Nostalgie (poem de toamnă târzie)

Îmi amintesc, nostalgic, câteodat',
Cât de naiv eram la vremea mea,
Copil fiind, aşa cum mi-a fost dat,
Sub poale de Carpaţi, în micul sat
Ce-atât de mare,-atunci, mi se părea (!)...

Priveam, suind cu greu pe deal, în zori,
Gemând sub ale toamnelor poveri,
Căruţele-nspre cer, unde cocori
Dădeau înc-un ocol s-alunge nori
Ca stelele să licăre în seri,

Şi-a doua zi iar frunze tresăreau
De piatra sub copite ce scrâşnea
Când boii-n jugul crâncen se-opinteau...
Frumoşi, dar şi ce mândri arătau (!)
Cred că şi Grigorescu gelozea...

Dar se-ntâmpla, sub cerul neguros,
Cum toamna-şi cerne ploaia de sudori,
Un car, urcând pe deal, cu fân, burtos,
Prin colbul pân' la glezne de clisos
Că se-nglodea în coastă uneori,

Când ăl mai bun, din boi, şi mai vânos,
În jug se opintea, privind spre cer,
Trăgând, şi car, şi p'ăl neputincios
Care,-n genunchi, târât, fără folos,
Căta să mai şi-mpungă, de mizer...

Târziu am înţeles, cu ani ‘napoi,
Trecând prin şcoli înalte, la Bucale,
Că, ce văzusem eu, în sat la noi,
Nu se-ntâmpla, de fapt, numai la boi
Ci şi la multe alte animale.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Seară rurală

Se uită soarele-napoi...
O fi pierdut ceva,
Sau, poate,
Aşteaptă-n deal vreun car cu boi,
Să-l plimbe şi prin alte sate
Cu gospodari şi holde mai bogate?...

În sat la noi,
Biserica, de veche ce era,
În anul când a fost cutremur de pământ
S-a prăbuşit cu turlele-n şosea,
Şi-azi casele - atâta cât mai sunt -
Par jucării
Pentru copii,
Iar plopii - coşuri negre de maşini
Ce-au treierat
Bucatele din sate
Pentru străini...

Prin curţi,
Găinile şi porcii s-au culcat,
Femeile au pus de mămăligă,
Iar oamenii s-au pus la sfat
Cu popa ce-a sosit într-o cotigă
De la oraş,
Unde-a schimbat sedilele de caş
Cu trei duzini de lumânări de ceară,
Că-n cimitir la noi ca-n orice sat,
Sunt îngropaţi şi trei flăcăi, morţi pentru
Ţară.

Dar unde-i soarele din deal?...
Parcă-aşteapta
Pe cineva...
Pesemne, că, gonit de lună,
Şi-a dat cu popa "noapte bună"
Şi-a scăpătat...

poezie celebră de Ion Minulescu din Strofe pentru faptele diverse (1930)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

A cincea roată

Era a cincea roată şi-a plecat
La unchiul ei, un car cu boi, îmi pare,
Dar ditamai în funcţie, cu stare...
Mă rog, i-a dat un post călduţ, de stat.

Căci boi erau să tragă... cât au tras,
Iar cele patru roţi s-au învârtit...
Un timp, nu mult, pân' s-au îmbogăţit
Şi au lăsat-o-n carul de pripas.

Ce să mai stea, să-nvârtă numai ea
Un car falit, cu boii ăia doi?
S-a dus rapid, ca roată de altoi
La car cu bani grămadă... la saltea.

Ce-a tras acolo, nu pot să vă spun,
Dar n-a stat mult, c-a fost control cumplit
Şi noul car de muncă-a fost scutit
Pe câţiva ani – de-un jude, presupun –

Ce ghinion pe roata cea drăguţă!
Păi, chiar aşa, să nu se-nvârtă ea,
Nu să trăiască bine, cum ar vrea,
Dar nici măcar ca-n vechea ei căruţă?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un car cu boi

Trecea prin colbul ostenit
Un car cu boi întors din mit
Şi soarele în nemişcare
Se lăfăia pe bolţi de mare.

