Mi-aduc aminte timpul...

Mi-aduc aminte timpul când seminţia lui
Umbla pe lume goală, ca albele statui.
Părechile cinstite, cu frunţile senine,
Se-mbrăţişau la soare, şi nu era ruşine.
Curata sănătate, ca fluturii şi crinii,
Nu se sfia de văzul şi-atingerea luminii.
Nici muma,-mbelşugată ca strugurii pe rod,
Nu-şi sugruma copiii în pântece, din plod.
Lupoaică, bucurată să-i joace şi aţâţe,
Ea-şi adăpa în poală, popoarele la ţâţe.
Omul putea fi mândru de sine, să se vadă
Pe-atâta frumuseţe stăpân fără tăgadă,
Când poamele pietroase, cu carnea tare, toate
Voiau a fi furate, cuprinse şi muşcate.

Ai căuta acuma părechile acelea,
Să nu-şi îmbrace trupul, să nu-şi ascunde pielea,
Te trece groaza. Rece o negură te-ngheaţă.
Stai cu momâia-n faţă, gătită, o paiaţă.
Atârnă dintr-un umăr o arătare strâmbă,
Pornesc dintr-o cocoaşă şi-n şolduri se scălâmbă.
Strigoi uscaţi şi stârvuri corcite-ntre măscări
De coapse-ncovoiate şi frânte din spinări.
Un Dumnezeu al scârbei şi mare temnicer
Le-a pus de mici o faşă şi scutece de fier.
Noi frumuseţi, de noapte, pe timpuri neştiute,
Se zbat în umbra zilei de-acu să ne sărute.
Obraji mâncaţi de-o bubă ascunsă, moştenită,
Măduva vătămată, scânteia ofilită,
Păcate necitite şi râvne ticăloase,
Tot frumuseţi corcite de putredele oase,
E născocirea noastră, chircită şi bolnavă,

Să închinăm prinosul ei fără de zăbavă
Omului vechi şi vremii de mare sănătate
Şi tinereţii celei de-a pururi preacurate,
Cu ochii cum îi unda de limpede, şi care
Împrospătează viaţa cu murmur şi răcoare,
Cu fragede miresme, şi darnică-n neştire,
Ca pasărea, ca floarea, ca vântul cel subţire.

poezie celebră de Charles Baudelaire, traducere de Tudor Arghezi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e scumpă amintirea acelui ev

Mi-e scumpă amintirea acelui ev — şi-l sui! —
Când Phoebus, zeul soare, mai aurea statui.
Atunci, fără de grijă, în toată-a lor minune,
Bărbatul şi femeia iubeau fără-a supune,
Îndrăgostit şi cerul, şi-i săruta din slavă
Iar stirpea creştea falnic, nu se ştia bolnavă.
Sublimă în rodire, Cybela, ca o vară,
Ai Terrei fii, mulţime, nu-i socotea povară,
Şi admirând lupoaica şi dăruirea sa,
La ţâţele-i preapline natura invita.
Sta omul în puterea deplinei tinereţi,
Stăpân pe viaţa-i toată, pe-acele frumuseţi
De roade pârguite, la trup catifelate,
Cu carnea de lumină, voindu-se muşcate.
Acum Poetul nostru visează fără rost
Cea tainică grandoare; prin locuri unde-a fost
Doar goliciunea-şi plimbă, de suflet, omenirea;
El simte-un val de scârbă întunecându-i firea
Văzând tabloul simplu şi fără de scăpare
De stârpituri cătându-şi veşmintele sumare!
Ciudate busturi! bune să sprijine vreo mască
Şi hâde trupuri, strâmbe, cu carnea moartă, flască,
Pe care zeul vremii, Utilul, implacabil,
De prunci i-a strâns în scutec de-aramă prea-durabil!
Femei cu chipuri stinse, ca falsele odoare,
Muncite şi hrănite de vicii, şi fecioare
Păstrând în plasmă morbidul păcatului matern
Şi al fecundităţii distrugător infern!
Şi noi, corupte neamuri, avem — nu neagă nime'—
Însemne neştiute acelor din vechime:
Obraji mâncaţi de cancer — amorurilor fiu —
Şi chipuri leşinate, cu farmecul pustiu;
Dar toate-acestea, însă, de muze plăsmuite!
Nu pot opri vreodată ca rasele-ostenite
S-aducă tinereţii un imn de preamărire
— Preasfântă tinereţe cu fruntea de uimire,
Cu ochi de limpezime, ca un izvor sclipind,
La toţi, la fiecare speranţe dăruind,
Ca florile, ca zarea, ca păsările-albastre:
Miresmele şi dorul, şi-ndemnul către astre!

poezie celebră de Charles Baudelaire (1991), traducere de Radu Cârneci
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pierderea în ispită

În sfera timpului melodii de orbită
Trec prin oasele mele înfipte adânc
În măduva luminii pătate de viaţă,
În umbra incertă cu ochii de ţânc.

