Complotul bubei

I
Era-ntr-o bătrână pădure,
Din care vrăjmaşa secure
Nu smulse o creangă de brad:
P-o stâncă de fulger crăpată,
P-o râpă de şerpi îmbălată,
P-o beznă cu fundul în iad.

În cuibul acei văgăune
Precum într-o cronică spune
Din secolul patrusprezeci -
A fost o petrecere mare:
Leproşii din mii de hotare
Veniră pe mii de poteci.

Vedeai o icoană grozavă!
Tot bube, pocnind de otravă,
Pe braţe, pe coapse, pe frunţi!
Otrepuri, de mult închegate,
Lipite pe răni destupate,
Ca nişte oribile punţi!

Obrajii lor – cronica spune
Păreau ca un foc de tăciune
Cu spuză-nvelit împrejur,
Când negrul cu roşul s-alungă,
Trecând pe de lături în dungă,
Alb, vânăt, şi galben, şi sur!

S-aşează pe gânduri în iarbă,
Şi buba pe bubă se-ntreabă:
Cum merge şi ce-i de făcut
În lume să nu mai domnească
Tăria şi fala trupească,
Frumosul călcând pe cel slut?

Se scoală atunci din grămadă
O fiară, un monstru, o pradă
A unui sarcasm infernal:
Atât de urât că, văzându-l,
N-ai pune pe oameni d-a rândul
Cu cel mai hidos animal!

Se umflă a scoate cuvântul,
Şi parcă vuieşte mormântul,
Răsună un glas din plămâni,
Pe care ca toţi să-l auză,
Îl trage prin nări şi prin buză,
Sudoarea curgând peste răni!

"De prin puţuri şi izvoare
Toată lumea bea
Aşa el zicea
- Fraţilor, pricepeţi oare
Cugetarea mea?

Apa-i pentru noi scăpare,
Iute la fântâni,
Din glezne şi mâini
Daţi-le cu mic şi mare
Puroaie din răni!

Toate ţările să fie
De sus până jos
Şi până la os
Un popor de carne vie:
Lepros şi lepros!

Ha, ha, ha! Să vezi atunce
O viţă ş-un soi
Întocmai ca voi:
Unde-i sântul ca s-arunce
Cu piatra în noi?.."

II
Trecu d-abia o lună,
Buboşii împreună
Acum din nou s-adună
În codrul cel spurcat;
Dar nu mai este jale,
Ci râsuri triumfale,
Sunând în deal şi-n vale,
Ca dracii în sabat!

Aduce fiecare
Cu sine pe spinare
Bucata-i de mâncare
La prânzul canibal:
Nemăcinate grâne
Servind în loc de pâine,
Cu vrun ciolan de câine
Sau un picior de cal!

Apoi voioasa ceată,
De stârvuri săturată,
Încinge desfrânată
Un danţ neruşinat:
Satan rânjind se pune
Cu pompă să-ncunune
Cumplita urâciune
Cu groaznicul păcat!...

Strigaţi de bucurie,
Săltaţi de veselie,
Căci lepra cu urgie
Se mişcă pas la pas:
Prin târguri şi prin sate,
Cu ape-nveninate,
Ea ţările răzbate,
Puţin i-a mai rămas!

Priviţi-o cum pătrunde
În turnurile unde
D-abia se mai ascunde
Seniorul tremurând;
Bordeiul şi palatul,
Săracul şi bogatul,
Opinca şi-mpăratul
O vor simţi pe rând!

Atunci din voi oricare
Va fi uşor în stare
Şi el s-ajungă mare,
Căci lepra-i chiar pe tron!
Şi iacă din nimică
Bubosul se ridică
Marcheze ori vlădică,
Sau cel puţin baron!

Şi nu visează nime
C-o nouă nobilime
Se urcă la nălţime
Pe feudalul car!
O bubă moştenită,
De secoli învechită,
E cea mai strălucită:
Lepros ereditar!