De-a lungul drumului zăceau
În spice, boabe ce fierbeau,
Iar din înaltul necuprins
Se auzea un tril aprins.

Din arşiţi, leneş se rupea
O ciocârlie şi-nfrunta,
Privind din crucea cerului,
Mat, galben, dansul paiului.

Ţăranul câmpul şi-l privea;
Auzul holda-i încânta.
Pictat pe pânze-atemporale,
Un car cu boi trecea agale...

poezie de Gigi Stanciu
Adăugat de Gigi Stanciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă dusăi în deal să ar

Înjugai boii la car,
Mă dusăi în deal să ar.
Bătui drumul pe uliţă
Cu plugul pus în căruţă.

Zorile-mi dădeu ocoale,
Mai trecui un deal ş-o vale.
Pe la răsărit de soare,
Ajunsăi pe dealu-al mare.

Înjugai boii la plug
Şi mă apucai să cânt.
Cum trăgeam brazdă adâncă
Zării pe mândra pe luncă.

Doamne văd, ori mi se pare
Vine mândra cu mâncare!
Vine-ncet şi legănat,
Are părul dezlegat.

Vine-agale şi doineşte
Căci pe mine mă iubeşte.
Când se-apropie de deal
Dejugai boii la car.

Se făcuse prânzu-al mare,
Dădui şi la boi mâncare.
Boii mâncau din căruţă,
Iar mândra-mi dădea guriţă.

poezie de Constantin Chelaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când mă vei căta

Când mă vei căta în floarea de cireş
voi fi din nou plecat la Ieşi
să îmi descarc desaga cu priviri
prin cel oraş, sau printre amintiri.

Când mă vei căta pe drum ori pe cărare
voi fi plecat în lumea mea cea mare
iar când mă vei găsi într-un târziu
voi fi trecut prin spinul viu.

Când mă vei căta, voi fi din nou copil
plecat în zarea liberă de nori
acolo unde se pleacă uneori
când eşti poet, sau când devii senil.

Când mă vei căta în nemurire
voi fi baraj de hidrocentrală
un paznic al timpului ce ară
spre alte orizonturi, în haina mea de mire.

poezie de Dănuţ Cepoi din Din volumul "Picături de memorie", Editura Armonii Culturale
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roata

S-a întâmplat demult, nimeni nu ştie,
Când prima dat’ a fost uimită gloata,
Din ginta nu ştiu cui, o scăfârlie
Descoperi marea minune, roata,

De s-au mirat un secol, două poate,
Privind cum se rotea cu întrebare
Deştepţii ce-şi dădeau şi-atuncea coate:
“La ce-ar putea fi ea folositoare?!” ;

Târziu de tot, când plugul inventară,
Le-a dat prin cap de-au pus-o la cotigă,
La roabă,-apoi la car, apoi la moară,
Având mai lesne pâine, mămăligă,

Şi-au învârtit-o-n cântec la fântână
Şi-n lut olarii străchini toate pline,
Făcând în viaţa lor doar cu o mână
Mai multe şi mai iute şi mai bine,

Pân-au găsit că-n abur e putere
Şi rând pe rând, cetate cu cetate,
Pe drum de fier, urcând prin bariere,
Au cucerit în goană ca pe roate,

Croind apoi cu osiile-i unse
În aur negru supt şi de sub mare
Cărări de mintea noastră nepătrunse,
Pe Lună chiar făcând-o călătoare,

De am ajuns, ca noi, astăzi, în toate,
Pe munţi, pe mări, prin aer sub aripă,
De roţi să fim mânati, că-s mici, dinţate,
Şi-a’ lor supuşi în orişicare clipă,