Arzând ţin osia vremii în oasele mele,
Veşnicia pled de otravă întinde peste
Vânătoare din codri ninşi de poveşti
Şi fulgii credinţei i-adună din creste.

În emisfera mea poezia ta se ascunde,
O ascult străveziu cu limba uscată,
Cerul prinde rădăcini într-o biblie
Prin ninsoarea uitării de uitare uitată.

Abureşte cerul în calea-mi rubine,
Tu-mi aduci în palme izvor de fântâni,
O frunză mortuară anunţă intrarea
În stâna înaltă a elipsei fără stăpâni.

Stejarul îşi strâmbă coloana de frunze,
În cercuri se ascund aripile de iarnă,
Din văzduh glasul meu răguşit pornesc
Vocale îndulcite sfârşitului de toarnă

Nici o profeţie nu-şi schimbă culoarea
În sfera timpului fredonând pe orbită,
În măduva luminii tu-mi adăposteşti
Osia iubirii şi-o pierzi în ispită!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un războinic al luminii nu-şi petrece zilele încercând să joace rolul pe care i l-au ales alţii. Un războinic al luminii nu-şi pierde timpul ascultând provocări; el are un destin de împlinit. Un războinic al luminii îşi cunoaşte defectele, dar işi cunoaşte şi calităţile. Un războinic al luminii face întotdeauna tot ce-i stă în puteri şi aşteaptă acelaşi lucru de la ceilalţi. Ştie că şi cea mai îndepărtată stea din Univers se oglindeşte în lucrurile din jurul lui.

Paulo Coelho în Manualul războinicului luminii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vine-o vârstă, din păcate...

Vine-o vârstă, din păcate, la bărbaţi, când bărbăţia,
Nu mai saltă, nu mai zburdă, nu-şi mai face datoria;
Nu se mai ridică mândră şi nu se mai face bârnă,
Ci arată parcă-i moartă şi tot timpul ea atârnă.
Nici femeia cea mai sexy goală de i-o pui în faţă,
Nici cu frecţii sau descânturi nu o mai trezeşti la viaţă!...

pamflet de George Budoi din Poezii erotice (1 aprilie 2020)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deci, să rămână în Institut câteva minute, cel mult un sfert de oră, aşa spusese directorul. Bun. De acord; să rămână. Asta îi convenea şi lui. Putea însă măcar să rămână liniştit? Nu, bineînţeles... Fetele parcă-l miroseau, sau îi ghiceau prezenţa; se văzu din nou încolţit de mai multe domnişoare, toate din Institut. Le cunoştea pe toate, deşi nu-şi amintea numele fiecăreia. Insistau să meargă cu ele la discotecă; discoteca Institutului, mai ales că era seară... Şi din nou această scenă se petrecu în faţa domnişoarei consilier Lia, spre dezavantajul lui. Ce jenant i se părea; lui... ei nu-şi putea da seama cum i se părea. Reuşi totuşi să scape din îngrămădeală, înainte de a se sfârşi sfertul de oră, iar Lia să plece singură, fără el şi body-guarzi. Timid, i se alătură. Îi era necaz că păţea mereu astfel, mai ales în prezenţa ei. Uşor ruşinat, se şterse cu batista de urmele de ruj lăsate de fete; nu era nevoie ca ea să-i spună că ar fi avut urme de ruj pe obraji, îşi dădea şi singur seama de acest amănunt inevitabil. O privi o clipă atent, suficient pentru a pricepe că era din nou furioasă; ochii ei albaştri scăpărau parcă scântei. De ce era oare furioasă?! Nu-şi dădea nici el seama! Dar nici ea. "Don Juan..." îşi repeta ea în gând, fără a spune nimic cu voce tare. Din fericire, nu păţise nimic uniforma lui. Acum ar fi avut alta de schimb; în navă, evident. Nu era însă nevoit să se înapoieze în navă, pentru a se schimba.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tatăl nostru

