O cucoană mare

Cu nuri "să vâre sfinţii în iad", să înfioare
Sub mantie un jude! I-s paşii altieri,
Vorbeşte-n italiană - cu dinţii-n scânteieri -
Şi-n leneşe accente ruseşti legănătoare.

Ochi reci, în smalţ cu-albastrul de Prusia-n chemare
Aprind trufaşa pară-a diamantelor de ger.
În luciul pielii,-n sânul hieratic giuvaer,
Regină-ori curtezană, de-ar fi să se măsoare, -

Nici Cleopatra linxa, Ninon motana chiar,
Nu suie, nu! pe treapta velitului ei har!
Vezi, Buridan, o, blânde: "E o cucoană mare!"

Să o adori - alt chip nu-i decât îngenuncheat,
Având drept astru-n ceruri doar greu-i păr roşcat, -
Sau să-i plezneşti obrajii cu o cravaşe tare!

sonet de Paul Verlaine din Antologia poeziei franceze (1974), traducere de Taşcu Gheorghiu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul meu obişnuit

Un vis adânc şi straniu adeseori revine:
E o necunoscută, i-s drag, mi-e dragă toată,
Şi nu-i de tot aceeaşi de fiecare dată,
Şi nu-i de tot nici alta, şi mă-nţelege bine.

Căci ea mă înţelege şi străveziu: în fine
Mi-e sufletul enigmă de ea doar dezlegată
Şi fruntea mea înaltă şi-adesea brobonată
Doar ea mi-o răcoreşte, când plânge lângă mine.

Nu ştiu, e oare brună, bălaie sau roşcată?
Şi numele-i? Sonor e şi dulce totodată,
Cum poartă-ndrăgostiţii cei surghiuniţi de Lume.

Privirea-i, o privire de statuie îmi pare,
Şi-n glasu-i grav şi calm e-o inflexiune-anume
A vocilor iubite, tăcute-n depărtare.

poezie clasică de Paul Verlaine, traducere de George Pruteanu
Adăugat de Simona
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oboseala

Mai blândă, tot mai blândă, ci mai blândă-mi fii!
Iubirea mea, umbreşte-ţi febra luxuriantă.
Chiar şi-n tăria patimii, vezi, orice-amantă,
Ca şi o soră, pacea află-a dobândi.

Mai galeşă, cu mângâierea consolantă,
Suspin domol, priviri legănătoare. Şi,
Ştii, taina îmbrăţişării, spasmul, nu e zi
Să fie cum e un sărut de fascinantă!

În sufletu-ţi, copilă, vorba mi-o întorni,
Sălbaticul tău sânge-ntr-una sună-n corn!...
Ci ducă-se-n cerşit! Ce-ţi pasă dacă sună?

Să ţinem fruntea lângă frunte, mâna-n mână,
Fă-mi jurăminte ce-i călca-ntr-o săptămână!
Şi hai să plângem, tu, micuţa mea nebună!

sonet de Paul Verlaine, traducere de Mihai Rădulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet pe treapta viselor

Când primăvara-n muguri părea că se deşteaptă
Şi vârfurile ierbii-ncepeau a se-nălţa,
Din scara de-anotimpuri, s-a scufundat o treaptă
Şi s-a trezit pământul acoperit de nea.

Pe câmpurile albe, abia întorşi, cocorii
Ar vrea să-nceapă dansul, dar paşii obosiţi
Mai lasă doar în gânduri şi-n ochi speranţa-n zorii
Cu nori plângându-şi soarta, de Soare copleşiţi.

O noapte friguroasă, încet-încet, se lasă
Pe lumea cu o treaptă căzută în trecut,
Prin ceruri se mai stinge o lacrimă aleasă
Din miile de stele ce, încă, n-au căzut.

E, totuşi, primăvară şi-n muguri par să fie
Doar vise care poartă o mare bucurie.

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În dimineţi, de tine, mă separi...

Mi te strecori sub piele, precum frigul,
Ce mă-nfioară pân' la os şi ştiu,
Că poţi să treci în noaptea asta digul
Opreliştilor, înspre-al meu pustiu.

Te-aştept la ţărmul îndoielilor amare,
La o şuetă cu un val pribeag.
Tu, să-mi faci semn, să mă arunc în mare
Şi-n spuma ei, în mine, să te-atrag.

