Duellum

Doi luptători se-avântă cu-ncrucişate spade,
Scântei de foc şi sânge în jurul lor stropind;
În clinchetul de săbii şi-n sângele ce cade,
E zarva tinereţii şi-a dragostei, mijind.

Ne-am frânt, iubito, spada şi tinereţea moare;
Dar unghiile noastre şi-a dinţilor porniri,
Mai tari sunt decât spada şi lama trădătoare.
- Delir al vârstei coapte, şi roasă de iubiri!

În groapa bântuită de râşi şi de pantere,
Crunt încleştaţi, eroii s-au prăbuşit aici,
Lăsând fâşii de carne, prin ghimpi, ca flori stinghere;

În iadul ăsta negru, cu rude şi amici,
Hai, amazoană crudă şi-n veci fără cruţare,
Să ţinem trează ura din noi, clocotitoare!

sonet de Charles Baudelaire din Florile răului (1857), traducere de Lazăr Iliescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Duel

Doi luptători se reped şi armele lor
Sclipesc şi aruncă în aer cu sânge.
Şi jocul acesta şi fierul sonor
Sunt ca o iubire de tânăr ce plânge.

Spadele-s frânte! Anii de june-au trecut,
Draga mea! Însă dinţi şi cu unghii de-oţel
Răzbuna-vor şi spadă şi pumnal prefăcut.
– O, inimi mâhnite de-amorul rebel!

În râpa în care sunt râşi şi pantere
Eroii, luptându-se, s-au rostogolit,
Ca flori pe ciulini pielea stă la vedere.

– Acest hău este iadul de cei doi locuit!
Hai, cruntă-Amazoană, să ne dăm de-a dura,
Ca veşnic în suflet să ardă doar ura!

poezie celebră de Charles Baudelaire
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Început

Miroase-a somn
Şi-a nucă-n ciocolată.
Din vorbe cresc
Iubiri molipsitoare.
Le adorm în păr
Şi-n mâini retrase-n lene,
Încet.

Miroase-a zâmbet
Şi-a frunză galbenă, strivită.
Din gânduri cresc
Iubiri copilăroase.
Le strâng în toamnă
Şi-n ochi închişi de jenă,
Ades.

Miroase-a viaţă
Şi-a cântec scobit de cuvinte.
Din perne cresc
Iubiri stăruitoare.
Le-adun în ironie
Şi-n dor de tine aprins,
Ciudat.

Miroase-a tine
Şi-a respiraţie pripită de aproape.
Din buze cresc
Iubiri întrebătoare.
Le-alint în gânduri
Şi-n vise cu răspunsuri,
Dorite.

poezie de Gabriela Chişcari (11 septembrie 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nenorocul

Povara-i grea! N-o să-mi ajungă,
Sisif, nici chiar răbdarea ta!
Oricât de vrednic m-aş purta,
E Timpul scurt şi Arta lunga!

Lăsând orice mormânt celebru,
La fel c-un toboşar cernit,
Spre-un dosnic cimitir pornit,
Inima-mi bate-un marş funebru.

- Atâtea juvaeruri sunt
Uitate-n beznă şi-n pământ,
Dormind pe veci necercetate;

Atâtea flori dau în zadar
Parfumul lor subtil şi rar
În taină şi-n singurătate.

sonet de Charles Baudelaire din Florile răului (1857), traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un ‪bărbat mişto‬ este un bărbat care ştie să îmbine spada cu florile. Adică să-şi folosească atributele în funcţie de situaţie. Să nu uite că este pus să conducă prin natura sa, dar să nu uite că şi florile aduc mult. Uneori cu flori cucereşti mai repede decât cu spada. Metaforic vorbind.

citat din Aureliu Surulescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Psihopat

E noapte... şi ce dacă?
Ar fi un lucru nou
Să tai întunericul
Cu lama încinsă-n foc
Stropită cu sânge de om...

Ce dacă? Aş sluji iar lor
Să fiu în rândul hoardelor
Aş trăi... aş lupta pentru ei
Împotriva acelor zei
Ce m-au lăsat fără destin.

Aş arde pe veci în foc?
Nu aş arde, aş dansa cu ei
Un dans ca în ploaie
O ploaie de toamnă rece
Aş avea... puteri de arhanghel.