nu e rău fără bine şi nimic fără tot
şi nici zile senine fără - of, nu mai pot
nu e alb fără negru nici zăpezi fără ploi
şi nici haos integru şi nici voi fără noi

nu există iubire fără chinuri şi dor
nici nu poţi nemurire semăna pe ogor
tot ce trece se trece din deşert în abis
ca căldura în rece şi ca somnul din vis

nu se poate opri nici o clipă pe loc
şi nici omul feri între ape şi foc
tot ce vine de sus se aşterne pe jos
şi la câte s-au spus şi la câte s-au scos

stai de strajă mereu între spaţiu şi timp
când la soarele tău când la propriul nimb
şi mai stai aşteptând resemnări de destin
între propriul gând şi azurul senin

că vor trece în zbor miriade de ani
prin galactici ce mor şi ne lasă orfani
Universul din tine în rafale de jet
cu viteză luminii se va stinge încet

va rămâne doar vid şi nimic în nimic
nici solid nici lichid şi nici mare nici mic
vei rămâne doar tu şi cu tine doar eu
între da şi-ntre nu - Tatăl tău, Tatăl meu...

poezie de Iurie Osoianu (14 aprilie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când eu prin lume

Pe când eu prin lume pribeag mă purtam,
pe când doar la dansa cu gândul eram,
Ea n-a mai putut să m-aştepte atât
şi-a pus cununia în cap cu-n urât.
Şi iată trăieşte iubita mea veche
cu-n prost ce nu-şi află pe lume pereche.

Curată mi-i mândra ca fulgul de nea,
de-a pururi o port eu în inima mea;
obraji ca bujorii şi ochi îngereşti,
şi noi am putut să trăim ca-n poveşti!
dar eu m-am căscat la noroc cum dispare,
nicicând n-am făcut o prostie mai mare.

poezie clasică de Heinrich Heine
Adăugat de Alex Dospian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cromatica...

Frumuseţi într-o dungă albastră,
Frumuseţi roditoare pe gri,
Frumuseţi deopotrivă pe galben,
Şi-evident frumuseţi sângerii...

Nu mai zic, frumuseţi sunt pe verde,
Frumuseţi pe alb de integru,
Pe lila frumuseţi suferinde,
Frumuseţi închini şi pe negru...

În roz, în grena, în portocaliu,
În crem, în turcoaz şi-n cafenIu,
În lavandă, kaki, în castaniu,
În ocru, în bej, şi-n stacojiu...

Sunt frumuseţi în orice culoare,
Tre'să şti să le simţi, să le crezi,
Pot fi dure cu noi sau plăpânde,
Şi-n orice clipă să le-asortezi...

O explodare a fost de culori
Prinzând cu pricepere nume,
De-atunci pân-acu' în splendori
Ne poartă pe aripi în lume!...

poezie de Vasile Zamolxeanu (27 iulie 2016)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apropiindu-te de Dumnezeu trebuie să-ţi arăţi fiinţa unitară, rod al Creaţiei Sale, că sufletul ţi-e suflare dumnezeiască, iar trupul ţi-e zidire pământească, că numai prin rugăciune îţi recapeţi adevărata libertate de a sta în dreapta Adevărului.
Uneori, în ceasurile grele ale omului ţâşnesc râuri de lumină în căutarea adevărului pierdut – iubirea. Tot în rugăciuni se sfărâmă şi zidurile de gheaţă din inima omului de piatră, că piatră e atunci când şi-a pierdut iubirea.
Când îngerii-s tăcuţi la capătul disperării, rămâne doar speranţa ca o hrană dulce şi întăritoare, fără de care nu poţi trăi, aşa cum nimic nu e fără Dumnezeu: nici credinţa, nici firea limpede a omului că-n spicul grâului e pâinea noastră cea de toate zilele - trup din trupul Domului.

Camelia Opriţa în Ispita, generator de întuneric în spiritul omului şi îndepărtare de Dumnezeu
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un cuvânt în loc de bardă ...

Am rămas fără o vorbă
Când am luat alt pumn în gură,
De la cei care ne fură
Chiar şi lingura de ciorbă.