În urmă, se-nţelege,
Veţi născoci o lege,
Că nimeni nu s-alege
De nu va fi bubos:
Căci este cu dreptate
Ca prin majoritate
Rotund să meargă toate
Sub cerul luminos!

O goană-nverşunată
Se va porni pe dată
În lumea cea curată
Pe bietul nesupus,
Ce nu vrea să-nţeleagă
Că trebuie o plagă
Să fie ţara-ntreagă
Când buba şade sus!

Printr-un decret se schimbă
Orice idee strâmbă,
Scoţându-se din limbă
Că lepra e un rău;
Şi după chip şi seamă,
Pe pânză şi p-aramă,
Veţi face fără teamă Bubos pe Dumnezeu!!..

III
Poporul înconjoară pădurea fără veste
Şi-i pune foc:
Leproşii pân' la unul, bărbaţi, copii, neveste,
Au ars pe loc.

Memoria lor însă p-o lespede funebră
D-atunci s-a scris,
Pe care se citeşte:
"Creştini, fugiţi de lepră Ca d-un abis!"

De câtva timp încoace, furtuna, pe morminte
Cutrierând,
Se zbuciumă a şterge bătrânele cuvinte,
Străbunul gând.

De lene uită lumea ispitele-i antice.
Şi iar la sfat
Se grămădesc buboşii, visând să se ridice
- Pân' la palat!...

poezie clasică de Bogdan Petriceicu Hasdeu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da, e foarte frumos să vă iubiţi, dar să vă amintiţi că Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc pentru fiecare dintre voi. Apoi iubirea după care voi şi abia în final relaţia voastră. Aşadar, mai ales la început, orice ar fi nu locuiţi împreună cel puţin 10 ani. E mai mult decât suficient să vă vedeţi la fiecare sfârşit de săptămână, dar chiar şi atunci faceţi astfel încât Prezenţa, Dumnezeu să primeze. După care, dacă doriţi, puteţi locui împreună, dar fiecare în jumătatea lui de apartament sau casă. Dar dacă doriţi să ucideţi dragostea veţi face din ea o afacere, o să vă mutaţi de la început împreună sau şi mai rău vă veţi căsători şi totul se va duce uşor, uşor de râpă fără ca măcar să bănuiţi. Pentru că mintea tare se mai grăbeşte la început să zică: "Nouă nu ni se poate întâmpla nimic. Ne iubim atât de mult!" şi din atâta "dragoste" care aduce cu ea şi bucătăria, despărţirea este inevitabilă.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A trecut prin noi pădurea

a trecut prin noi pădurea
ca un claun printr-un târg
când dau vişinile în pârg
şi-a sărit din cui securea

zboară vestea ca o goarnă
şi pătrunde-n multe case
drumul lung şi alb de oase,
noaptea liniştii răstoarnă

am zădărnicit cu totul
o cutumă din străbuni
şi am devenit imuni
când s-a tras la bursă potul

cine a făcut un semn
să ne-arate calea-ntoarsă:
drumul de la Piatra arsă
pân'la sapele de lemn?

poate nu-i de-ajuns să strig
şi mai trebui' o verigă
de la cea dintâi ferigă
pân'la ultimul covrig

toată lumea un dispreţ
afişează suveran:
orice job fără elan
a ajuns la mare preţ!

partea rea că vrem din toate
fără cel mai mic efort:
aspirăm la un confort,
fără să mai dăm din coate!

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fluture divin

Sunt un fluture venit din amintire,
De undeva unde cu greu poţi să ajungi,
Trecând de munţi şi stânci de gânduri.

Dar dacă eşti într-o ureche,
De eşti căit şi hotărât,
Pornit-ai tu-ntra-acolo,
Şi-oricât de mohorât şi-urât o fi acolo,
Să nu te-opreşti, să nu faci cale-ntoarsă,
Căci n-ai să mă găseşti, n-am să mai fiu acasă.

