Memoria unei gropi vechi

Tata, deja precaut, când am ajuns la cimitir
o zbughise din cvadrigă şi s-a ascuns în cavou.
Iar eu cu fulgii de zăpadă urmăream pălmaşilor truda,
cum săpau o groapă nouă într-una veche
asudaţi lângă biserică, la poalele muntelui Iuda.

Apoi, la flacăra unui foc mic toţi curioşi
am întrebat groapa veche dacă viaţa,
cum se spune, este de la moarte un împrumut.
Dacă dispari definitiv când trupul rece
ţi se coboară pe funii între pereţii de lut.

Dar ea nici n-a apucat bine să ne răspundă
că zidul de fier ce ne-mpinge din urmă
(care şi el în realitate se mişcă viu)
s-a consultat cu oasele bătrâne din sicriu.

Iar ele (dându-se de trei ori peste cap) au murmurat:
"Taine cu mult mai mari şi mai fără de răspuns
ne aşteaptă, când sufletul se desparte de trup
din cerească poruncă.
Fiind ologul vindecat ce singur cărţile şi le-aruncă."

poezie de Gheorghe Izbăşescu din Melodrama realului (2006)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copil încă

E ziua mea de-ncepător, ca-ntotdeauna;
tot mi se spune, de-altul, ce să fac,
debusolat,
mai rău decât în prima zi de viaţă,
de când zac,
când nici nu mă ştiam de c-aş fi existat
şi tocmai de-aia, de atunci mă-nşirui boroboaţă-n boroboaţă
într-una, într-una.

Întreb din nou, plictisitor, aproape enervant,
ce oare mă aşteaptă iar
şi n-am niciun răspuns
de la Părinte...
veşnic tot reînvăţ abecedar
şi-s tot neajuns,
rămân mereu cu aceeaşi minte,
un minuscul de aspirant...

Strig, vreau, în gura mare, altă şi alta, jucării
şi nu am bani îndeajuns,
nu îmi pot ţine nici acum un echilibru;
cad, ca apoi să mă ridic,
iar dacă mult, ceva, îmi place, îl ţin ascuns;
cum cu plecările de-acasă, cu schimbat limbă, de un "déjà vu"
să iau, din alţii, pic cu pic,
tot de la cap, copilărind copilării.

Doar e, se pare, o mare diferenţă; timpu' e mai scurt un pic,
chiar fiecare zi şi noaptea-i şi ea scurtă
şi parcă-s păcălit de cei din jur,
ce nu-mi mai spun copil,
aşa cum sunt; că stau şi-acum în dormitor pe burtă
şi câteodată mai înjur...
nu simt, din propriul mine, cunoscut, niciun exil!
Sunt sufletul la fel de pur, am rămas neînţeles, tot mic!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 iunie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când e să plec, la fiece pas mă-ntorc din cale

Când e să plec, la fiece pas mă-ntorc din cale
Spre tine. Greu purtându-l, mi-e trupul frânt în două...
Sorbind acelaşi aer cu tine, vlagă nouă
Recapăt. Şi-astfel iară pornesc. Dar tot cu jale.

Apoi, din nou cu gândul la bunul drag ce-l las,
La drumul fără capăt şi viaţa-mi trecătoare,
M-apasă deznădejdea, şi lacrimile amare
Din ochii-mi se revarsă cu fiecare pas.

Şi-n trista-mi tânguire, mă roade-o îndoială:
Ăst trup al meu de humă, cum oare se desparte
De sufletul lui - care eşti tu- plecând departe?

Dar Amor îmi răspunde: E-o veche rânduială
Ca omul care arde în flacăra iubirii
Să stea deasupra legii şi în afara firii!

sonet de Petrarca din Sonete (1959), traducere de Sebastian Lascăr
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu (6 februarie 2016)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu din Epigonisme (15 mai 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţăranul şi copilul la târg

O familie săracă
Vrut-a ca să cumpere-o vacă.
Au bătut în lung şi-n lat,
Târgul tot l-au colindat.
Iaca au găsit o vacă,
Preţul bun, dar ce să facă?
Tata pe gânduri a stat,
Preţul l-a analizat:
Preţu-i bun şi nu se poate
Mai mic altul-n altă parte.
Dând din cap, privind în jos,
Toţi acasă s-au întors.
Nu trecură multe zile
Şi la târg din nou el vine.
Peste tot a căutat.
Preţul mult s-a majorat.