Încă sper în echitate
Şi-n morală, bat-o vina!
Dar abia zăresc lumina,
Pete mici, îndepărtate...

Ne-mbătaţi cu apă rece
Tot scoţând din pălărie,
Câte-o mare şmecherie,
Până-n ceasul doisprezece...

Patru ani şi-o săptămâna
N-aţi visat măcar la noi,
Necăjiţi, flamânzi sau goi,-
Ne-ntinzându-ne o mână.

Fiecare-n văzul ţării
Cântă câte-o partitură,
Instigându-ne la ură
Şi-nchizând ochii trădării.

Interesele meschine
Ca şi setea de putere,
Toate, jalnice himere,
Au ajuns să ne dezbine.

Voi va amintiţi de gloată,
Doar când votul ei contează.
Conştiinţa-n noi vibrează
Chiar de suntem traşi pe roată.

Dreptul meu fără tăgadă
Să-mi spun limpede părerea,
Este cel ce-mi dă puterea:
Un cuvânt în loc de bardă...

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Zăbrelind zadarnic zborul (2014)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colosul

în adâncimea hăului din noi
în fluctuaţii de neant şi energie
a mai născut o lume. De strigoi
cu aripi albe şi privirea vie

era în toate ca la început
Cuvântul şi din El lipseau strigoii
era numai o lume- cea de lut
în aşteptarea vântului şi ploiii

şi mai erau şi galaxii şi stele
şi mai erau planete din brutal
şi mai erau nişte figuri din ele
figuri de stil şi braţe de cristal

şi peste toate domina lumină
din toate izvora doar claritate
o pură claritate şi virgină
şi mai adâncă poate decât toate

şi ne scăldăm în ea fără prihană
fără ruşine, teamă şi reproş
eram o singură Ileana Cosânzeană
eram inegalabil Făt Frumoşi

şi din iubirea noastră în neştire
din toată adâncimile din noi
a apărut colosul fără fire
şi cu tentaţii pure de strigoi...

şi nu mai e de-atunci nici mântuire
nici alte începuturi de Cuvânt
doar un colos de lut în mistuire
cu eu-l său mereu intercalând

... în adâncimea hăului din noi
aceiaşi stare de neant şi energie
mai mistuie o lume. De strigoi
cu aripi albe şi privirea vie...

poezie de Iurie Osoianu (4 octombrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fi mamă, tată, părinte în general nu este o meserie. E cea mai mare provocare a omului. Aşa cum am scris într-o antologie de aforisme, prin copii, Dumnezeu ne aminteşte tot timpul ce fiinţe frumoase suntem menite să fim. Provocarea (care este şi şansa noastră de a ne reîntoarce în paradisul pierdut al bucuriei pure, al iubirii necondiţionate, al abandonului fericit) este să redescoperim această frumuseţe în noi înşine, s-o recunoaştem în copii şi să n-o mai distrugem nici în noi, nici în ei. Să ne reîntoarcem la instinctul de a trăi. Fără pretenţii, fără aşteptări, fără ruşine. Să lăsăm copiii (şi creaţiile literare) să-şi trăiască propria viaţă, urmăriţi îndeaproape de bucuria manifestată de a le fi dat formă.

Silvia Velea în Memoriile păsării Phoenix, În loc de prefaţă (2020)
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niculae

Când zorii zilei se aprind,
Când soarele stă să răsară,
Copiii pornesc colind
Şi la noi pe ulicioară.

Cu urări de sănătate
Ei umblă din casă-n casă.
Cel mic, parcă nu mai poate,
Dar de lăsat, nu se lasă.

Prin troiene de zăpadă
Merge, cade, iar se scoală.
Vrea să intre în ogradă
Cu toţi copiii de şcoală.

După cântec stă la rând
Ca să primească covrigul.
Apoi pleacă fluierând,
Cu curaj înfruntă frigul.

În tot satul a umblat.
Zice că n-a obosit.
Bani şi nuci a căpătat,
E mândru şi fericit.