Fără să ştim de mai avem vreo ţintă,
De coborâm, urcăm, cum unii spun,
Care de-o vreme-ncearcă să ne mintă
Că ne-am afla, de fapt, pe drumul bun.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraşul văzut dintr-un car cu boi

dintr-un car greoi tras de doi boi
oprit pe dealul şimnicului de sus
ochii copilului încă împuşcau privighetori
mai trăsese cu praştia după heruvimi frumoşi
sau după fetele din sat întoarse de la şcoală în amiezi
acum avea braţele prea mici să cuprindă oraşul
ce dormita leneş în braţele miriadelor de stele
şi de luminiţe, despre care auzise
-c-ar fi ca un animal viu -
simţise până atunci oraşul ca pe un munte uriaş
pe care trebuia să-l urce...
în car, inima lui crescuse ca un glob mare de foc
putea s-o arate tuturor, din loc în loc
doar pământul îl alerga beat prin stele
sângele îi fierbea în copilăreştile vene
înghiţea felii mari de aer proaspăt
fără gustul colbului de la el din sat
cunoscuse doar pârâul lunecos şi rece
unde înotau peştii săi mici
şi bolovanii câmpului fierbinţi
următoarea respiraţie a copilului
sărutase mâinile sfinte ale bunicului
râse soarelui să nu-l orbească
şi cuprinse-ntreg oraşul în braţele-i mici
oraşul îl alerga mai să se prăvălească...

poezie de Mariana Didu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Din amintiri ce se destramă,-n amurgul vieţii, regăsesc
Mereu, parcă, o altă mamă, care, la vârsta mea, firesc,
Am înţeles ce se-ntâmpla, cum altfel ea mi-a apărut
Prin ochii şi prin mintea mea în timp ce-ntr-una am crescut ;

O văd şi-acum, ce vis frumos! la patru anişori ai mei,
Când o priveam numai de jos, tot agăţat de fusta ei,
Trebăluind cu bucurie, spăla, călca, şi-apoi bucate,
De-aveam impresia că ştie ca să le facă ea pe toate,

Dar când crescusem puţintel, făcând "cei şapte ani de acas'"
Fi'nd primul ei învăţăcel, şi "corijent" nu am rămas (!)
Eram convins sută în mie, şi cât de mult o admiram,
Că dumneaei mai multe ştie chiar decât eu mi-nchipuiam!

De-abia prin şcoală, eu boboc, ştiind ce-i prin abecedare,
Când mă lua ea de cojoc, aveam un semn de întrebare,
Iar pe la şaişpe, în liceu, ca mine cine mai era (!)
Ii răspundeam, şi cu tupeu, că nu e chiar cum zice ea,

Ca pe la optuşpe... ce ani! mergând la dans cu prima fată,
Când s-a zgârcit mama la bani, mi s-a părut că-i demodată...
La douăzeci şi cinci ajuns, cu facultate, sus de nas,
Mă minunam, mai pe ascuns, cât de... în urmă a rămas (!)

Iar pe la patruzeci, povaţă, se întampla că îi ceream,
Ştiind atât de multe-n viaţă, cam după ce eu hotăram,
Iar la cinzeci... n-o deranjam, şi nu eram într-o ureche...
Aşa pe-atuncea o vedeam, bătrână şi de modă veche...

Dar iată că la şaizeci şi... mulţi dintre voi nu vă daţi seama
Cam cât de mult eu mi-aş dori un sfat, o vorbă de la mama,
Cu şcoala veche ce-a făcut, prin ce-a trecut în anii grei,
Să o admir ca la-nceput când mă ţineam de fusta ei,

Chiar de mi-ar fi puţin cam teamă, cicălitoare cum e ea,
Aş asculta-o că mi-e mamă şi mai ales la vârsta mea,
Că ce păţeşteee, nu vă spui, tăticu', da' nu-i supărat...
Şi-acuma stă pe capu' lui... ca să se lase de fumat!

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constatare (dedicată fetelor mele Eleonora şi Mirela)

Îmi amintesc de anii-n care,
Să-l ierte bunul Dumnezeu!...
Tata avea, la supărare,
Fiind pe-atunci copil şi eu,
O vorbuliţă,-atât de mare,
De o aud şi-acum, mereu:

Când mai făceam, deh! nebunii
Şi auzea de pe la lume,
Păi, începea a sudui
Şi mă soma uitând de glume:
Când vei avea şi tu copii,
Ai să-nţelegi atuncea cum e!