Când te apropii, să-ţi dezbraci tăcerea
Şi să-mi reciţi din cărţile de lut,
Unde dospeşte-n litere durerea
Unui sfârşit ce-abia a început.

Eu voi cânta, cu-albastrul ce mă cere,
Cu un genunchi în vară îngropat,
Să-i fiu mireasă între emisfere-
Tu, c-o secundă ai întârziat.

Nu ştii ce vrei, în iad mă fierbi pe ruguri,
Ca pe-o ofrandă pentru zei barbari,
M-ademeneşti c-o vorbă în amurguri
Şi-n dimineţi, de tine, mă separi.

Acum alergi cu inelaru-n soare,
Cerşind sirenelor o perlă pe-un suspin.
Cine, iubirea, poate să-ţi măsoare,
Când, nu te ştiu şi încă-mi eşti străin?

Şi de mă vrei, aşa cum strigi la stele,
Măsoară-te cu-albastrul, ce-l pictezi
În ochii mei, ca două citadele
Şi-arată-mi, că nu vrei să mă mai pierzi!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca o mare furtunoasă...

Ca o mare furtunoasă Doamne mi-a fost viaţa
Numai rane mi-a fost trupul, numai lacrimi faţa
Numai singuratici paşii, numai rece locul
Numai în cuptorul crucii mi-a fost dulce focul.
Ţine-mă mereu dulce Dumnezeu
Lângă sânul Tău
Până voi gusta fericire mea
La lumina Ta.

Nu e rod mai sfânt ca rodul arderii-n răbdare
Pentru slava şi izbânda vieţii viitoare
Şi nu-i stare mai cerească în această lume
Decât cu Hristos pe cruce pentru sfântu-I Nume.

Fie cât de furtunoasă şi de grea viaţa
Vrem să trecem drepţi prin toate către cer cu faţa
Fericiţi mărturisindu-L pe Hristos prin cruce
Nu-i alt drum mai drept spre ceruri să ne poată duce.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cleopatra... magazinul Cleopatra

Cezar nu cred că putea
Zilnic să nu-i calce vatra,
Pe când eu, veşnic pot sta
Rece lângă Cleopatra!

epigramă de Dumitru Râpanu (2011)
Adăugat de Dumitru Râpanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?!

De ce să-i lăsăm pe părinţi să ne moară?!
Cu ce drept să ucidem?! Căci odată cu ei
Vom muri jumătate, vom muri-ntâia oară
Vom simţi paşii lor ca pe-o dulce povară -
Paşi pierduţi în neant, lacrimi grele sub geană.
Vânt de vieţi răvăşite, paşii singuri şi grei.
Ei vor fi doar o umbră, noi o stea căzătoare,
Noi vom fi doar iluzii, tot iluzii şi ei.

Cu ce drept să lăsăm noi părinţii să plângă?!
Ei au plâns viaţa toată şi-n genunchi au luptat,
La copii, tot ce au, înc-o zi să le-ajungă,
Dintr-un prunc să se facă puiul mamei bărbat.
Cu ce drept judecata?! Ce-a greşit un părinte?
Ce-a greşit mama, tata? Vă aduceţi aminte?!
Cu ce drept, pentr-o palmă, doar durere să laşi
Şi să pleci la cafea şi ţigări în oraş?!

Cu ce drept să-i lăsăm condamnaţi la tristeţe?
Au făcut sacrificii şi de ei au uitat...
Cu ce drept le semnaţi condamnarea la moarte?
Ei de mult dintre voi, ca un vis au plecat.
Că sunt trişti sau sunt singuri, nici chiar lor nu le pasă,
Nu le pasă că n-au ce să pună la masă...
Luminează, căci au drumul vieţii-nainte
Şi durere şi plâns, dar şi griji de părinte.

Nu le pasă de ei, pe ce drumuri apucă,
Nici nu ştiu ce poveri au sau pot să mai ducă,
Doar de voi le mai pasă, cât rămâneţi copii,
Cât aveţi un părinte, până-n ultima zi.
Cât e Soare pe cer şi în ei Dumnezeu,
Vor lupta pentru voi şi vor plânge mereu,
Vor trudi în genunchi, vor muri repetat,
Vor muri zi de zi, că aşa le e dat.