Voi fi scris în cărţi... nu cred
Nu în cărţi pământeşti trecătoare
Ci în cărţi învăluite în fum
Fum cu miros de carne arsă
Venit din groapa fără fund.

poezie de Alin Ojog
Adăugat de Alin Ojog
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

pisicuţe, motănei,
facem toţi cozonăcei,
şi, desigur, dacă vrei,
un masaj cu un ulei
parfumat, din flori de tei,
de stă-n coadă şi Grivei,
doar cotoiul lui Andrei,
e, se pare, dintre-acei
care fac doar ce vor ei,
nu cotoi, ci-un pui de bei
cu-o fixaţie pe femei,
dar nu d-alea de doi lei,
de la rude din Bombay
şi-a adus un soi de-ardei
şi trage pe nas cât trei,
cântă numai Siboney,
că a fost la Camaguey,
şi-n Cuba, ca Hemingway,
din cele două Corei
şi-a adus doi porumbei,
face vrăji de-amor cu ei,
da-ntr-o vineri pe la trei,
ce mai, l-a găsit Andrei
aprins tot, scuipând scântei
sau seminţe dacă vrei,
din pârdalnicul de-ardei,
nu-i mai arde de femei,
a revenit în bordei
şi nu are alt temei,
decât să ceară mamey
şi-alte fructe ca un gay.

poezie de Elena Malec din Trei feline cu buline
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drum către nicăieri

între două zile apăsătoare am reuşit să descalec la poarta unui han burgund,
calul era tot numai spume iar din părul meu ieşeau aburi de dorinţă amestecaţi cu frică.
hangiul mi-a spus că nu are camere libere dar pot dormi pe iarba udă alături de ceilalţi pelerini,
am strănutat cu subînţeles şi am ieşit supărat strângând în palma dreaptă mânerul unei săbii gata să caute sânge vinovat.

afară, lângă foc, oameni obosiţi şi plini de necazuri, împărţeau tăcerea.
m-am aşezat lângă ei atent ca nu cumva să îmi pierd tinereţea în schimbul unor amabilităţi fără de rost.
cei mai bătrâni s-au ridicat către miezul nopţii şi au devenit păsări fără cer
ceilalţi au cântat cum au putut balade despre eroii căzuţi în luptele de dincolo de nisipuri.

spre dimineaţă ai venit şi tu, firavă şi la fel de frumoasă ca în ziua primului sărut,
focul s-a stins uimit de paşii tăi ce ridicau întrebările mai sus de orice acceptare.
te-ai aşezat în spada mea fără să îţi pese că mori departe de casă, într-un loc aproape pustiu,
sângele a curs ca o cascadă în căutare de trup nou, fără oprire, fără ecou.

când între noi nu a mai rămas decât mărturia unei secunde ruşinate,
mi-am şters sabia de inocenţa unei copilării netrăite
şi am plecat să alerg singur,
într-un loc numit,
nicăieri.

poezie de Eduard Dorneanu (13 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumini de avarie

lupii s-au adunat mai aproape de oraş.
aici e linişte.

zidurile au fost acoperite de muşchi verde/ precum stâncile din anzii cordilieri.

aici ne hrănim copiii în case dărăpănate cu ierburi şi carne crudă.

nu ne e teamă.

e aceeaşi explozie nucleară care a făcut ca aceasta să fie casa noastră.

unii copii mor. bebeluşi cu feţe ca de păpuşi cu
ochi albaştri şi reci.

din când în când lupii urlă la lună,
din când în când ne dăm în leagănele abandonate.

pădurea a pus stăpânire pe noi.

bărbaţii se întorc în fiecare zi de la vănătoare.

cândva locuiam în clădirile lor de sticlă şi oţel.

avem flori/ avem sânge.

avem luna ca un gigantic reflector.
avem dureri pe care le învelim în beznă.

avem cărări prin pădure care nu duc nicăieri.
plângem când mai moare un bebeluş.

dar tot nu ne e frică.