Dar eu sunt fluture, venit din amintire,
Un loc spre care tu acum porneşti,
Cu pas de fier.
Să nu stai să te gândeşti
La ce te-aşteaptă,
Ci mergi rapid, dar totuşi mai încet puţin,
Că nu te-alergă nimeni, nu tre' să te grăbeşti.

Tu ai să treci prin foc şi apă,
De ai curajul să le-nfrunţi.
Şi ai să mergi prin alb şi negru,
Te rog să nu te-ncrunţi,
Căci dacă nu-nţelegi ce-ţi spun,
Am să-ţi explic pe scurt:
Toate astea în mintea ta s-au petrecut.

Poţi tu să crezi aşa ceva?
Că locul unde-ai fost, şi eşti acum, şi eşti în fiecare zi
Nu e decât o minte, una din milioane, mii şi mii?

Şi asta dovedeşte ce uimitor e omul
Prin natura sa, prin totul
Ce-l creează.
Şi cel ce l-a făcut, acela este Dumnezeu.

Căci omul e-o creaţie divină,
Exact ca cel ce a creat-o,
Şi totuşi, mulţi nu preţuiesc
Că Dumnezeu ne-a dat-o.

poezie de Luca Gudină
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-i veni lui în gând, că numai o luă rara, rara, către o pădure ce era p-acolo p-aproape, ca să-şi petreacă ziua cu vânatul, şi mai către seară să se întoarcă acasă. Şi aşa, mergând el prin pădurea aceea, îl apucă gândurile. El cugetă, ca ce să fie pricina de le-a zis tată-său să-i păzească mormântul în trei seri d-a rândul. Şi mergând aşa, fără să ştie nici el unde merge, şi cu gândurile duse, se pomeni că pierde poteca şi nu mai ştie unde merge. Dă în sus, dă în jos, drumul nu-l mai găsea. Mai se întoarse în dreapta, mai la stânga, aşi! în loc să iasă la lumină, el să rătăcea şi mai mult. Dibuind prin codru, şi cercetând să dea peste potecă, ieşi la un luminiş, şi acolo în mijlocul luminişului zăreşte un foc mare şi pe foc o crăcătiţă, din care ieşea un fel de glas, dară fără să ştie el ca ce să fie. Stete locului, şi mai ascultă. Auzi ca şi întâi. Se mai uită o dată, dară nu văzu pe nimeni.

Petre Ispirescu în Poveste ţărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorul

I
Privind tăcuta undă,
Pe gânduri am rămas:
Cât este de profundă
La fiecare pas;
Şi totuşi izvorăşte
Din depărtate văi,
Apoi se risipeşte
Prin mii şi mii de căi!

Asemenea-i şi dorul
În pieptul meu sădit:
E depărtat izvorul
Din care mi-a venit,
Şi-n multe lumi străine
Cărările-i s-ascund,
Dar revărsat în mine
Cât este de profund!

II
Când razele din soare,
Cătând iubirea jos,
Pe-mbălsămata floare
Aruncă voluptos
Lumină şi căldură,
Eu mă gândesc uimit
Că ele străbătură
Un spaţiu nefinit!

Şi dorul meu îşi are
Un soare născător;
Un cer fără hotare
Străbate ş-al meu dor;
Dar prin întunecime,
Pe drumu-i răcoros,
El vine din nălţime
Şi cald şi luminos!

III
O rază diafană
Şi undele d-azur
De nor şi buruiană
Lovindu-se-mprejur,
O sferă-nveninată
Înfruntă ne-ncetat,
Dar flacăra-i curată
Şi valul e curat!

