Paris

Bastard - creolă cu breton
Şi-aici ajunse: muşuroi,
Cocioabe fără zid. Noroi.
Un soare firav şi aton.

- Curaj! La coadă... Un planton
În şir de-mpinge - înapoi!
- Foc stins; hârdaie prin noroi,
Trec goale-ori pline în cordon.

Ici, biată Muza lui fecioară
Făcu trotuaru domnişoară.
Spuneau: Ce vinde ea de-a rândul?

- Nimic. - Zăludă sta ca zidul,
Neauzind cum sună vidul,
Uitându-se cum trece vântul...

poezie clasică de Tristan Corbiere din Antologia poeziei franceze (1974), traducere de Taşcu Gheorghiu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scroafa făcu ce făcu, se zvârcoli prin ăl noroi şi se tărbăci de nu o mai cunoşteai, scroafă e, ori ce dracu e. Scăpă din nomol şi se luă după voinic. Într-o clipă îl ajunse. Când văzu zorul, voinicul aruncă pieptenele. Şi unde se făcu un zid nalt, nalt, d-a curmezişul drumului ei, de nu fu cu putinţă să-l sară. Atunci scroafa se puse cu colţii săi şi sparse zidul, făcând o gaură numai cât putea ea să treacă. Şi să te ţii după dânsul. Daca văzu voinicul că scroafa iară s-a apropiat, aruncă şi peria. Deodată se făcu o pădure naltă şi deasă, de nu se putea strecura nici pui de pasăre. Cum văzu una ca asta, scroafa se puse şi roase, şi roase la copaci, până ce-şi făcu drum, şi după dânsul! până ce, când fu a-l ajunge, voinicul intrase în curte la zâna. Aceasta ieşi numaidecât.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Martorul şperaclu

Poezia fiind infracţiune
nufărul se vinde pe noroi
totuşi hai tăcere spune
care-i diferenţa dintre noi

Nufărul sau contul în noroi
o fecioară frumuseţe beată
schimbă-ţi hainele pe-un rând de ploi
şi-altă faţă lumii îţi arată

Frumuseţe o fecioară beată
haide spune tu tăcere spune
cine-mi este mamă când cuvântu-i tată
poezie o tu rugăciune

Nufăr cu altarul în noroi
doar tăcerea face diferenţa
restul facem noi

poezie de Costel Zăgan
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muma zmeului făcu ce făcu şi trecu muntele, căţărându-se din colţ în colţ, şi, să te ţii după dânşii! Văzând Ileana Simziana că iară era să-i ajungă, spuse neguţătorului; iară acesta, după ce se înţelese cu calul, scoase din urechea lui cea dreaptă o perie şi o aruncă înapoi. Îndată se făcu o pădure mare şi deasă, de nu putea să treacă prin ea nici pui de fiară. Muma zmeului roase din copaci, se agăţă de ramure, sări din vârf în vârf, se strecură, şi tot după dânşii, alergând ca un vârtej! Dacă văzură că şi de astă dată îmblă să-i ajungă, fata împăratului întrebă iară pe cal ce să facă, şi acesta îi zise să ia inelul de logodnă ce se află în degetul Ileanei Simzianei şi să-l arunce înapoi. Cum aruncă inelul, se făcu un zid de cremene până la cer. Muma zmeului, daca văzu că nu se poate urca pe dânsul şi să treacă dincolo, nici să roază din acest zid, nu mai putea de ciudă, şi cum era de cătrănită şi amărâtă, se urcă şi ajunse cu gura la gaura ce lăsase inelul să rămână, şi suflă văpaie din gura ei cea spurcată cale de trei ceasuri ca să-i ajungă şi să-i pârjolească, dară ei se aşezară jos la rădăcina zidului şi nu le păsa nimic de focul zmeoaicei.

Petre Ispirescu în Ileana Simziana
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unui magazin bine aprovizionat, la care se lasă cu aşteptat la coadă

La cornul abundenţei, la "Florina",
Îţi pierzi minute-n şir fără folos
Şi şimţi, tot aşteptând s-apuci slănina,
Cum realmente-ţi trece os prin os.

epigramă de Celarian Bucuroiu din arhiva personală a lui Gheorghe Culicovschi (2005)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există în mine o parte din Dumnezeul tău

într-o zi voi tăia tot întunericul şi-ai să vezi
cum mă închin ca un soldat urmărit
de amintirile de pe front
cu trupuri mutilate
cu noroi şi cai ce n-au putut să treacă
peste şanţurile pline cu apă

într-o zi ai să mă vezi aşa cum sunt
carne
oase
poate şi un suflet aruncat acolo în grabă
iar Dumnezeul tău mă va recunoaşte
după toate cuvintele astea ajunse pe patul morţii
bătrâne
singure
gata de spovedit

într-o zi îţi vei da seama că Dumnezeul tău
m-a salvat de pe front
m-a scos din noroi
m-a cărat în spate
mi-a vindecat rănile
şi m-a învăţat să te scriu
cu toate cuvintele astea
bătrâne
şi singure

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi cum s-a stins…

Şi cum s-a stins fără de veste
Amorul cel nemărginit
De-ţi pare că e o poveste
Ce alţii ţi-ar fi povestit.