Cu ce drept să-i lăsăm condamnaţi la uitare?!
Da, ne sunt o povară, paranoici sau răi,
Ei au râs când pe voi a uitat să vă doară
Şi-au vegheat zi şi noapte printre sute de ploi.
Cu speranţe şi rugă s-au lăsat în uitare,
Dar pe voi nici acum de părinţi nu vă doare.
Un blestem repetabil cu părinţi şi copii,
Lacrimi, suflete goale, până-n ultima zi...

P. S.
Deci cu ce drept vă condamnaţi părinţii,
Când chiar şi ei, pe ei s-au condamnat?!
Rugaţi mai bine îngerii şi sfinţii
Să le lumine drumul întinat!
Întindeţi-le mâna cu iubire
Şi daţi putere! Paşii obosiţi,
Să îşi găsească forţă-n paşii voştri.
Doar asta îi va face fericiţi.
Părinţii-s doar o lacrimă de-a voastră
În care ca-n oglindă se privesc,
Ei vor rămâne veşnic pronie cerească...
Şi dincolo de moarte vă iubesc.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scânteieri de suflet

Ce-a mai rămas, o vom simţi-o, poate,
În jar ce sub cenuşă va mocni
Cu amintiri uitate neuitate
Prin scânteieri de suflet, încă vii.

Iar de va fi un vânt să se abată
În lumea lor, să fie flăcări iar,
Aş vrea ca ea, cenuşa-ceea, toată,
Să fie ce a fost, o zi măcar,

Tu să-mi apari, mirată, din uitare,
Aşa cum doar prin visuri îmi apari
Şi mă cuprinzi în braţe de-alinare
Şi-n ochi atât de trişti şi-atât de clari.

Dar de va fi cenuşa să-mi îngroape
Troiene reci de veşnice zăpezi,
Aş vrea să fii scânteilor aproape
Şi-n jarul tău, un timp, să le păstrezi.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis de primavara

De-ar fi să treci pe strada mea
Acum, când neaua s-a topit,
Petale roz m-aş scutura
Din zarzărul doar înflorit,

Apoi, din păr, ţi-aş 'luneca
Să simt fiorii calzi şi reci
Pe buzele-ţi de catifea,
Pe strada mea de-ar fi să treci,

Şi după ce m-oi îmbăta
De liliac, m-aş prăvăli
Pe sânii tăi, chiar la ciuşmea,
Apă luând să bei, de-ar fi,

Când printre ei, m-aş strecura
În jos, pe-ascunsele poteci,
Nebun şi prost te-aş căuta
Pe strada mea de-ar fi să treci,

S-ajung să gust, cu lacrimi mari,
Prin toamnă, chiar de-oi regreta,
Sâmburi de zarzăre, amari,
De-ar fi să treci pe strada mea.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

O viaţă ai!

O viaţă ai, o scurtă şi unică viaţă
şi orice-apus de soare îi poate fi hotar
– o ultimă răscruce, o ultimă povaţă
şi-o ultimă chemare, o ultimă chemare
îţi poate fi-orice har!
Un suflet ai, un singur şi veşnic suflet numa'
şi-n orice clipă Domnul ţi-l poate cere iar,
răscrucea ta din urmă, povaţa ta de-acuma
şi ultima-ţi chemare, şi ultima-ţi chemare
e poate-aceasta chiar.

Un Dumnezeu e numai – şi-o unică salvare
şi unica-ţi speranţă e-n unicul Său har
e poate ceasul ultim, e poate clipa mare
şi pasul fără care, şi pasul fără care
ai plînge-n veci amar.

Cristos e-a ta Viaţă, Cristos e-a ta Lumină.
Cristos e-a ta salvare, Cristos e-acel Hotar
din care-nvii spre slavă sau mori pe veci spre vină
– prilejul cel din urmă, prilejul cel din urmă
e poate-acesta chiar.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu sufletul

Un lucru drept, rămâne drept
Aşa-i şi omul înţelept
Nu-l schimbă nici chiar băutura
Sau fetele ce au dulce gura.

Toate-s pentru el ca vântul
Şi se schimbă tot ca gândul
N-ai cum să mori crezând în vise!
Când sufletele stau aprinse.