Aşa-i şi doru-n lume!
În negură şi spin,
Menite să-l sugrume,
Rămâne tot senin;
Nu simte şi n-aude
Sarcasmul trivial:
Ispitele-i sunt crude
Şi-i pur ca un cristal!

poezie celebră de Bogdan Petriceicu Hasdeu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legea şi Viaţa veşnică

Domnul Isus ne-nvăţat cum viaţa s-o trăim
Fii ai Tatălui din ceruri noi astăzi cu toţi să fim
Şi ne-a dat ca Îndreptar Evanghelia cea Sfântă
Să putem intra o dată chiar în ceruri sus la nuntă
Prin Cuvântul Lui cel viu Domnul Isus ne-a-nvăţat
Să trăim neprihănirea să avem un duh curat
El ne-a spus că prin credinţă viaţa nouă o primim
Fii ai Tatălui din ceruri prin El doar aici să fim

Cine-n Mine se încrede Viaţa veşnică o are
Eu îi sunt dar pe vecie şi viaţă şi salvare
Prin credinţa în Hristos noi primim făgăduinţa
Nu prin Legea din Sinai avem aici biruinţa
Nu prin Legea ce s-a dat lui Israel în pustie
Ci prin harul vieţii noi vom intra în veşnicie
Căci Pavel aşa ne spune eu sunt mort faţă de Lege
Şi trăiesc pentru Hristos viaţa sfântă se-nţelege
Căci porunca din Sinai până la Ioan a fost

De atunci credinţa sfântă pentru noi dar are rost
Nici Avraam n-a avut Lege ci-a trăit doar prin credinţă
Şi-a fost gata să ucidă a fiului lui fiinţă
Dar Dumnezeu l-a oprit şi i-a spus că a văzut
Cât de tare dar în Sine Avraam s-a încrezut
Credinţa neprihănire Dumnezeu i-a scocotit
Şi Avraam în sfinţenie a fost iată mântuit
Nu prin Legea din Sinai ce-a fost dată mai târziu
Ci doar prin credinţa sfântă în Dumnezeu Sfânt şi viu
Tot aşa şi noi acum prin credinţă avem viaţă
Prin credinţa în Hristos Duhul Sfânt azi ne înalţă
Legea şi porunca a fost până a venit credinţa
Iar de atunci încoace pentru noi doar Hristos e biruinţa

Prin credinţa în Hristos primim dar neprihănirea
Nu prin Lege nu prin fapte ni se dă dar mântuirea
Însă după ce-am primit viaţa de Hristos toţi ascultăm
Şi fiinţa noastră-ntreagă pe vecie Lui i-o dăm
Trăind dar viaţa sfântă fără umbră de păcat
Evanghelia cea Sfântă cum pe noi ne-a învăţat
Iar când totuşi se întâmplă în greşeli să mai cădem
Domnului Isus chiar totul în rugă noi îi spunem
Şi îi cerem dar iertare fiinţa noastră să o spele
Căci avem viaţa sfântă cu toţi astăzi în vedere
În lumina mântuirii pentru veci noi vrem să fim
Dându-i cinste şi oanoare Mirelui ce îl iubim
11-02-2020 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Menirea

"Trebuie să fac ceva...
Eprubeta asta-a mea
Are o formă ciudată,
Iar la gât are o pată...

E şi mare, cam cât mine,
Cum să fac să fie bine?
Căci de pun ceva în ea,
S-a cam zis cu munca mea!

Munca mea de cercetare...
Au, nu vă trebuie, oare?
Un vaccin, un antidot,
Fiindcă sunt savant şi... pot!

Iar voi abia aşteptaţi
Din nou să vă vaccinaţi,
Fără măcar să vă pese
De efectele adverse..."

Aşa vorbea şoricelul,
Stând pe gânduri, mititelul,
Cu ochelarii pe nas,
Văzând lumea la necaz!

"Cartea ce o ţin în braţe,
Deşi-i legată cu aţe,
Nu m-ajută mai deloc,
Cred c-am s-o arunc pe foc,

Caci am reţeta completă!
O să pun în eprubetă,
Doar trei stropi, numai atât
Şi-o s-o umplu pân' la gât!