S-a uitat şi-analizat
Şi spre casă au plecat.
După iar câteva zile
Familia la târg vine.
Peste tot a căutat,
Preţul însă s-a dublat.
Nu mai stă, nu mai gândeşte,
Scoate banii şi plăteşte.
Ia vaca de curmei
Şi la drum porni toţi trei:
Tata bucuros pasul grăbea,
Vaca pe el îl urma,
Iar copilul o mâna.
- Tată, nu-nţeleg ceva:
Cum ai procedat mata?

Când a fost preţul mic
Te-ai codit şi n-ai plătit.
Iar când preţul s-a dublat
Banul iute tu l-ai dat.
- Să-nţelegi şi tu, copile,
Nu mă acuza pe mine.
N-am luat, că nu am vrut.
Acum, banii i-am avut!

poezie satirică de Adrian Timofte din Versuri (2014)
Adăugat de Adrian Timofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi s-a pus întrebarea

dacă este frumoasă; întâi ochiul m-a întrebat,
apoi mâna.
Iar eu, arogant cum mă ştii, am dat să răspund.
Taci! a spus ochiul pipăind-o.

Taci! a spus mâna privind.

Am tăcut şi am privit-o mai bine.
Nu era decât o femeie frumoasă, din clasa de mijloc,
cu o uşoară arcuire a buzei superioare, cum au multe femei
din ţinutul acesta; un accent slav şi o slăbiciune pentru pisici,
cum au toate femeile, care se îngrijesc de planeta bărbaţilor.

De ce taci? m-a întrebat atunci, udând florile din emisfera nordică a planetei.
(Părea că trupul ei mic e o sferă de apă plutind din care cad argintii picuri.)

Nu tac, zic, vorbesc cu mâinile mele!
Vorbesc cu pereţii!
Asta cu voce tare, iar în gând:
La întrebarea despre frumuseţe am tot răspuns:
Femeile sunt toate frumoase, bărbaţii sunt porci şi măgari.

Şi am continuat să vorbim
(dacă nu vom fi vorbit şi acum)
eu, cu capul în nori, ieşit puţin în spaţiu,
ea, plivind scamele de pe marginea dialogului.

Va urma, zic, pe 11 noiembrie, tranzitul lui Mercur prin faţa Soarelui.
(Iubirea e Soarele, marele, iar omul, un punct continuu, un ceva viu, care-l taie încet).

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe gânduri

ne stingem în foc
unii pe jeratic încins
alţii pe paie aprinse
şi cei mai mulţi în cuvinte

ne întrebăm ce se va întâmpla
când focul va fi cenuşă?
unul s-a găsit că-i nevinovat
nu-l credea nimeni
eram vinovaţi din naştere

foamea ne paşte pe orice vreme
cu nelinişti şi arţag
nu-ţi mai vine să cânţi
nici din obişnuinţă

când eşti frustrat
îţi fug din cap gândurile
cum se duc copiii la joacă
niciodată nu-ţi aminteşti amănuntele
până nu te loveşti de ele

cel mai des drumurile-s înfundate
numai pe câmp suntem răsfiraţi
fiecare cu iarba lui
pe care o coseşte singur
nimeni nu ştie dar fiecare vrea
ca munca să fie a lui

deseori mă gândesc numai la mine
mă privesc în oglindă
trec peste prag
dispar în spatele zidului
ca unul care-l propteşte
şi se strecoară-n noapte

dacă mă caută cineva
ori mă bucur, ori mi-e frică
cum îi era lui tata când primea o scrisoare
de acasă

şi tot a primit una de moarte

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (15 noiembrie 2011)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa sufletului

Voi face iar o casă nouă
Cea veche s-a crăpat
Un uragan a rupt-o-n două
Un zid din ea s-a dărîmat

Nu mai incep din temelie
Căci timp eu nu mai am
Acoperişul pun din veselie
Pereţii din iubirea ce o am

Şi piatră peste piatră pun
Zidesc iubirea in granit
Iar timpul il măsor in pumn
Nu risipesc ceasul grăbit

Alerg cu gândul prin livadă
Privesc la pomii ce-nfloresc
Doi oameni pe o verandă
Privesc la cer si se iubesc

O casă a sufletul se înalţă
Fără pereţi si groase temelii
Un suflet să iubească învăţă
Aud în noapte luminile inimii