Spre seară se-ntoarce-acasă
Şi-n căldura din odaie,
Când mama-l cheamă la masă,
Doarme micul Niculae.

poezie de Dumitru Delcă (24 noiembrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amurg în Skania

Parcul e sus. Ca dintr-un foişor,
din umbra lui acuma mă cobor
şi ies în şes şi în amurg şi-n vânt,
acelaşi vânt pe care-l simt şi norii,
apele limpezi şi aripa morii
ce-n zarea cerului se învârteşte.
Acuma sunt şi eu un lucru-n mâna lui,
din toate-aceste ceruri cel mai mărunt. – Priveşte:

Acesta e un singur cer?
O limpede, albastră nesfârşire
pe care-aleargă nouri străvezii,
şi-ngrămădiri de alb din când în când,
şi-n zare tonu-acela cenuşiu, subţire,
pe fondul roz al serii ondulând,
şi peste toate calma strălucire
a soarelui care apune.

Stranie alcătuire
în sine zbuciumată şi sprijinită-n sine,
cu aripi uriaşe şi chipuri şi cortine,
şi munţi în faţa celor dintâi stele,
şi-o poartă-n depărtări adânci,
pe unde doar păsările dacă pot pătrunde...

poezie de Rainer Maria Rilke din Cartea imaginilor, Partea a doua a cărţii întâi, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vrăbiile mamii

Plouă pe voi, în arbori adunate...
V-aş apăra şi nu ştiu cum se poate.
Strigaţi cu toate către cer să stea
Că nu puteţi zbura,
Şi vă e frig şi foame,
Căci în april nu sunt ţânţari, nici poame.
Unde-aş găsi, vai mie, vai de ele,
O mie de mantale de-o palma şi umbrele?
Când le-a făcut cin' le-a făcut
S-a dovedit croitor nepriceput.
Uituc de timpuri, fără de-ndoială,
Le-a pus să zboare aproape-n pielea goală.

poezie celebră de Tudor Arghezi (10 mai 1967)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între buzele tale se ascunde viaţa mea

porţile Paradisului s-au surpat odată cu naşterea ta
şi tăcerile tale erau ofranda oferită cuvântului

asemeni dervisului rătăcitor, pornisem în căutarea adevărului
fără să ştiu că adevărul mă aştepta într-un sărut

dar nimeni nu înţelege când ajunge în viaţă dacă nu este pălmuit
şi dacă nu-şi urlă durerea. să se ştie, să se audă

trăiam fără să ştiu, muream fără să vreau, Sisif rostogolindu-şi viaţa
şi viaţa te căuta, aşa cum curbele de nivel dau ocolind muntele fără să se cunoască

şi a fost vremea poveştilor, momente de vrajă întretăiată, sacadată
şi buzele tale se umpleau de Duhul Sfânt, cuvântul le despărţea aşa cum despărţea ziua de noapte
şi lucrarea se-împlinea, zidită din lumină, lacrimi şi sudoare.
şi era noapte sau poate zi, dar timpul se purta ciudat
încercând să treacă de Poarta Sărutului

copilul se vrea legănat iar şi iar, susurul poveştilor îşi jeleşte sleirea
unda lacului se tulbură privind asfinţitul
şi noapte aşteaptă doar un suspin
ca să se prăvale, avalanşă

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decaloguri comparative...

Nici o floare nu e floare, dacă n-are admiratoare.
Nici o pasăre nu-i rară, fără de cuvântul vară.
Nici vântul nu este vânt, dacă bate doar în gând.
Nici izvorul nu-i izvor, dacă nu-i dorit de dor...
Nici o mare nu e mare, fără valuri vorbitoare.
Nici o noapte nu-i frumoasă, dacă luna nu-i mireasă.
Nici un om nu este om, dacă n-a sădit un pom.
Nici o zi nu e aleasă, fără de iubire în casă.
Nici o casă nu-i frumoasă, fără de copii la masă.
Nici o vorbă nu e vorbă, fără tâlcul scos din tolbă.
Nici o prietenie mare, nu e fără cumpătare.
Nici un gând nu-i măreţie, fără a lui împărăţie.
Nici un drum cu ocoliş, nu e fără ascunziş...
Nici o fală nu e fală, dacă n-ajunge de-ocară.
Nici o iubire nu-i mare, de nu trece de hotare.
Nici durerea nu-i durere, de nu cere mângâiere.
Nici o dărnicie în lume, nu rămâne fără nume.
Nici credinţa nu-i credinţă, dacă n-are stăruinţă.
Nici o soartă nu e soartă, când bate din poartă în poartă.
Nici viaţa nu e viaţă, de nu, îţi zâmbeşte în faţă.