Când nimic nu mai contează
Nici un om nu mai visează
Omenirea nu se schimbă
De-ar vorbi aceaşi limbă

Mereu cade în păcat
Cu sufletul ei s-a jucat
Şi de ce sa nu mai cadă?
Ca-n iad nu mai stă la coadă...

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pandele

Bunicuţa lui Pandele
După strada Ghica Tei
A băgat discret de seamă
Cum că nepoţelul ei,
Când nu-i observat de nimeni
Nici de Tone şi nici de Rodica
Se cam joacă cu puţica.
Şi i-a spus: Pandele dragă,
Vai de mine, nu-i frumos
Vezi pe domnul cel de colo,
Ăla gras şi burtos?
Tot aşa o burtă mare
I-a spus tainic bunicuţa –
O să-ţi crească, de vreodată
Ai să te mai joci cu puţa!
S-a speriat grozav Pandele
Şi oftă cu-nfrigurare
Când gândea că o să-i crească
Tot aşa o burtă mare.
Dar primind cadou o tobă,
Şi un cerc şi-o muzicuţă
De atuncea niciodată,
N-a mai pus mâna pe puţă.
Într-o zi, fiind la plimbare
Pe o vreme înnourată
A văzut şezând pe-o bancă
O femeie însărcinată.
Drept la ea s-a dus şi-i spuse
C-a roşit şi bunicuţa:
- Vezi ce ai păţit, cucoană,
Dacă te-ai jucat cu puţa!

poezie satirică de Ion Pribeagu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul unui iconar

Era-n Bizanţ un biet zugrav,
monah robit de-o curtezană,
şi-a zugrăvit-o lâng-o strană,
cu ochi adânci şi chip suav.

Îl despuiară de sutană
şi-l biciuiră pe mârşav
Era-n Bizanţ un biet zugrav,
monah robit de-o curtezană.

Dar anii-au stins orice prihană
şi-au pus modelului scârnav,
pe zid, lumină de icoană
Monah robit de-o curtezană,
era-n Bizanţ un biet zugrav

rondel celebru de Radu Gyr din Anotimpul umbrelor
Adăugat de Gabriel Mihalcea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nevinovată, Toamna

Îşi mişcă toamna şoldul ei de fată
Şi-şi scutură cu gest de alintată,
şuviţele-n obraz alunecate...
Îşi scutură şi pletele pe spate
Cum trece-aşaa, săltat şi avântată
Nu-i încă vina ei, nu-i a ei toată
Că lumea-n urmă scrie de suspine,
Poeţi se-ntreabă toţi, de unde vine!?
Şi... încă mult se-ntreabă, cum aşa
De lasă doar căderi în urma sa,
Iar din plămânii ei de dulce fată
Când te respiră ea, e vinovata!
... Nici frunzele nu mor, nici ea nu-i rea
Ooo, dulce fată, dulce fata mea...
De te-ar vedea cu ochi trecuţi prin gând,
De-ar înţelege ei şi rost şi vânt,
De-ar înnopta mai des în ploi de stele
De-ar sta mai mult în inimă şi-n cele
Ce prea statornice-s în firea ta,
Alt sens în Toamnă, sigur, ar vedea:
În pasul ei elastic este viaţă
Şi-n frunzele desprinse şi în ceaţă...
Culorile le-aşterne-n alt tablou,
Nimic din ce pictează nu e nou,
Şi totusi...! vechiul lumii -cel ce moare-
Aduce Viaţă.... viaţă viitoare
Din care tu şi eu, poeţi de vreme,
S-aşternem lumii ăsteia, poeme;
Spui... vals de frunze plânse peste tot?!?
Ah, te-aş opri, nu spune iar, nu pot...
Că-n frunza-i scuturată ce o poartă,
Dumnezeieşte-i de... nevinovată!

poezie de Shanti Nilaya
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piesa de puzzle