//

ştim că într-o zi ne vor descoperi

şi ne vor duce înapoi.

nu am uitat oraşele lor strălucitoare şi autostrăzile lor curgătoare.
acolo vor ei să devenim mai buni.

acolo malformaţiile noastre se vor vedea cel mai bine.

dacă am spune că nu ne e dor de ceva am minţi.

ne e dor de fluturi pentru că extincţia a făcut ca ei să dispară.

să alergăm pe câmpurile lor înverzite / primăvara cu mii de fluturi de toate culorile în jurul nostru.

aceasta este povestea noastră pe care o scriem pe bucăţi de piele.

lupii au venit astăzi şi mai aproape de oraşul nostru părăsit.

azi e ziua când vom sacrifica pe cineva/ pentru ca noi să trăim mai deprate.
dar tot nu ne e frică. frica a devenit sârma noastră ghimpată cu care ne-am
înconjurat teritoriul
cu care ne-am înfăşurat inimile
cu care ne-am înfăşurat visele
ca o maşină pusă pe lumini de avarie.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mireasă-n flori şi aşteptări

M-am prăbuşit în albe flori,
în rugă, în iubire, şi-n privirea
de diamant a Lunii,
aşteptându-te pe tine.

Mi-am împletit în zori cununa,
în rouă, în răsărit, pe părul moale
cu strălucire dintr-un aur,
furat din razele de Soare.

Am adunat petalele de floare,
în mătase, în fir, şi-n poale
de rochie ce-mi cade,
pe glezne fine-n aşteptare.

Toate florile sunt aşezate,
în voal, în piept, şi-ntr-un corset
ce strânge trupul,
cu şirete înmuiate-n lacrimile crinilor.

Sunt plină de tremurul florilor,
în mâini, în buze, şi-n picioare
ce-mi frământă dorinţa
să-ţi fug în întâmpinare.

Toate sunt în aşteptare!
în inimă, în puls, şi-n ochii
ce străpung toate cărările
să te prindă în ei.

Repede să-mi fii aproape,
în pas, în barbă, în cununa
plină de asfinţitul Soarelui
ce-ţi face cu mâna... să te grăbeşti.

M-am prăbuşit, Iubite!
M-am prăbuşit în aşteptări,
în alte braţe, în stele şi flori
culese din grădina Domnului.

Aşa ne-am înţeles noi doi!
Dacă se stinge Soarele,
în cununa mea, în ochi mei
făr' de sărutul tău, pot să te uit.

Şi te-am uitat! În gura Lunii
şi-n stele am privit întrebător;
Ce-am avut şi ce-am pierdut? Nimic...
Au fost doar baloane de săpun... otrăvitoare.

Atenţie! Spălaţi-vă bine pe mâini după
fiecare experiment.

poezie de Adelina Cojocaru (26 septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pui de lei

Eroi au fost, eroi sunt încă
Şi-or fi în neamul românesc!
Căci rupţi sunt ca din tare stâncă
Românii orişiunde cresc.

E viţa noastră făurită
De doi bărbaţi cu braţe tari
Şi cu voinţa oţelită,
Cu minţi deştepte, inimi mari.

Şi unu-i Decebal cel harnic
Iar celălalt Traian cel drept
Ei, pentru vatra lor amarnic
Au dat cu-atâţia duşmani piept.

Şi din aşa părinţi de seamă
În veci s-or naşte luptători,
Ce pentru patria lor mamă
Vor sta ca vrednici următori,

Au fost eroi, şi-or să mai fie,
Ce-or frânge duşmanii cei răi,
Din coasta Daciei şi-a Romei
În veci s-or naşte pui de lei.

poezie de Ioan Neniţescu (1891)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru libertate

Plângem, da, că prea ne doare!
Nu pe noi! Crescuţi în chin
Ne-amintim de-un timp cu soare
Şi-l cunoaştem cel puţin!
Plângem pe copii, sărmanii,
Că-ntr-al temniţei mormânt
Îşi încep în noapte anii,
Neştiind ce-i soare sfânt.
Plângem, da, şi strâns ne strângem
Lâng-olaltă, câţi suntem,
Dar să ştiţi că nu ne plângem
Ca nebunii cari se tem.

Robi, meniţi prin jocul sorţii,
Noi ai chinului am fost,
Însă nu, şi nu, ai morţii!
Nu cătăm noi adăpost
Nici în milă, nici în rugă;
Asta cear-o de la voi
Cel ursit să fie slugă
Dar n-o cereţi de la noi!
Vom răbda, privind în faţa
Orişicui, şi-a orice chin,
Că noi ştim că-i multă viaţă
Şi în noi, şi-n cei ce vin.