Apoi, la şcoală cât am fost
Nu era zi să fiu cuminte,
Că mă-ncingea, chiar şi în post,
Rostind aceleaşi vechi cuvinte:
Când ai să ai copii şi-un rost,
Vei şti ce simte un părinte!

Iar mai târziu, neînsurat,
Mă aştepta... eu, la rachie (!)
Să vin acas', în zori, din sat,
Că-l văd şi-acum plin de mânie:
Când ţi-o da Domnul un baiat,
Atunci să vezi cum o să-ţi fie!

Însă... cum anii au trecut,
Am constat, dar n-am regrete,
Când tata era abătut
Şi mă lua pe sus din ghete,
Că niciodat' nu a ştiut,
Ce-nseamnă,-n viaţă, să ai fete.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constatare părintească

dedicată fetelor mele Eleonora şi Mirela

Îmi amintesc de anii-n care,
Să-l ierte bunul Dumnezeu!...
Tata avea, la supărare,
Fiind pe-atunci copil şi eu,
O vorbuliţă,-atât de mare,
De o aud şi-acum, mereu:

Când mai făceam, deh! nebunii
Şi auzea de pe la lume,
Păi, începea a sudui
Şi mă soma uitând de glume:
Când vei avea şi tu copii,
Ai să-nţelegi atuncea cum e!

Apoi, la şcoală cât am fost
Nu era zi să fiu cuminte,
Că mă-ncingea, chiar şi în post,
Rostind aceleaşi vechi cuvinte:
Când ai să ai copii şi-un rost,
Vei şti ce simte un părinte!

Iar mai târziu, neînsurat,
Mă aştepta... eu, la rachie(!)
Să vin acas', în zori, din sat,
Că-l văd şi-acum plin de mânie:
Când ţi-o da Domnul un băiat,
Atunci să vezi cum o să-ţi fie!

Însă... cum anii au trecut,
Am constat, dar n-am regrete,
Când tata era abătut
Şi mă lua pe sus din ghete,
Că niciodat' nu a ştiut
Ce-nseamnă,-n viaţă, să ai fete!

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Invocare (pentru preîntâmpinarea catastrofelor din transport)

"Car frumos cu patru boi"
E romanţa de demult,
Ce n-aş da s-o cânt cu voi
De-ar fi car, că boi mai sunt.

epigramă de Constantin Pănoiu din Când pleca odată, la război, un om... (2010)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fabula poporului de boi

Cum îşi dorise-o corcitură
De lup german,
Şef mare-n sat
Ce se voia încă o tură
Ca Preşedinte instalat,
A reuşit, cum a visat
Să aibă un guvern al lui,
Condus de un cocoş,
Cam beat
Dar care-n Parlament, tehui,
Dând de băut,
A dărâmat,
Guvernul vacii care-a vrut
Şi care chiar a ridicat
Nivelul traiului, scăzut,
Pentru toţi boii-acelui sat.
Cocoşul însă le-a cântat
Că el le va schimba destinul
Şi corcitura de-or vota,
El le va face la toţi plinul,
Încât toţi boii au votat
Cu ochi de boi spre viitor,
Uitând, normal,
Tot ce le-a dat
Guvernul, vacii-n satul lor.
Astfel că boulenii-n sat
Foarte curând
Au constatat
Că-acest guvern şi corcitura
Au dat numai aşa, cu gura
Înfometând întregul stat.
Fără speranţă, înşelaţi,
Au mers toţi boii la prelaţi
Că numai Ceru-ar fi putut
Să le dea iarăşi ce-au avut
Şi-L întrebau:
-De ce doar noi
Suntem atât de oropsiţi,
De-ai noştri-aleşi mereu loviţi?
Iar Cerul le-a răspuns corect
Prin glas de tunete şi ploi:

-Pentru că voi, v-o spun direct,
Sunteţi doar un popor de boi!

fabulă de Pavel Lică din Animale politice
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rustică