Unul va fi de speranţă,
Să reducem din distanţă,
Altul mic, de bunătate,
Căci a cam rămas în spate,

Iar al treilea, de iubire,
Căci ne-am cam ieşit din fire,
Certându-ne din orice,
Voi, pisici, eu, şoarece!

Şi-o să vă fac un vaccin,
Cel mai dureros, dar fin...
Cel mai straşnic antidot!
Veţi fi lecuiţi pe loc...

Aştept să mă lăudaţi
Şi să mă aplaudaţi,
Fiindcă mi-am aflat menirea
Şi izbăvesc omenirea..."

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gaudeamus

Când o fi să mă duceţi la criptă...
Nu pe mine, ci vasul rămas:
Deocamdată în vasu-i înfiptă
O făclie sclipind din cel vas
O senină
lumină
pe-un ceas;

Când o fi să-mi rostiţi la cuvinte
De iubire, dulceagul volum
Ce se-ndrugă la toţi pe morminte
Ba la unii popasuri de drum:
Să rămâie
tămâie
cu fum;

Aş dori să văd feţe voioase
Şi s-aud împrejuru-mi cântând:
"A scăpat o simţire din oase
Şi din carne scăpat-a un gând,
Printre glume
din lume
plecând!"

Şi cu suflete dragi, cari în soare
Tot adastă sosirea-mi cu jind,
Eu veni-voi la cea sărbătoare
Pe coşciugul meu, raze-mpletind,
O zglobie
chindie
sâ-ntind!

Să mă bucur, sătul de-a mai plânge,
Ce mai lacrimi vărsai pân' să plec!
Aş putea, la un loc de le-aş strânge,
Înotând prin durerea-mi să trec
cea groapă
de-o şchioapă
s-o-nec!

Să mă bucur, căci omu-i o treaptă
Pe suişul cei fără de-apus,
Şi martirul meu cuget aşteaptă,
Ieri un vierme şi mâini un Isus,
Cale-lungă
s-ajungă
mai sus!

poezie clasică de Bogdan Petriceicu Hasdeu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem de iarnă

De prin crâng şi de pe deal,
Cu vuiet şi cu scandal,
Venind iar din depărtare,
Rupe tot ce-i stă în cale.
Peste voi şi peste sate,
Crivăţul de miază noapte,
Se apleacă – o mireasmă.
A iernii catapeteasmă.
Cu ilic şi cu cojoc,
Cu mantie de mătasă,
Se aşterne peste toate
Iarna şi la noi acasă.
În văzduh vuiesc copacii,
Pe câmpii Frunze se-ngână,
Parcă umblă-n lume dracii
Mână-n mână.
Văd, mai sus, pe-un vârf de viţă
Zgribulită şi smerită,
Puiul de la vrăbiuţă
Care caută grăunţă.
Mama-i este obosită.
Doarme-n leagănul de nea,
Dincolo de casa sa.
Totu-I alb, un basm cu zâne,
Vântul a-nceput să scurme
În cotloanele-nvechite
De la casele smerite.
Natura e amorţită,
Chiar şi moşul din ogradă
Are nasul ca ardeiul
Alba parcă-I lumea toată.
Este ger. Pe văi şi dealuri
Gheaţa licăre şi geme.
Pleacă maică la pădure
Să aduc-un braţ de lemne.
Numa-n deal, la derdeluş,
Cu fulare şi mănuşi,
Trec copii la săniuş.
Toţi aleargă prin zăpadă,
Se împing ori stau să cadă,
Luciul lacului sticleşte,
Timpul trece fără veste.
Satu-i zahăr, ori e sare...
Mare veselie, mare!