Blestemaţi pieri-vor regii
Cari s-abat din drumul drept
Ne-aţi adus stricarea legii
Şi ne staţi cu mâna-n piept.
O, şi-n loc s-aveţi ruşine,
Vă mândriţi cu ce-aţi adus:
Dar puterea, ştiţi voi bine,
Nu vi-a dat-o Cel-de-sus,
Nici Eternul Domn! Vi-e dată
De-un vremelnic din Infern!
Deci vi-e binecuvântată
Şi la voi va fi-n etern!

Lumile-au văzut mirate
Cât de mult iubirăţi voi
Şuierul de bici ce bate
Fără de milă oameni goi!
Dar şi pentru noi rămâne
Timp ah, cine poate şti!
Şuierul acesta mâine
Cânt al lui Tirteu va fi!
Iar din lanţul ce-azi ne strânge
Pot să iasă spade, şi pot
Spadele să vadă sânge,
Nu de-al nostru însă tot!

Şi sfârşitul tău veni-va
Azi ori mâine, ori mai apoi!
Şi-o să poţi tu sta-mpotriva
Poate-a celor mai vreo doi,
Dar mai tari prin răzbunare
Şi prin ura lor turbaţi?
O să fii destul de tare,
Tot potopul să-l abaţi?
Eu nu chem această vreme,
Dar tiranul braţ al tău
Face totul ca s-o cheme,
Rău îngrămădind pe rău.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugaciune pentru 1 Decembrie

Ne iartă, Doamne, ura şi gâlceava
de care suntem zilnic vinovaţi,
dar către Tine tulnicul suna-va,
să-ntorci privirea Ta către Carpaţi.

Prea mult abandonaţi acestei toamne,
nu mai avem în vatra casei foc,
mai dă-ne-un pic de amintire, Doamne,
răbdare şi iertare şi noroc.

Că pentru vite nu mai sunt nutreţuri
şi aşteptăm o pâine din import,
când bietul om s-a prăbuşit sub preţuri
şi sufletul în el e-aproape mort.

Ne-am despărţit în triburi şi în secte,
în cluburi, în partide şi în găşti,
iubirile directe sunt suspecte.
Doreşti succes? Învaţă să urăşti.

Duşmanii nu puteau să ne condamne,
cum noi, pe noi, ne-am condamnat la rău,
de ce să mai venim la Alba, Doamne,
când e negustorit şi duhul Tău?

Şi, totuşi, Alba-Iulia există,
şi, totuşi, cineva i-a dat un rost,
şi-a fost şi-atunci pornire anarhistă,
şi Dumnezeu tot ocupat a fost.

Cu grohotiş pe tălpi şi brumă-n gene,
să-nvingi un vechi şi tragic handicap,
şi, în onoarea Albei Apusene,
să-ţi scoţi căciula dacică din cap.

Se aude Basarabia cum plânge
de dorul Ţării Mari, pierdute-n veci,
şi-n clopote e treaz acelaşi sânge,
şi-aceiaşi ochi imperiali sunt reci.

Şi nu-i Emilian la catedrală,
uzurpatorii lui lucrează calmi,
nici umbrele din somn nu se mai scoală,
nici nu mai cântă doctor Iacob psalmi.

Şi ne e dor de-o sfântă sărbătoare,
în care toţi să ne-adunăm aici,
şi ne e dor de România Mare
şi am rămas îngrozitor de mici.

Dar, Doamne, pune-Ţi pe cetate talpa,
mai dă-ne harul unui gest postum,
mai cheamă-ne, mai rabdă-ne la Alba
şi să mai încercăm măcar acum.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec pentru Oltenia

De bucurie rar avurăm parte,
În unele duminici, pe la nunţi,
Suntem olteni pe viaţă şi pe moarte,
Suntem olteni, adică suntem munţi.

Un rost ne-a dat măicuţa noastră, dulcea,
Să fim, dintre români, cei mai fierbinţi,
Din Dolj şi până-n Olt, şi până-n Vâlcea,
Şi până-n Gorj şi până-n Mehedinţi!

Oltenia, Eterna Terra-Nova,
Un cântec are astăzi şi-n priviri:
Hai Universitatea! Hai Craiova!
Tu, Campioana unei mari iubiri!

La Tricolorul românesc se-nchină
Şi-i face jurământ prin luptă, azi,
Oltenia, provincia latină,
A lui Mihai, al nostru, cel viteaz.