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zidul plângerii interioare

Imaginează-ţi sufletul tău trist din cauza anilor de detenţie şi singurătate, rugându-se în genunchi la zidul plângerii interioare. Rugându-se pentru tine. Toată viaţa i-ai oferit pe sub uşă porţia zilnică de promisiuni, minciuni şi iluzii. Tu l-ai ispitit uneori cu un pahar de vin, o ţigară sau chiar un om de ocazie. Sufletul tău nu s-a hrănit cu nimic din toate acestea şi a îmbătrânit. El nu a fost niciodată liber, nu a vizitat alţi prieteni, alte iubiri şi nu s-a întors niciodată acasă cu alt suflet de mână. Tot ce a făcut a fost să privească din când în când lumea printr-o fereastră cu gratii. Acum, când ţi-e frică de necunoscut, îţi întrebi sufletul dacă mai există salvare, dacă se mai poate schimba ceva, dacă măcar pe lumea cealaltă vei fi fericit. Dar sufletul tău tace şi priveşte zidul mucegăit la care s-a rugat toată viaţa. Îi este greu să se despartă de el.

poezie de Ionuţ Caragea din Antologie de poeme 2006-2012 (2013)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără cuvinte

azi m-am trezit devreme
cu o mare durere de cap

toată noaptea am visat
că le recitam poezii serafimilor
şi trebuia să utilizez cât mai multe cuvinte
niciodată pe-acelaşi sau unul asemănător
deoarece la fiecare greşeală lor le cădea câte-o pană
iar în lume se mai stingea câte-un poet

şi fiindcă la noapte aş putea avea acelaşi vis
m-am gândit să mai elimin din ele

am luat dicţionarul
am citit pagină cu pagină
cuvânt cu cuvânt
apoi am început să le tai cu o linie neagră
suficient de groasă cât să cuprindă literele cu coadă
dar şi pe cele moţate

cum vedeam unul care avea sinonime
cum îl tăiam
ori pe altul
pe care nu-l ştiam
la fel făceam

cum vedeam un termen de care nu mai auzisem de mult
hârşti cu carioca pe el
de i se făcea frig odată ce era întuneric în lumea lui
şi devenea tot mai mititel
că nici să se pipăie nu mai putea
apoi dispărea şi locul său imaculat se făcea

şi cu mare grabă îndată am ajuns la litera m
chiar la cuvântul moarte m-am oprit
din negru cum era
cum i-am dat cu carioca peste frunte
cum a strălucit
mai că nu-mi venea să cred
aşa că din nou i-am dat
iar şi iar până când s-a consumat toată

văzând că nu mai pot avansa către alte cuvinte
mi-am luat lexicul şi-am plecat spre librărie
să-mi cumpăr altă cariocă
însă în autobuz m-am întâlnit cu unii
le-am povestit totul
iar ei s-au luminat la faţă de o aşa mare descoperire

mi-au luat dicţionarul din mâini
au găsit cu totul alte cuvinte
şi-au început să le taie cu ce se nimerea
ba chiar un bătrân şi-a înţepat degetul
şi cu sângele lui le ştergea
aşa că atunci când am coborât în staţie
tăiasem deja jumătate
şi dicţionarul era cu mult mai uşor

dar fiindcă era prea devreme
librăria avea lacătul pus

e închis se deschide abia la zece fix
a zis cineva citind pe uşă

am luat dicţionarul
am şters lacăt închis zece şi fix
şi imediat s-au deschis uşile şi ne-a poftit înăuntru librarul
care apăruse acolo ca printr-o minune

unii nerăbdători l-au întrebat dacă nu cumva are carioci
da
din alea negre
a răspuns
şi ni le-a dat cu mare-ncântare
deoarece le avea crescute în degete
şi tocmai ce-l dureau foarte tare

după aceea ne-am pus pe treabă
a început să ne fie bine
zâmbeam
iar fiindcă timpul trecea mult mai repede
pe dată s-a înserat
şi mai erau atât de puţine cuvinte pe lume
încât abia de ne mai vorbeam

era de ajuns să dăm din mâini şi ne înţelegeam
apoi nu am mai dat nici din mâini
unul le tăiase din greşeală
asta am priceput când a clipit şi i-a curs o lacrimă
una singură
fiindcă un altul le-a şters pe următoarele

iar într-un târziu am văzut cu uimire
cum dispăreau de lângă noi
scaunele mesele cărţile pereţii acoperişul librăriei
străzile şi întregul oraş
chiar cerul a dispărut cu tot cu păsări
şi câte stele am putut vedea atunci cu ochiul liber
însă cuvântul moarte tot mai era la locul lui
şi tremura din toate literele singur pe pagină