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria

Maria se preumbla,
Vreun locaş a-şi căpăta.
Jos, în sus şi iară-n jos,
Căci bătea vânt friguros.
Si-avea veştmânt de-argint
Căci va naşte Fiul sfânt.
Bună seara lui Crăciun,
Zise Maria celui bun.
Lasă-mă-n palatul tău
Ca să nasc pe Dumnezeu.
Dar Crăciun astfel grăia:
"Palatul meu nu-ţi voi da.
Du-te-n grajdul cailor
Sau în ieslea boilor,
Căci aice n-ai ce face,
Nu te las să naşti în pace".
Maria atunci plecă
Ieşi-n cale şi-alergă
Şi-un grajd mare află.
Intră, intră suspinând
Durerile-o cuprindeau
Să mai meargă nu puteau.
Pusa-i jos şi odihni,
Caii-ncep a tropăi
Şi iepele-a râncheza
"Staţi pe loc nu tropăiţi
Cu rânchezu' conteniţi
Căci durerea mi-o măriţi"
Însă caii n-au încetat
Şi Maria s-a sculat
Şi astfel le-a cuvântat:
"Fir-aţi voi cai blestemaţi
Să n-aveţi nici gând a sta
Ori de cât îndestula".
Zicând Maria ieşi
Din grajd şi-n cale porni.
Şi merse până află
O peşteră şi intră
Şi în iesle s-a băgat
Pe fân moale s-a culcat,
Ea în ieslea boilor,
Boilor săracilor.
Boii-ncep a rumega
Şi Maria suspina:
"Staţi pe loc nu rumegaţi,
Liniştea mi-o tulburaţi"
Zicând Maria lăcrimând
Către ei duios plângând,
Boii-ndată încetă
Şi grăbiţi o ajută.
"Fir-aţi voi boi fericiţi
Şi de oameni mult iubiţi,
De mine, de Dumnezeu,
Şi de sfântul Fiul meu".
Când fu pe la miez de noapte
Trecu durerile toate
Şi s-a născut Fiul sfânt,
Dumnezeu pe-acest pământ.
Şi cum dânsul s-a născut
Ieslea-n rai s-a prefăcut,
Şi peştera în palat
De un mare împărat.
Mii de flăcări îmi ardeau,
Şi-alte mii se aprindeau,
Mii şi mii de luminele
Străluceau ca nişte stele.
Iar prin iesle flori creştea
Fânu-n flori se prefăcea,
Maria se-nveselea,
Pruncu-n braţe-şi cuprindea,
Foarte mult s-a bucurat
Cum că lumea s-a scăpat.
Astăzi s-a născut Hristos
Să ne fie cu folos
Şi de-acum până-n vecie
Mila Domnului să fie,
De această bucurie
Şi o nouă veselie.

folclor românesc
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Filozofii şi plugarii

Cu-ai săi sfetnici de la curte craiul s-a pornit odată,

Ca să facă p-o câmpie o plimbare-ndătinata.

Sfetnicii, nouă la număr, povesteau, şi fiecare

Înşira câte-o legendă, câte-un basm ori o întâmplare;

Craiul însă, dus pe gânduri, n-asculta vorbele lor,

Ci, tăcut, îşi păzea drumul călărind încetişor.

Sfetnicii, dacă văzură cum că craiul mereu tace

Îl lăsară-n draga voie, să gândească orice-i place,

Iară între ei se-ntinse ciorobor şi mare sfat:

Cine este oare-n lume omul cel mai învăţat?

După o dispută lungă, după sfaturi fără nume,

După ce critică totul, ce este şi nu-i pe lume,

Aduc la conclus, în fine, pe acest rotund pământ

Cei mai înţelepţi în toate dânşii sânt. Ah, dânşii sânt!

Cum? S-ocupă din juneţă numai cu filozofie;

Logica-i o jucărie pentru minţile lor! Fie,

Că ştiinţa-i vastă, însă ei în degetul cel mic

O posedă toată; în fine, nu e pe lume nimic

Lucru ne-nţeles de dânşii; toate, toate-s bagatele:

Ştiu de-a rostul pe Sofocle, tot aşa pe Aristotele;

Fiecare dintre dânşii, chiar pe când era copil,

Citea din Homer, din Plato, din Ovidiu şi Virgil!

Se pricep la Corpus juris, la Pandecte. Ce mai vrei?