Oltenia pandură a lui Tudor
Şi-a lui Arghezi şi-a atâtor duşi,
Oltenia celui mai mare sculptor
Al omenirii, Constantin Brâncuşi.

Oltenia, Eterna Terra-Nova,
Un cântec are astăzi şi-n priviri:
Hai Universitatea! Hai Craiova!
Tu, Campioana unei mari iubiri!

Salut fratern, Moldova, Bucovina,
Salut fratern, Ardeal, şi tu, Banat,
Salut fratern, Muntenie vecină,
Şi Maramureş, neam ne'ngenuncheat.

Priviţi această sacră frumuseţe:
Oltenia, pământ de oameni buni
Şi pumn pedepsitor cu cinci judeţe,
Căuş al palmei vechilor tăciuni.

Oltenia, Eterna Terra-Nova,
Un cântec are astăzi şi-n priviri:
Hai Universitatea! Hai Craiova!
Tu, Campioana unei mari iubiri!

Olteni suntem în matca noastră,
Olteni am fost şi-aşa vom fi,
Iar Flamura roş, galbenă, albastră
Se oglindeşte bine şi în Jii.

Tot ce avem, noi am făcut cu trudă
Şi n-am trăit din milă şi pomeni;
Spre binele acestei ţări asudă
Şi semeţia noastră de olteni.

Oltenia, Eterna Terra-Nova,
Un cântec are astăzi şi-n priviri:
Hai Universitatea! Hai Craiova!
Tu, Campioana unei mari iubiri!

cântec interpretat de Valeriu Penişoară, versuri de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frumoasele frumuseţi, frumoase...

... Din sori ca stele ursite-n destin peste leagănul vieţii,
oamenii, născând, sunt scântei de lumină-n viu-n care-au venit,
ei... în câmp războinic crescând... leul tânăr, pe cel bătrân, învingând,
tinereţea, fermecător de dulce oricând câştigând, în miile de feţe
frumoasă prin ea însăşi, vigori nemăsurate în aripi largi, având,
cu zborul din gând, departe...

... primenind-o speţa spilcuind varietăţi de rasă şi clasă,
distinct, deosebit şi aparte... ramuri calificând un neam tipic ca
special... în soiuri, oricine îmbătrânind... zile doar să aibă, trăind... unic
si particular înţelegând viaţa, mostră şi spectacol în acelaşi timp
existând vieţuind, dintr-a sa perspectivă... însă... cine a cunoscut
muntele, e-un om, fericiri, câştigând,

munţii-aspirând fericiri... din rădăcinile de piatră... piscuri
colţuroase ridicând înspre ceruri osana... prin ere, răzbătând... cu
focul şi apa învăţând să fie pământ, înţelepciuni bătrâne, tineri, ţinându-i,
încremenind în esenţe milenii, ei, prima poezie sculptând-o planeta,
fiind, fiindcă, ei, prima dată, au fost, tu văzându-i, din adânc auzind
ere de trudă apuse c-un rost,

de dincolo de neguri acoperind timpul, vorbind, fără sfârşire,
veşnice cuvinte, încrustând, în adânc de piatră, un hrisov, întineriri şi
renaşteri în simţire vibrând... trezite, dorinţa de zbor nutrind, spre înalturi,
fără alt scop decât... să cutreieri... descoperind adevăruri... umblând,
găsind lucrurile deosebite... frumoasele frumuseţi... crezute departe,
aducându-le-aproape, prin gând...

învăţând, că... nimic nu-i departe, nicicând... la capăt de fluvii
aflând estuare spre mări şi oceane viaţa ducând, sub aceleaşi ceruri
albastre... cuvântul senin surâzând cărnii tale, vie, pe drum ostenind... lină
cărare descoperind, urcând înspre creste... fiecare fir de nisip fiind la
începuturi un munte, vânturi şi ploi erodând o poveste, tu numai... să
o citeşti, şi-ai să te miri, altfel, ajungând să-ndrăgeşti

mireasma din ploi... în vatra dintâi s-o simţeşti fără vârstă, aşa,
mirosind, piatra... uitări fără umbre-n temei nelegând a omului gânduri,
în a viului rânduri tinereţea în plus desfătarea având, vlăstare cu glasuri firave
din mărunţiş evenimente făcând... o vârstă fără minte provocând ca în
joacă intense trăiri, o nenebunie iniţiind cu nebunie impulsuri, tinereţea,
dorindu-şi răspunsuri, iuţi, ca şi firea...