poezie de Valeria Mahok
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decaloguri comparative

Nicio floare nu e floare, dacă n-are admiratoare.
Nicio pasăre nu-i rară, fără cântecul de vară.
Nici vântul nu este vânt, dacă bate doar în gând.
Nici izvorul nu-i izvor, de nu e dorit de dor.
Nici o mare nu e mare, fără valuri vorbitoare.
Nicio noapte nu-i frumoasă, dacă luna nu-i mireasă.
Nici omul nu este om, dacă n-a sădit un pom.
Nicio zi nu e aleasă, fără iubire în casă.
Nici o casă nu-i frumoasă, fără de copii la masă.
Nicio vorbă nu e vorbă, fără tâlcul scos din tolbă.
Nicio prietenie mare, nu e fără cumpătare.
Niciun gând nu-i măreţie, fără a lui împărăţie.
Nici un drum cu ocoliş, nu e fără ascunziş.
Nicio fală nu e fală, dacă n-ajunge de-ocară.
Nicio iubire nu-i mare, de nu trece de hotare.
Nici durerea nu-i durere, de nu cere mângâiere.
Nici o dărnicie în lume, nu rămâne fără nume.
Nici credinţa nu-i credinţă, dacă n-are străduinţă.
Nicio soartă nu e soartă, când bate din poartă în poartă.
Nici viaţa nu e viaţă, de nu îţi zâmbeşte în faţă.

poezie de Valeria Mahok (august 2014)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Al vremii bal

Într-un stejar bătrân, uitat de lume,
Am fost ascunşi de bunul Dumnezeu,
Îmbrăţişaţi şi fără de cutume,
Eram doar noi iubite, tu şi eu.

Dar într-o zi când cerul în furie,
A sfârtecat c-un fulger bietul pom
Şi din tristeţea lui, o bucurie
El i-a făcut în taină unui om.

Cu ochiul de artist privi el pomul
Şi ascuntând, el şoapte auzea,
Eram noi doi care voiam ca omul,
Să ne salveze dacă o putea.

Cu drujba lui, cu dalta şi securea
A-ndepărtat încet strat după strat,
Şi-a reuşit să scoată din simţirea
Artistului, un cuplu-mbrăţişat.

Cu ochii vremii am văzut minunea
Ce ne era ascunsă în copac,
Am părăsit adâncul şi genunea
Şi-am devenit doi oameni care tac,

Dar care văd acum minunăţia
Ce-n lumea noastră e ceva banal
Şi nu vedem că-i însăşi bogăţia
Ce ne dată de al vremii bal!

poezie de Aurelia Oancă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul râde de noi, când trece

privesc un geam şi golul lui mă sperie
masa se uită la mine, prin portretul
bunicului
mă gândesc să-i vând trecutul
să pot respira încă un pic, viitorul

acum un leu este o monedă, ca un covrig
fărâmă rodundă zilnică de suflet
de multe ori mă consum şi las golul singur
iar el se destramă, prividu-mă cu dispreţ

un pod atârnă ca un braţ rupt, deasupra unui pustiu
fierul beton era ruginit, înainte de-a putea fi terminat
parcul înghesuit între braţe de copii, tresare
poate crăpa oricând, ca o coroană de copac
crăpăturile lui pot absorbi, oricând suflete nevinovate

undeva un ciocan de lemn pe-o masă lungă
bate strâmbe destine, încă nu există lege
roba cu mască de mort pe faţă
conţine fantome din altă lume, lume trecută

iarba unei alei, din suflet suportă umilinţă
este calcată de-o povară
o viaţa ce-şi calcă anii tinereţii
în picioare
unii nu vor să-i lase un loc sub soare
şi trebuie să-şi ia traista disperării în spinare
de aceea
fărâmituri coapte ale pământului de ani se pierd
iar câmpiile pustii ard în inimi
ţărâna depărtării doare

părul tău negru flutură vântul
o picătură de aer îmi opreşte o respiraţie
chipul de marmură albă în picioare de şcolăriţă
alergă-n ochii mei şi-a unei zile de tinereţe
viaţa zâmbeşte şi se scurge, ca zborul unui fluture
prin timpul care râde de noi, când trece

poezie de Viorel Muha (noiembrie 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!