iar nouă ni s-a făcut milă şi i-am spus
nu-ţi fie teamă
te iubim

atunci
s-a ridicat timid în genunchi
apoi în picioare
ca o armonică s-a desfăcut
şi după ce i-au dat aripi cu mare bucurie s-a înălţat

ne făcea semne să-l urmăm

şi-abia atunci pieliţa vieţii s-a dat la o parte
am închis ochii
am văzut raiul ca şi cum am fi sub pământ
am zărit râmele
şi am plâns fără lacrimi de ne tremurau cămăşile
fiindcă ne bucuram că şi râmele ajung în rai

pe urmă am rămas fără încălţăminte
fără haine
chiar fără unghii şi păr
am rămas goi
doar cu carnea noastră curată
însă nu ne-a fost frig
nici nu ne-am ruşinat
eram cu toţii tineri
fericiţi ca la facerea lumii
întrucât dicţionarul era şi el gol
şi lumina universul întreg
având corola din pagini albe
iar pe noi
drept semne de carte

poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ar trebui să ne întrebăm din când în când câte lucruri sunt în realitate aşa cum le vedem noi. Sau şi mai bine spus, aşa cum ne place nouă să credem că sunt ele. E şocant când de cele mai multe ori, dând nas în nas cu realitatea, nu pricepi cu niciun chip cum de n-ai putut vedea până atunci lucruri care acum par atât de evidente. O explicaţie ar fi... Deseori, când eşti prins în interiorul evenimentelor, scapi din vedere unele aspecte mai uşor de sesizat din afară. Iar cu cât eşti mai sigur de ceva, cu atât vei fi luat printr-o mai mare surprindere constatând că, în realitate, lucrurile stau cu totul altfel.

Emil Dogaru în Norocosul teoretician (24 ianuarie 2007)
Adăugat de Emil Dogaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păcatul lui Moise

Bătrânul Moise, când s-ajungă ţinta
Desăvârşirii, brusc s-a poticnit,
Căci chiar lângă odihna aşteptată,
Prin nerăbdare, a păcătuit.
El trebuia doar să vorbească stâncii,
Ca stânca să dea apă pe pământ,
Dar nu s-a mulţumit doar să vorbească,
Ci a lovit şi-aşa a fost înfrânt.

Şi dacă Moise, biruit odată,
N-a mai intrat de viu în Canaan,
Cum vom intra, noi, vii în cerul slavei,
Când ne zborşim de-atâtea ori pe an?
.......
Profetul Moise a fost cel mai blând
Din toată lumea, ca Isus Cristos.
Dar într-o zi s-a pomenit lovind
În pieptul stâncii, iute mânios.

De-aceea Domnul nu l-a mai lăsat
Să intre-n Ţara Sfântă, din pustie,
Şi nu fără de moarte l-a-nălţat
În paradisul Său, ca pe Ilie.

poezie de Florin Laiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din mare

Stăteam lângă gura sobei singură,-ntr-o sură-negurare:
Auzeam cum ţârâie ploaia şi furtuna vântură suspine,
Cineva a deschis uşa şi s-a apropiat de mine –
Băiatul meu, băiatul meu demult dispărut pe mare.

A tras zăvorul, n-a scos nicio vorbă şi nici n-a oftat:
A apăsat clanţa, a intrat şi lângă căminul cald s-a aciuat.
Bălării ude i-atârnau din călcâie până pe fruntea-naltă,
Iar pe duşumea picurau stropi de apă sărată.

A spus: "Deşi nu-i voi mai revedea niciodată acestui foc vâlvătaia,
Nu plânge mamă, mă dor lacrimile tale curgând ca toamna ploaia.
Undeva deasupra oaselor mele vârtejul valurilor e înalt nespus,
Pentru că trupul meu îi aparţine mării, iar sufletul lui Isus.

Isus care le-a cerut celor din breasla pescărească să-L urmeze,
Care-a ogoit furtuna când luna şi stelele-ncetaseră să lumineze,
Isus care-a mers pe valurile-nalte ale Galileii senin şi liniştit
Mi-a salvat sufletul pierdut din abisul mării îngheţat cumplit.