cu zarvă-n mijiri omul influenţând răsărituri, minori, mult mai târziu
găsindu-şi menirea, delirul vârstei uitând... amintirii lăsând şi-a dragostei
porniri clocotitoare cu încleştări prăbuşite-n răzvrătire şi uri fără noimă, plătind
cât nu fac lupte şi-ncrâncenări, le lasă zilei de ieri cu focul privirii şi cu-al
nechibzuinţei curaj... într-un miraj, de care, vor... râde... tinereţi paparude
şi răzbunări de păcălici cu sclipici cu

anii ingraţi ţinând... pân-aici, o minte coaptă luându-le locul, sfârşind
cu struniri şi cruţări... ca flori stinghere prin ghimpi lăsând fâşii din ei înşişi
cu eroi prăvăliţi în răscrucea grăirilor mute învăţând să aibă de spus nu de zis, clipa
ne-ndurată trecând cu durata tinereţiii durând sub zmalţul de patimi şi vis,
fiecare fiind o scânteie cu propria lumină dorind să-şi înscrie propriul soare
pe-orbită, oricine putând cunoaşte şi-un munte,

ce... munte, îl ajută, să devină, din flăcări ce l-au consumat, cenuşa
tresărind în urna de pe stâncă veac după veac în prospeţimi topite în aburi
de ceaţă... tinereţi râzând mustind din abis ecoul vârstei chemând altă vârstă care
promite să facă primii paşi spre-o toamnă cu vin vechi, esenţe tari şi bucurii
reale, un munte cunoscând... barbare tinereţi surâzând dintr-un april hoinar
în începuturi de vieţi, colateral marginal, miresme din suflet

împrumutând bătrâneţii întinerind în inimi tulpina, flori ningând albe,
în plete... aninâd în bucle roua frunzelor ce stau să cadă printre ramuri ca
clipite descântând cu glas de înger peste piatra cea bătrână, tânără, ca să rămână
chiar desfrunzită-n ani, de... ani, din ea... o livadă înmugurind în suflet, cu
rădăcinile-n munte lăstărind... oamenii... născând ca scântei de lumină în
câmp războinic crescând,

leul tânăr pe cel bătrân învingând, tinereţea... fermecător de dulce
oricând... însă... cine a cunoscut muntele... împiedecându-se în piatră pe
povârniş călcând sfios ca-n catedrală, urcând înspre înalt, a dat de urma tinereţii
milenară, frumoasele frumuseţi frumoase în bogăţia pietrei grăind, piatra
răbdare având să devină nisip, tu, privind-o, cu sufletul şi gândul cinstind
a pietrei vârstă, mai mult iubind-o, încă,

muntele fericiri aspirând, al tinereţii chip, fermecător de dulce trecând
primenind pietrei îngemănat desăvârşiri... trainice-adevăruri în deveniri întărind
în poala-nţelepciunii crescând...

poezie de Lidia Stoia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De 1 iunie

Poţi fi şi copil şi părinte deodată,
De-a valma trec zile şi nici nu mai ştii
De ce-ţi este faţa de cute brăzdată,
De ce e nevoie să fie fardată,
Iar timpul se rupe în mii de fâşii.

Cireşile-s coapte, mai vine o vară,
Dar nu mai au gustul pe care-l aveau,
De parcă mâhnirea din noi le-nfăşoară
Şi roşu devine culoare amară,
Cerceii prunciei când ne preveneau.

Noi suntem de-o seamă cu ce e lăuntrul
Făpturilor noastre de când ne-am născut,
Ne suntem copilul, ne suntem sihastrul,
De ce fericirea şi-n urmă dezastrul?
Copilul din noi e-un cireş prefăcut!