Azi, ţăranul de la noi
Nu mai are car cu boi,
Dar, în frunte cu primarul,
Satul are boi cu carul!

antimetabolă epigramatică de Corneliu Berbente din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Boul victorios

Preşedintele-animal,
Ales, înc-un cincinal,
Peste sat, e vorba, clar,
De-un plăvan prost, ordinar,
Anunţă de-a doua zi
Măsuri care-i îngrozi
Pe alegători, ce-n stat
Cu speranţă l-au votat,
Aceeaşi ce protestau
Că doar caii conduceau
Şi-au adus chiar, într-un fel,
Traiu-n sat, mai bunicel:
Pensiile-au fost mai mari,
Iar iezii protestatari
Puteau gratis circula
Cu trenul sau altceva...
- Muuu... iezi proşti, credeaţi că-n sat
Vă dau liber la plimbat,
Cum v-a dat un cal închis
Ce-a vrut în sat paradis?
Gata cu gratuităţi,
Marş, la şcoală nulităţi!
Apoi, spre pensionari,
Mugi, făcand nări mai mari:
- Ascultaţi, hoaşte şi voi,
Cei mai proşti bătrâni ca boi,
Ce-aţi pus botul la ce-am spus,
Marş, acum, către apus;
Pensiile voastre sunt
Ca şi voi, tot la pământ,
Că bugetu-i pentru noi,
Marii însă tineri boi!
Apoi, către luptători:
Cocoşi, curcani, lătrători:
- Măi, voi ăştia, ca suprem
Comandant, acum vă chem
Să-mi pupaţi copita iar,
Că vă înzestrez precar
Cu-armamentul de doi bani
De la boi americani,
Mă rog, ei îşi spun bizoni,
Însă voi, slugoi cazoni,
N-aveţi voie să cârtiţi,
Deci, rămâneţi prost plătiţi,
Iar poporu-ntreg din sat,
Să asculte acest sfat:

Când, prin vot, ţi-alegi "eroul",
Nu eşti altfel decât boul!

fabulă de Pavel Lică din Animale politice
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezie de Paşti

Când Paştile se-apropie mereu
Sunt luat de amintiri şi dus agale,
Copil mă regăsesc în satul meu
La casa bătrânească de pe vale;

Simt şi acum, pe prispă, dimineaţa,
Cernându-şi fluturaşii de ninsoare,
Cum îmi ating cu gingăşie faţa
Cireşii alintându-se în floare,

Şi-aud la fel, venind peste câmpie
Spre deal, zorit, urându-mi "ziua bună",
Un soare îngânat de-o ciocârlie
Cu-o veste la clopotniţa bătrână;

Se anunţa o mare sărbătoare,
Iar martoră era şi Luna plină:
Va coborî din morţi, spre Înălţare,
Isus, a' lui Maria, cu lumină!

Că începea aşa o primeneală,
Miresmele de flori de liliac,
Şi lutul îmbrăcat în văruială,
Se vânturau prin uşa din cerdac,

Ne uşuram şi trupul de povară
Şi sufletul cumva de-am suduit,
(Scăpam şi eu atuncea de ocară,
În ziua când mergeam la spovedit!)

Fiind copii mâncam în Postul mare
Nu doar urzici că ne rodea burtica,
Ne mai spurcam şi noi, deh! la mâncare,
Că popa nu ştia, zicea bunica,

Dar totul se făcea cu rânduială
Şi toate le-aşezau la locul lor,
Ştiau bătrânii bine, fără şcoală,
Cum să-L primim pe-al lumii Salvator...

..........................................