Şi cum mereu în cale lungă
Trec norii peste mări şi ţări,
Astfel simţirile s-alungă
Şi moare dragostea de ieri.

Şi vecinic altă e simţirea
În sân de oameni muritori,
Schimbată e întreagă firea
Din ceas în ceas până ce mori.

Iată de ce gândind la tine
Nu plâng c-amorul tău s-a stins,
Căci astăzi, ştiu atât de bine
Că dorul care te-a cuprins,

Se va sfârşi, fără de urmă,
S-a stinge ca şi cel dintâi,
Iar moartea patimile curmă
Şi-o biată pulbere rămâi.

poezie celebră de Veronica Micle
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima coborâtă, Ly, ca şi fratele ei, păru surprinsă de prezenţa noroiului, despre care nu ştia nimic. Dar îi plăcu, solicitându-i campionului câteva explicaţii, referitoare la noroi. Deci, fetele nu reacţionaseră cum s-ar fi aşteptat "băieţii"... Din nava "Vulturul", Victor şi Pavel se apropiară de ei, având încălţămintea plină de acelaşi noroi local...

citat din romanul Proxima, Partea a-V-a: "Pe drumul de întoarcere" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce se despărţiră, Ţugulea intră într-o peşteră să se adăpostească până va trece zmeoaica. Urgisita de zmeoaică, unde venea, măre, venea turbată de mânie, trecu ca fulgerul pe lângă peşteră şi apucă înainte, că nu vedea cu ochii de cătrănită ce era. Ţugulea îndată ieşi din peşteră, încălecă şi pe ici ţi-e drumu. O luă la sănătoasa înapoi spre răsărit şi merse, şi merse, până ajunse la curtea unui împărat care de douăzeci de ani lucra un zid nalt foarte, ce cădea înspre partea moşiei zmeoaicei, nici el, vezi nu avea pace de dânsa, şi tocmai atunci îl isprăvise. Cum ajunsese acolo Ţugulea, spuse împăratului că omorâse pe ginerii şi pe fetele zmeoaicei. Apoi îi zise să dea poruncă grabnică la toţi fierarii ca să-i facă îndată o măciucă de fier mare cu care să omoare şi pe zmeoaica bătrână. Împăratul priimi bucuros să facă Ţugulea orice o şti el numai să se scape de blestemata de zmeoaică. Ţugulea puse de făcu o gaură în mijlocul zidului cetăţii, apoi porunci şi se aduse o grămadă de bucăţi de lemne, cărora le dete foc în mijlocul cetăţii; în acel foc puse măciuca de fier ca să arză să se facă roşie.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intrarea în zid

pe motiv de orb... perfid
am intrat, de-un cap, în zid
iar zidul s-a făcut a cade (?!)
pe un pantof care mă roade
cum rod şi anii la un zid

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Beţia de culori

Oferim luminii vis,
Pe morminte veşnic plouă,
Cresc ciulinii neputinţei
Pentru coasa cea mai nouă.

Toamna îşi numără vina,
Vina de-a trece în ceaţă
Tot ce în noroi e nufăr,
Tot ce-n lume este viaţă.

Trec prin trup inelul sorţii,
Pun în suflet vânt, zvâcnire
Şi mă-nalţ pe munţi cu soare
Să am pâine-n pomenire.

Vinul timpului îl soarbe
Zeul ce-a urcat în nori
Trandafirii de mătase
În beţia de culori.

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un erou

Era sărmanul atât de nătăfleţ şi de zbrehui!
Îi făcea pe oamenii superiori,
Care nu ştiau nimic de aripile lui,
Să-i râdă-n nas – şi asta nu de puţine ori;
Ei nu ştiau, dar coroana din laur şi bronz întunecat
Era deja-împletită pentru capul lui cârlionţat.

Naiv şi copilăros părea în comportare,
Iar ei spuneau" Viitorul lui e zero absolut."
Viitorul lui! Când au venit acele zile,-îngrozitoare,
S-a aruncat în focul viu de la început
Şi şi-a tăiat drum de-a dreptul spre gloria măreaţă
Înainte ca ziua-i să coboare dincolo, în ceaţă.

Iritase pe înţelepţii zilei – măruntă vină!
Atât de slabă-i părea mintea, neştiutoare.
Acum, toţi îşi scoat pălăria şi se înclină
Când îi aud numele, cerând iertare,
Fiindcă niciodată n-au bănuit acel curaj,
Nici n-au văzut eroul ascuns sub camuflaj.