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vin', iubito

Prin dumbravă se strecoară
Vânt de vară,
Şi cocorii, şir pribeag,
În adânc senin plutesc.
Cântă cucu în huceag:
Cucule, câţi ani trăiesc?
Îmbrăcatu-s-au în floare
De ninsoare,
Pomii toţi de prin livezi.
Râul lunecă pe prund
Aşa limpede că-i vezi
Pietricelele din fund.
Jos, în umbră de răchite,
Tăinuite
Viorele s-au ivit,
Şi-n păr negru la femei
Cât de albi au înflorit
Parfumaţii ghiocei!
Vin', iubito! O poveste
Tristă este
Viaţa noastră când s-a stins,
Dar e rai când o trăim.
Vino! Domnul dinadins
Ne-a făcut să ne iubim -
A pus vara în dumbravă
Şi-a zis:
"Na-vă
Crângul plin de cântători,
Şi copacii înverziţi,
Şi poienile cu flori
Vi le dau să vă iubiţi!"

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cireş prefăcut

Poţi fi şi copil şi părinte deodată,
De-a valma trec zile şi nici nu mai ştii
De ce-ţi este faţa de cute brăzdată,
De ce e nevoie să fie fardată,
Iar timpul se rupe în mii de fâşii.

Cireşele-s coapte, mai vine o vară,
Dar nu mai au gustul pe care-l aveau,
De parcă mâhnirea din noi le-nfăşoară
Şi roşu devine culoare amară,
Cerceii prunciei când ne preveneau.

Noi suntem de-o seamă cu ce e lăuntrul
Făpturilor noastre de când ne-am născut,
Ne suntem copilul, ne suntem sihastrul,
De ce fericirea şi-n urmă dezastrul?
Copilul din noi e-un cireş prefăcut!

poezie de Mioara Anastasiu din Din vânător ajung vânat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea îndrăgostiţilor

Paturile noastre fi-vor parfumate,
Şi-adânci divane sugerând morminte,
Flori pe etajere murmurând, ciudate,
Despre alte ceruri tainice cuvinte.

Ultimă caldură risipind, curate
Inimile noastre, două făclii sfinte,
Împărţi-vor dubla lor paliditate
Sufletelor noastre năzuind fierbinte.

Fi-va roş amurgul în misterele-albastre,
Nalta fulgerare, unică spre astre
Expirarea noastră plină de-amintiri;

Mai apoi un înger va deschide uşa,
Vrând să reînvie fostele iubiri,
Din oglinzi tăcerea şi din noi cenuşa.

sonet de Charles Baudelaire
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de anii ce-au trecut

Mi-e dor de timpul petrecut
Cu tine-n zi, cu tine-n noapte,
O! Doamne, repede a trecut..!
Mi-e dor de tot, mi-e dor de toate....!

Mi-e dor de nopţile cu ploi,
Mi-e dor de nopţile de vară,
Mi-e dor de tine şi de noi
Când ne plimbam prin ploaie afară...!

Mi-e dor de paşii ce-i făceam
Prin parc, ţinîndu-ne de mână.
Şi cu ce foc ne sărutam
Pe bancă-n parc, sub clar de lună....!

De mijlocel eu te strîngeam,
Cu foc şi patimă fierbinte,
Când gura ta o sărutam
Uităm de trup, uităm de minte...!

Mi-e dor de anii tinereţii noastre,
Când prea departe ne era sfârşitul.
Te luam în braţe, te purtam spre astre
Eram noi doi şi-n zare, infinitul...!

Dar anii au trecut, ca ploaia şi ca vîntul
S-au dus frumoşii ani ai tinereţii.
Nu vom putea împăraţi pământul
Dar ne-om iubi, pân' la sfîrşitul vieţii...!!!

poezie de Florea Janţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De pe ţărm

O pasăre gri singuratică
Îndepărtându-se-n zbor, micşorându-se la orizont,
Singură în umbrele, în grandoarea şi-n vâltoarea
Nopţii şi-a mării,
A stelelor şi-a furtunilor.

Departe, planează şi se clatină deasupra întunericului,
Departe, se leagănă şi înfruntă bezna de-afară,
Departe, în vânt, în ploaie şi-n necuprins,
Departe, în groapa acestei imense lumi negre,
Unde se înfruntă negurile, guvernează cerul, răsuflă marea,
Unde ceaţa-i iubire şi zborul extaz,
Gloria şansei şi pericolul morţii
Sunt tovarăşii aripilor ei încântate şi înfrigurate.

Departe, în adâncul lumii imense şi întunecate,
Dincolo de lungile frontiere unde, odată ajunse,
Spuma şi deriva valurilor răzvrătite dispar,
Deasupra mareelor care se-avântă şi se retrag, şi se destramă.

poezie clasică de Carl Sandburg, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!