În miez de noapte, satu-n aşteptare
Biserica-ntr-o horă o strângea,
Lumini se arătau pe la altare,
Isus, Cristosul nostru, învia,

Ne întorceam cu paşte şi lumină,
Bunica ne dădea miel din cuptor,
Iar ouăle-aşteptau pe masa plină
Sfinţite în al nostru tricolor,

Iar la amiezi, pe luncă ne-ntâlneam
Gătit în straie noi cum altul nu-i,
Căci noi, copiii,-atunci ne înnoiam
Când Se năştea şi la-nvierea Lui,

Şi câtă bucurie, -ntregul sat,
Ouă ciocnind cu mare şi cu mic,
"Cristos a înviat! Adevărat!"
Pe pajiştea cusută-n borangic,

Iar mai apoi, crescusem eu fecior,
Aceeaşi luncă, mândră ca o ie,
Mi-a dat ca să le sorb licoarea lor,
Doi ochi de vis cu nume de Mărie...

Aş vrea să vin din nou în satul meu
În zi de Paşti, în zi de sărbătoare,
Poate-mi va spune bunul Dumnezeu
Cam cât mai am de ars din lumânare...

E Paşte iar şi Cristul a-nviat,
Lumina Lui nicicând nu se va stinge,
Departe, peste mări, de al meu sat,
O lacrimă de dor mi se prelinge...

Simt o speranţă-n suflet cum izvoare
Din flacăra-I ce arde, tumultoasă,
La ziua şi sătucul plin de soare,
La Învierea când voi fi acasă.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sosesc

Sosesc cocoarele, sosesc,
De după deal de ţintirim,
Iar anii trec, copiii cresc,
Se schimbă tot ce-i omenesc,
Şi noi îmbătrânim.

Mi-aduc aminte ca acum
Când alergam cu capul gol
Prin prăfăria de pe drum
Şi când ardeam cărţile scrum,
Şi şcoalei dam ocol.

Şi mai târziu, când am plecat,
Ce veselie în trăsură!...
Cum nici n-am plâns, nici m-am mirat
Pe când plângea un biet argat,
Cu-n deget dus la gură.

Şi vreme lungă mai târziu,
Când m-am întors cu dor de bine,
Nehotărât, fără să ştiu
Ce pot să fac şi ce-am să fiu
În lupta mea cu mine.

Şi-n fine, astăzi, când gândesc
La ce ne este dat să fim,
Cum anii trec, copiii cresc,
Bătrânii cum se odihnesc
În deal la ţintirim.

Mă simt nepriceput şi mic
În gloata de zădărnicii,
Şi nu mai pot zice nimic,
Ci numai ochii îi ridic
Şi caut spre copii.

poezie celebră de Duiliu Zamfirescu din Spre mare (Poezii nouă, 1889) (1961)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul pământului

Un “petic” de pământ mi-a mai rămas în sat
Si multe amintiri pe care nu le pot uita,
De şi eram copil, când am plecat,
Toate au locul lor în mintea mea.

El este cel care, deseori mă cheamă
Să mă întorc în satul meu natal,
Să-l ar, să-l îngrijesc, că tare-i este teamă
Că va pierii arid, acolo sub un „deal”.

-Bătrânii au murit demult, de-atuncia sunt„orfan”,
Urmaşii lor sunt „domni” şi hoinăresc prin ţară,
Eu am rămas aici şi-aştept din an în an
Să vii să mă cultivi, să nu fiu de ocară.

Imi amintesc desigur, erai un tinerel,
Când alergai desculţi, în dimineţi cu rouă
Şi te jucai cu „lopta”, cu Mihai „Berbecel”,
Când o păşteai pe „Mojar” şi oiţe vreo nouă.

Sau când pocneai cu biciul, la două vaci bătrâne,
Ce înhămate-n jug, trăjeau un car cu fân
Şi alte „întâmplări”, ce veşnic vor rămâne
Precum şi eu acelaşi, dar... fără un „stăpân”.

Ţăranii au dispărut, s-au dus care-n „cătrău”,
Îşi caută norocul mai mult pe la oraş,
Ici-colo câte unul, mai trec prin „Făgădău”
Si pun „ţara la cale”, să facă nişte „paşi”.

Dar... prea puţini se-ndură să are un ogor,
Să semene, să sape, să crească un „mălai”
De-aceia, măi Cornele ! Eu mă sufoc şi mor,
Nu pot răzbi cu „lenea”, şi „iugăre” de scai.