O inimă sfărâmată nu o poţi repara
Decât dacă un prieten apare-n viaţa ta
Un bun amic la care tu să ţii până mori
Pe care să-l respecţi şi mult să îl adori
S-aduni cu el acele fragmente din trecut
Să-i spui mereu "Mă bucur că noi ne-am cunoscut"
Un om ai cărui ochi să vadă chiar prin tine
Şi care să-şi dorească ceva onest şi bine.
Când îl priveşti să simţi că inima-ţi stă-n loc
Şi să ştii că trişează când vă jucaţi un joc
Dar el să se prefacă că nu-i deloc aşa
Căci vrea ca să câştigi, să râdă gura ta.
Şi-aproape el te ţine, obrajii ţi-i sărută
Puternică te face când tu te simţi pierdută.
Şi zâmbetul ţi-aduce atunci când te-ntristezi
Frumoasă el te vede chiar dacă te enervezi.
El e piesa de puzzle care se potriveşte
Acel bărbat perfect ce astăzi te iubeşte.

poezie de Marissa Sauceda, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă fără noroc

Toamnă cu gust de gutuie
Dulce-acrişor şi strepezit,
Cu paloarea ta gălbuie
Ai glasul ploii, repezit.

Unde-ai ascuns atâţia fluturi?
Ce-ai făcut cu soarele verii?
De ce-ţi place pomii să-i scuturi
Şi să ne-arunci pradă durerii?

Ce mamă nu ţi-a dat un suflet,
De ucizi tot pe unde treci?
Cu ochi de fulger, pas de tunet,
Urmele tale-s brume reci.

Păr despletit de frunze moarte,
Mantie plină de noroi,
Tu eşti acea nescrisă carte,
Ce se citeşte doar în doi.

Cohorte de clipe deşarte,
Nu vezi ce laşi în urma ta?
Vin pelerinii de departe,
Nu bat nicicând la uşa ta!

Noi te iertăm; a câta oară?
Deşi te-am vinde-n iarmaroc,
Puteai să fii o primăvară,
Dar poate n-ai avut noroc!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din cravaşe iese fum

Creşte bârfa ca urzica
Lângă margine de drum,
Într-o rană a iubirii
Sunt cravaşe, iese fum.

Stă cu braţele în cruce
O duduie bârfitoare,
Pe la ea trecut-au mulţi
Pentr-o clipă-nălţătoare.

Şi nu-i pasă. Ea-i femeia
Tocătoare de iubire,
Are tact, ştie să pună
Şiretlicu-n tăinuire.

Bârfa creşte, ea o creşte,
Chiar la margine de drum
Şi când jură că-i cinstită
Din cravaşe iese fum!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşii tăi

paşii tăi scuturaţi pe-un alt drum
îi mai văd prin zăpezi şi acum
au rămas chiar de-i simt tot mai grei
scânteind prin zăpezi
paşii tăi

ridicaţi parcă-n lacrămi de lup
au rămas prinşi în noduri de lut
la răscruci chiar de-i simt tot mai grei
scânteind prin zăpezi
paşii tăi

zorii vin chiar şi-n ultima zi
ce-o desfid ca şi când n-ar mai fi
au rămas scânteind ca şi-acum
paşii tăi
deschizând un alt drum

poezie de Mihai Robea
Adăugat de Mirela Băcilă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hiro logos...

Ca un străin trecu-i prin viaţă, deşi mă ştie-o lume-ntreagă,
de parc-aş fi legat cu-o aţă de alta care mă dezleagă

de firi ce se-ntretaie-n mine (turnate de destin de-a valma),
la rău şi, rareori, la bine - cu linii ce-mi sugrumă palma...

Şi mai străin trecu-i prin lume, ţinând în palme viaţa-ntreagă,
având şi chip, având şi nume – "ego" în stare să-nţeleagă

că zace permanent şi-n sine, şi-n absoluta armonie,
cu altă lume care vine din alt noian de veşnicie.

Ca Fiul Său trecu-i prin toate, fiind şi chip şi-asemănare
cu Tatăl Nostru şi, prea poate, cu cea mai Sfântă din Fecioare.

ca El la El mă voi întoarce, precum e scris în legea firii,
- din alt fuior alt fus va toarce din mine aţa mântuirii...

poezie de Iurie Osoianu (12 iunie 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autoportret

Chip prelung şi negricios,
nici urât, dar nici frumos,

păr cărunt şi sprâncenat,
palid în costum vărgat,

fruntea-naltă, ochi căprui,
mă asemui cu destui,

doar cu zâmbetul meu geamăn
niciodată nu m-aseamăn.

poezie de Mircea Ionescu-Quintus din Moara Dracilor (1999)
Adăugat de Virgil Petcu
Comentează! | Votează! | Copiază!