O, la mii de metri jos sub ape oasele mele-s albe ca zăpada:
Dar sufletul meu, de El salvat, e tânăr şi verde cum e zada:
Nu plânge că valurile şi vânturile bat deasupra mea, acolo sus,
Pentru că trupul meu îi aparţine mării, iar sufletul lui Isus".

poezie de Cicely Fox Smith, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ion, inscripţia de pe mormântul lui tata

în dimineaţa aceea când ceaţa împânzise
bătăile clopotului uitat netras
de multă vreme
şi-a legat
sufletul cu nojiţe apoi
s-a dus în lumea în care
tăcerea înnobilează sămânţa

urma numelui său dăltuit pe flacăra
lumânării încă nestinsă
îmi apropie privirea
orbecăi prin hăţişuri şi lacrimi
paşii nu mă duc niciunde
respir greu din ce în ce mai greu
la capăt de lumânare doar o linişte
s-a mutat într-o durere şi
croşetează cu fir de păianjen
îmi trag sufletul şi-mi promit
că o să mă-ntâlnesc cu moartea
care i-a furat viaţa
în anotimpul de deasupra luminii

dar dacă moartea
nu are aceeaşi grupă de sânge cu mine
o să trăiesc cu iluzia unei posibile întâlniri
şi-n fiecare duminică o să descifrez
urmele celui care a fost...

de fapt e cea mai veche amintire pe care
o mai am de la tata

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără cuvinte

azi m-am trezit devreme
obosit cu o mare durere de cap
toată noaptea am visat că le recitam poezii serafimilor
şi trebuia să utilizez cât mai multe cuvinte
niciodată pe-acelaşi sau unul asemănător
deoarece la fiecare greşeală lor le cădea câte-o pană
iar în lume se stingea câte-un poet
şi fiindcă la noapte aş putea avea acelaşi vis
m-am gândit să mai elimin din ele
am luat dicţionarul
am citit pagină cu pagină cuvânt cu cuvânt
apoi am început să le tai cu o linie neagră
suficient de groasă cât să cuprindă literele cu coadă
dar şi pe cele moţate
cum vedeam unul care avea sinonime
cum îl tăiam
ori pe altul pe care nu-l ştiam
la fel făceam
cum vedeam un termen de care nu mai auzisem demult
hârşti cu carioca pe el
de i se făcea frig odată ce era întuneric în lumea lui
şi devenea tot mai mititel
că nici să se pipăie nu mai putea
apoi dispărea şi locul său imaculat se făcea
şi cu mare grabă îndată am ajuns la litera m
chiar la cuvântul moarte m-am oprit
din negru cum era
cum i-am dat cu carioca peste frunte
cum a strălucit
mai că nu-mi venea să cred
aşa că din nou i-am dat
iar şi iar până când s-a consumat toată
văzând că nu mai pot avansa către alte cuvinte
mi-am luat lexicul şi-am plecat spre librărie
să-mi cumpăr altă cariocă
însă în autobuz m-am întâlnit cu unii
le-am povestit totul
iar ei s-au luminat la faţă de o aşa mare descoperire
mi-au luat dicţionarul din mâini
au găsit cu totul alte cuvinte
şi-au început să le taie cu ce se nimerea
ba chiar un bătrân şi-a înţepat degetul şi cu sângele lui le ştergea
aşa că atunci când am coborât în staţie
tăiasem deja jumătate
şi dicţionarul era cu mult mai uşor
dar fiindcă era prea devreme
librăria avea lacătul pus
e închis se deschide abia la zece fix
a zis cineva citind pe uşă
am luat dicţionarul
am şters lacăt închis zece şi fix
şi imediat s-au deschis uşile şi ne-a poftit înăuntru librarul
care apăruse acolo ca printr-o minune
unii nerăbdători l-au întrebat dacă nu cumva are carioci
da
din alea negre a răspuns
şi ni le-a dat cu mare-ncântare
deoarece le avea crescute în degete şi tocmai ce-l dureau foarte tare
după aceea ne-am pus pe treabă
a început să ne fie bine zâmbeam
iar fiindcă timpul trecea mult mai repede
pe dată s-a înserat
şi mai erau atât de puţine cuvinte pe lume
încât abia de ne mai vorbeam
era de ajuns să dăm din mâini şi ne înţelegeam
apoi nu am mai dat nici din mâini
unul le tăiase din greşeală
asta am priceput când a clipit şi i-a curs o lacrimă
una singură fiindcă un altul le-a şters cu gândul pe următoarele
iar într-un târziu am văzut cu uimire cum dispăreau de lângă noi
scaunele mesele cărţile pereţii acoperişul librăriei
străzile şi întregul oraş
chiar cerul a dispărut cu tot cu păsări
şi câte stele am putut vedea atunci cu ochiul liber
însă cuvântul moarte tot mai era la locul lui
şi tremura din toate literele singur pe pagină
iar nouă ni s-a făcut milă şi i-am spus
nu-ţi fie teamă te iubim
atunci s-a ridicat timid în genunchi apoi în picioare
ca o armonică s-a desfăcut
şi după ce i-au dat aripi cu mare bucurie s-a înălţat
ne făcea semne să-l urmăm
şi-abia atunci pieliţa vieţii s-a dat la o parte
am închis ochii
am văzut raiul ca şi cum am fi sub pământ
am zărit râmele
şi am plâns fără lacrimi de ne tremurau cămăşile
fiindcă ne bucuram că şi râmele ajung în rai
pe urmă am rămas fără încălţăminte fără haine
chiar fără unghii şi păr
am rămas goi doar cu carnea noastră curată
însă nu ne-a fost frig
nici nu ne-am ruşinat
eram cu toţii tineri
fericiţi ca la facerea lumii
întrucât dicţionarul era şi el gol
şi lumina universul întreg
având corola din pagini albe
iar pe noi
drept semne de carte