Nu contează deloc cum trăim, în ce noroi,
Dacă murim cum moare-un vultur, nu o cioară.
Iar tu, cel croit pentru fapte mari, iartă-ne pe noi
Pentru judecata aceea de odinioară!
Azi gloria te înfăşoară ca o mantie şi te desparte
De noi, oamenii obişnuiţi, temători de moarte.

poezie de Katharine Tynan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea multe ziduri

Prea multe ziduri în jurul nostru,
Zidul discreţiei, al tăcerii mincinoase,
Al decenţei parşive, zidul morţii,
Zidul zidului, sula de au zidul străpunge,
Zicea cronicarul, câinii iubesc zidurile
În felul lor, andrele, biluţe, nimicuri,
Până la urmă, îndrăgostit de un zid,
Am văzut cum el înfloreşte,
Nu mă-ngropaţi voi între ziduri,
Trandafirii sălbatici trec peste margini,
Iar marea, ah, marea, este chiar patul zeiţei nebune.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se sperie oarecum, fiul de împărat, când auzi pe broască vorbind. Ar fi rupt-o d-a fuga, dară graiul ei era dulce şi viersul cu lipici ce avea îl făcu să-i rămâie tălpile lipite de locul unde sta. Broasca se dete de trei ori peste cap şi se făcu o zână gingaşe, şi plăpândă, şi frumoasă; cum nu se mai afla sub soare. Îi venea flăcăului, de drag, să o soarbă într-o lingură de apă. Dară se opri, şi nu făcu nici o mişcare, ca să nu supere ori să îndărătnicească pe zâna a veni după el, căci simţi că, de aci înainte, fără dânsa nu va putea trăi. Se puseră la vorbă, şi nici ei nu ştiau ce vorbesc. Aci începeau una, aci lăsau alta, până ce se pomeniră că amurgise. Şi fiindcă a doua zi era să vie fraţii cu logodnicele lor, spuse zânei că se duce să înştiinţeze şi el pe tătâne-său că o să-şi aducă şi el logodnica. Broasca intră iarăşi în eleşteu, iară dânsul plecă la curtea împărătească. Mergea el, dară parcă-l tot oprea cineva în cale. I se părea că-l trage cineva de la spate de haine. El se tot întorcea de se uita înapoi. Nu vedea nimic, însă el îşi tot întorcea capul şi se uita. Noroc că i se scurtase calea şi ajunse acasă, căci, de ţinea drumul mai lung, te miră de nu rămânea cu gâtul strâmb, de atâta uitat înapoi.

Petre Ispirescu în Broasca ţestoasă cea fermecată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu noroi aruncă cei care poartă noroi în suflet.

aforism de Valeriu Butulescu
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numărătoarea

Numărătoarea începe cu doi.
Unul nu este numărabil.
Plouă doamne şi transformă în noroi
sufletul meu de câmp arabil.

Numărătoarea începe cu doi.
Unul nu este şi nici nu există.
Pământ amestecat cu apă, noroi
se numeşte cu vorba cea tristă,

Numărătoarea începe cu doi,
dar, şi sfârşitul...
Plouă peste infinit. Murdar de noroi
sau, născător de noroi e infinitul.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Eva
Comentează! | Votează! | Copiază!

În viaţă trăieşti ca şi cum ai fi un punct pe o roată de căruţă, când la soare, când în noroi.

autor necunoscut/anonim
Adăugat de Buncy
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin noroi

Liniştea mi-am ales-o din noroi,
Era săraca de ea,
Doar nervi în frunzele grămadă
Şi toate ude din certuri de fricoşi.
Nici nu ştiu cum eram când le-am atins
Nu mă vroiau decât deschis
Cu mâini curate
privite cald de ochi frumoşi.
Am apucat-o cu grija unui docher
Rănit de lanţuri prin vapoare
Dar azi atent la tot ce-i dai,
M-am aşezat la mal de voci
Eram doar eu,
cu inima pierdută-n rai
Gândind la cum să mai trezesc
O linişte deja rănită de plebei
Ce te-au secat de calm
Si părăsită în mâl grotesc.

poezie de Mili Dumitru (2018)
Adăugat de Mili Dumitru
Comentează! | Votează! | Copiază!

noroi

Noroi. Tot o apă şi un pământ.

definiţie aforistică de David Boia (9 martie 2018)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea e ca duelul: dacă te atinge, te răneşte.

citat din Tristan Corbiere
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clopotele

Sună clopotele...
Sună clopotele-n depărtare.
Clopotele!... Clopotele!...
Câte clopote să fie?
Câte voci nedesluşite mor în zori, iar noaptea-nvie?
Câte voci blesteamă foamea
Zilelor din postul mare?...
Clopotele, clopotele...
Tac şi-n urmă sună iară.
Sunt trei clopote de-aramă, sau trei clopote de-argint?
Şi ce Crist vorbeşte-n glasul clopotelor ce ne mint
De atâţia ani de-a rândul
Şi la fel ca-n prima seară?...
Ce nebun profet mai vine să ne spună că-i trimisul
Celui ce făcu pământul din nimic?
Şi ce minciună
Iar schimba-va faţa lumii?...
Sună clopotele,
Sună
Ca şi-n noaptea când surâse pentru prima oară Sfinxul!...

Sunaţi, clopote de-aramă!
Sunaţi, clopote de-argint...
Vântul să vă-nalţe cântul tot mai sus,
Tot mai departe –
Să vă spulbere-n albastrul mângâierilor deşarte
Şi să vă sugrume glasul profeţiilor ce mint.

poezie celebră de Ion Minulescu din Convorbiri critice, nr. 8-10 (15 mai 1907)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!