-Te înţeleg prea bine, pământ din rocă şi din lut,
Cu câtă nostalgie îţi aminteşte de mine,
Deşi atâtea „vremuri” şi ani ce au trecut
Tu dai viaţă „lumii”, tu „plămădeşti” destine.

Pe umerii tăi „veşnici” şi eu am zbenguit,
Prin iarba cea pufoasă sau pe ogorul dur,
Apoi... am dat cu sapa, recolte-am pregătit
Şi ele au fost mănoase, că, ai sufletul pur.

Eu îţi percep durerea şi glasul ce mă cheamă,
Dar anii au trecut şi am un alt destin,
El este mai puternic, de nimeni nu e teamă,
De aceia îmi port „crucea”, cât paşii mă mai ţin.

O să revin totuşi, poate... la primăvară,
Să văd cum creşte iarba, cireşii cum rodesc,
Dacă voi fi-n putere, mă voi întoarce iară
Pe acest pământ ce-i sacru, de aceea îl iubesc.

De fiecare dată voi urca şi poposi pe „Grui”,
Acest dâmb ce . . . pentru mine-i „sfânt”,
Să mă închin, să las o floare, la crucea tatălui,
Pe care s-o stropesc cu lacrimi, să crească pe mormânt.

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pribegie

De-ar şti fântâna mea din vale
Pe unde apele mă curg,
Ar prinde Luna între zale
Peste colină, în amurg,

Şi-n roata ei ar învârti
Şi Carul mic şi Carul mare
La poarta unde iasomii
Cândva mă alintau în floare ;

Le-ar umple-apoi cu amintiri
De ani bătrâna ei căldare,
Sub minunatele sclipiri
Aprinse-n cer, mărgăritare:

Mi-ar pune dulce, din cuptor,
Mireasma pâinii lângă sare
Şi laptele din sân, izvor,
Al mamei într-o-mbrăţişare,

Mi-ar pune lan de fân cosit
Cu primii paşi făcând cărare,
Şi-un zarzăr vesel, pârguit,
Sub triluri de privighetoare,

Un pumn de colb de vară-ncins
Din uliţele-acuma goale,
Şi lângă Crivăţul aprins
O pârtie-n omătul moale,

Mi-ar umple aurul curat
Din lutul prispei ars de soare,
Iar din şindrilă, picurat,
Argint de rouă lucitoare,

Din verdele-aguridei crud,
Rugini de toamne în ulcioare,
Iar din ogorul încă ud
O brazdă numai de sudoare,

M-ar aşeza printre feciori
Din satul meu în sărbătoare,
La hore şi la şezători
Lângă Mării şi Mărioare,

Iar la-nceput de Cireşar,
Când Taurul pe boltă-apare,
Mi-ar înălţa car după car
Spre ale viselor izvoare,

Ca-n seri tâtzii, cand sunt luat
De doruri printre gene-agale,
Să fiu aproape de-al meu sat….
De-ar şti fântâna mea din vale….

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Guvernul se laudă că trage din greu la carul ţării, dar face legile cu tupeu, are boi mici la jug, spre deal.

aforism de Mircea Ursei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. Şi flăcăul acela din copilăria lui se trezise prin străini, fără să cunoască tată şi mamă şi fără nici o rudă care să-l ocrotească şi să-l ajute. Şi, ca băiat străin ce se găsea, nemernicind el de colo până colo pe la uşile oamenilor, de unde până unde s-a oploşit de la o vreme într-un sat mare şi frumos. Şi aici, slujind cu credinţă ba la unul, ba la altul, până la vârsta de treizeci şi mai bine de ani, şi-a sclipuit puţine parale, câteva oi, un car cu boi şi o văcuşoară cu lapte. Mai pe urmă şi-a înjghebat şi o căsuţă, şi apoi s-a statornicit în satul acela pentru totdeauna, trăgându-se la casa lui şi muncind ca pentru dânsul. Vorba ceea: "Şi piatra prinde muşchi dacă şede mult într-un loc".

Ion Creangă în Povestea lui Stan Păţitul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!