poezie de Valentin Busuioc din Oraşul văzut prin oglindă
Adăugat de Valentin Busuioc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sleit privesc

cum sufletul pleacă din corp
la valea morilor pe aleea florilor
în sunete de chitară
joacă sufletul pe apă
sleit privesc corpul lăsat
cu inima zdrobită
numai simt nici patima

vedeam o graţie sfioasă cum
se ridică dintr-un trup neînsufleţit
pluteşte pe apa morilor la ivitul zorilor
sufletul dat când totul s-a sfârşit
uitând să-şi caute agentul
care i-ar fi putut procura
un trup frumos şi uşor de-nsufleţit

sleit mă gândesc ce mi-ar fi bine
pe aleea fericirii în oraşul ispitirii
să caut chihlimbarul
veche esenţă pietrificată
lângă bucata de noroi
rămâne mirajul vitalităţii
din preistoricul arbore răşinos

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-apasă greu urâtul

Te-apasă greu urâtul... Şi n-ai cu-i să-ntinzi mâna
Când sufletul vuieşte de furtuni.
Dorinţe?... Nu-i zadarnic să tot doreşti într-una?
Şi anii trec, toţi anii cei mai buni!

Să iubeşti?... Dar pe cine?... Vremelnic, n-are rost,
Iar veşnic, greu e să găseşti iubire.
Te uiţi în suflet: nu e nici o urmă din ce-a fost
Şi totu-i mic, necaz şi fericire.

Ce-s patimile? Boala lor minunată trece
Căci mintea nu le dă prea mult răgaz;
Şi când te uiţi ce-i viaţa, cercetător şi rece,
Vezi că-i o glumă fără nici un haz.

poezie celebră de Mihail Lermontov
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa... ca un fragment de spectacol

Motto: "Ca o piesă de teatru, aşa este viaţa:
nu interesează cât de mult a ţinut, ci cât de frumos s-a desfăşurat." - Seneca

Spectacolul este despre viaţa care nu ne aparţine
despre cum trăim precum actorii,
care-şi mimează rolurile,
care schimbă mai multe măşti,
un altfel de mymesis într-o altfel de reflectare (ca-n piesele antice)

A zidi un teatru cu viaţa ta e un spectacol viu,
de trăit emoţii, ratări, lumini cu umbre şi bâlbâieli,
iubiri şi dialoguri fel de fel(împărtăşind o identitate comună!)
jucăm pe aceeaşi scenă veche, mereu Fericirea
de cele mai multe ori, cu sufletul făcut bucăţi...

Viaţa rămâne un fragment de spectacol,
un teatru de operaţiuni şi de război
până-ntr-o zi când nici nu se aude cum cade cortina!
cum pleacă viaţa din noi în veşmânt de catifea,
cu sufletul fugit de la locul faptei...

poezie de Daniela Pârvu Dorin (30 august 2019)
Adăugat de Daniela Pârvu Dorin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum aş putea să mă fac înţeleasă?

Cum aş putea
să mă fac înţeleasă?

De parcă cineva
şi-ar mai dori
să înţeleagă pe altcineva
dând cuminte din cap
ca şi cum în aprobări
s-ar afla omenia
când în fond nimeni
nu mai caută
să înţeleagă nimic.

Trăim iată câte-un pic,
câte-un pic fiecare
din drama şi bucuria celuilalt.

Fericiţi că nu
ni s-a întâmplat nouă
indignaţi că nu ni s-a întâmplat nouă
c-un egocentrism mascat
în surâsul de duminică
ziua în care ne facem cruce
ca toţi duşii la biserică.

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!