;
se face luminos, mai luminos, şi mai luminos...

Iubindu-te cu dor,
eu nu mă pot întoarce la tine...

poezie de Ştefan Radu Muşat din Oglinda Literară, nr 129, septembrie 2012. Revista Centrului Cultural Focşani (21 aprilie 2011)
Adăugat de Ana Georgiana Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simplitatea iubirii

N-am fost bărbatul cel mai bun din lume,
Nici cel mai sfânt sau cel mai înţelept,
Nu am avut o măreţie anume,
Dar ţi-am dat toată inima din piept.

N-am posedat averi nenumărate,
Nici sânge nobil nu am moştenit,
Însă am stat cu tine zi şi noapte
Şi-am fost al tău odor nepreţuit.

N-am fost sortit să ţes frumos cuvinte
N-am perorat cu gând să te atrag,
Ci vorbele ce mi-au venit în minte
Eu ţi le-am spus mereu cu mare drag.

N-am fost un om de ştiinţă remarcabil
Nu am făcut nicio descoperire,
Însă am fost şi am rămas capabil
Să te-nconjor tot timpul cu iubire.

poezie de Octavian Cocoş (22 decembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu, vis sau realitate

m-a privit în ochi şi
mi-a numărat bătăile de inimă
ca şi cum aş fi pierdut câteva
semnificaţia gestului
făcea parte
dintr-un
scenariu ascuns ochilor
privirea sa mută mă trecea
dintr-un gând într-altul
traversând pustietatea din mine
am avut impresia că am murit
era prima oară când
m-am văzut
alergând prin copilărie
pe un drum către ceea ce am fost
l-am văzut pe tata punând
ţigle pe casă
mama întindea rufele la uscat
fratele cel mic
îmi fura din bomboanele
puse sub pernă
Dumnezeu
cocoţat pe un nor
îmi vorbea din priviri
eu îmi ţineam inima în mână
şi zâmbeam

sunt sigur că am fost eu
dialogam cu mine
cu tata cu mama
cu fratele cel mic
şi cu Dumnezeu

sunt eu
mi-e dor de atunci
mi-e dor de mine
mi-e dor de ai mei
mi-e dor de voi
mi-e dor de Dumnezeu
trist
îmi pândesc amintirea
timp în care
citesc pe silabe iubirea şi
neputinţa de a mai fi
ceea ce am fost...

poezie de Teodor Dume din Lacrimi de pe altarul trupului
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemarea strămoşească

Atunci când a bătut a uscăciune vântul peste ţară,
Ca la un semn, mii de corăbii pânzele-şi săltară,
Iar căpitanii-n roi urniră şi-n convoi plecară
Şi n-au privit în urmă cum plânge a lor mamă.

Şi-am fost şi eu purtat de-acele valuri,
Şi-am cunoscut şi eu străinele meleaguri,
Şi n-am privit nici eu deloc în urmă,
Cum stă şi plânge şi se vaită a mea mumă.

Şi m-am trezit păşind într-o câmpie nouă,
Iar talpa mi-era goală printre spini,
Eu în călcâiul stâng îmi aveam inima
Şi-n dreptul singurul meu ochi viril.

Şi fiecare pas făcut mă-ndurera mai tare,
Simţeam că nu mai văd, că inima mă doare...
Şi din călcâiul drept ţâşneau lacrimi amare,
Iar stângul sângera din ce în ce mai tare.

Şi paşi mărunţi, nesiguri, încă mă poartă în uitare;
Şi-o ceaţă densă se aşterne-n zare...
Iar eu, eu cu piciorul drept, cu-o blândă grijă,
Sondez pământul să nu calc cu stângul în vreo schijă.

Departe e ţărâna din care m-am născut...
De ghiara unui vultur îmi simt pieptul străpuns,
E glasu-acelei patimi ce-n sânge-mi gravitează:
Neobosita, dulcea chemare strămoşească.

Desculţ prin pietre sau noroi sau iarbă verde,
Al ţării mele glas, nicicând nu îl voi pierde!
O ţară, ca şi-o mamă, sunt unice pe lume,
Căci doar acestea două pot făuri un nume!

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu exist!

Azi m-am pierdut în clipa de apoi
Şi m-am temut ca să mai ies din ea
Am vrut doar să m-ascund de pasul tău
Ce-l aşteptam mereu
deşi nu mă dorea...

Am înţeles ce-am refuzat să cred
C-ai fost făcut doar să împarţi durere
Nici de cuvânt nevoie nu aveai
Erau destule ce urlau
în a ta tăcere..

Şi m-am ascuns de lumea ce nu ştie
De ce curg lacrimi azi din versul meu...
Mi-e sufletul bucata de hârtie
Din care tu ai rupt
fâşii, mereu...

Nici chiar cerneala nu mai e aceeaşi
Iar mâna-mi nu mai scrie azi, nimic.
Otrava ta mi-a luat de tot puterea,
Când încercam de jos
să mă ridic...

Dar să nu crezi că eu voi fi pierdută
Doar am să plâng puţin şi... am să plec.
Nu ştiu nici când... nici unde, dar voi face
O punte peste lacrimi,
şi-am să trec...

Ce milă-mi este când mă uit la tine
Căci ochii tăi nimic chiar nu îmi spun...
Şi n-ai să ai nicicând curaj destul
Să mă păstrezi aşa
cum eu m-adun...

Ce linişte mă soarbe fără voie
Şi tot aleargă prin albastru-mi trist
A fost ce-a fost, sau ce-o fi vrut să fie...
Oricum, ce mai contează?
Nu exist!

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de Mariana Eftimie Kabbout
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceaiul luat la Palaz of Hoon

Nu se-întâmplă doar fiindcă-am filtrat în violet
Ziua de ieri prin ceea ce tu ai numit
Un aer nespus de singuratic: eu n-am fost mai puţin.

Ce fel de parfumuri mi-au dezmierdat părul?
Ce-a fost cu-acele imnuri care mi-au răsunat lângă ureche?
Ce mare şi-a împins prin mine talazurile până aici?

Parfumul cel scump a fost eliberat de mintea mea
Şi urechile mele au iscat imnurile care s-au auzit.
Eu însumi am fost compasul magnetic al acelei mări:

Eu eram lumea prin care am trecut, iar ceea ce am văzut
Sau auzit, sau am simţit, a venit numai din lăuntru-mi ;
Şi acolo m-am aflat pe mine, mai adevărat şi mai străin.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Eu nu-ţi mai spun că te iubesc vreodată
şi nici să-ţi scriu vreun rând că-mi este dor
îţi voi lăsa pe-obraz doar ploaia mea sărată
să simţi amarul vremii şi ochii mei cum mor.

N-am să mai las fiorii să-mi străpungă
nici inima, nici dragostea, nici vis
din primăveri îţi las doar sloiuri reci să curgă
să simţi din rana mea sângele ce-i stins.

N-ai să auzi când viforul va bate
chemările din mine câte-au fost
e ura un hotar ce ne desparte
şi anii aşteptării câţi au fost.

Rămâi cu bine domnule de piatră
rămâi un munte pustiit şi gol
iti iau şi curcubeu şi soare laolaltă
în lumea mea să joace un nou rol!

poezie de Loredana Nicoleta Viţelaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!