Chiar şi-n ştiinţa lui Pliniu nu poţi să găseşti ca ei!
.........................................................

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lemn de foc

Şi va veni o vreme, când toate se vor spune
Şi ce-i banalitate, va deveni minune,
Şi va urca iubirea la rangul ei cel mare
Şi am să vin la tine, să cad de pe picioare.

Şi ca să-mi fie bine, eu cred ca e mai lesne
Să fiu copac în lume, să port pământ pe glezne
Şi încă de cu toamnă, de toamna ce-o să vină
Să pot intra sub iarbă, să capăt rădăcină...

Şi când se lasă noaptea pe noi ca o arsură
Cu florile nebune, să te sărut pe gură...
Pe urmă celelalte ce vor urma fireşte
Vor pedepsi pe-acela ce astăzi te iubeşte.

Şi tu nedumerită de taine nepătrunse
Să te trezeşti deodată că te-nfăşori în frunze
Tu însăţi mă vei pune pe foc cum se cuvine
Dar când voi arde-n sobă voi fi din nou cu tine.

Şi n-ai să ştii probabil,
Prin crivăţul de sânge,
De ce se uită focul
În ochii tăi.. şi plânge...

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Violeta Jumatate
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aproape de sfârşit

Am multe observaţii să vă
fac, nici nu va trece viaţa şi
voi spune, de ce n-aţi dat
săracilor cărbune. să poată
merge lumea în alt veac?

Nici nu era nimic dacă lăsaţi
să mai consume lumea nişte
pâine şi nu loveaţi în ea ca-n
bot de câine ce muşcă fără
noimă kilowaţi.

Aţi economisit aşa puţin
că uite-acum în galantar se vede
prin zornăitul tragic de monede
c-aţi consumat mai mult pentru venin.

Dar, înainte de a încheia, o
întrebare, totuşi, cea mai
mare, cum nu v-a fost
ruşine de popoare că-ntr-un
târziu vor întreba ceva?

Am multe observaţii să vă fac,
dar nu ştiu dacă azi mă mai
ascultă acei ce-n larma
larmelor ocultă, ne-au
prefăcut într-un popor sărac.

Şi, totuşi, mai încerc să vă
explic nu veţi rămâne numai
la putere.
situaţia stelară vă va cere
sa vă întoarceţi şi la postul mic.

Ce veţi minţi popoarele atunci?
Cum vor veni răspunsurile-n gură
când împrejur va fierbe numai
ură dinspre Eroii amărâtei
munci?

Cum aş putea acum să vă mai
schimb privirea oarbă în privire
vie, ca să vedeţi real, nu-n
teorie, ce face neamul vostru.
Mai e timp!

Treziţi-vă, treziţi-vă acum, priviţi
poporu-n ochi, vedeţi ce spune şi
daţi-i şansa regăsirii bune, a
întoarcerii pe-acelaşi drum.

Acum, nici observaţii nu mai
am,". îmi e de-ajuns să cred, ca
într-o lege, în faptul simplu că
veţi înţelege ce crede pătimitul
vostru neam.

Atâta tot de-ar fi şi pot să
mor, să văd cum se ridică iar
din sine spre-ncredere şi
faptele de bine acest cinstit
şi răbdător popor.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Poezii cenzurate
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bogata de Jos--Oveştene

Pe-un picior de plai
Pe-o gură de rai
Bogata apare
Chip din depărtare
Şi Dintre Hotare
Pân" la Fântânele
Toată numai stele
Roiba vine-n urmă
Cu apa cea bună
De la Oveştene
Peste timp şi vreme

Până în Rupturi
Să nu te mai saturi
Satu să-l priveşti
Ca să-ţi aminteşti
Tot ce-i mai frumos
În Bogata— de Jos
Apele să-ţi spele
Gândurile rele
Valea Târgului apoi
Păscută de oi
Să ne înfăşoare
Vara la răcoare
Pusta iată vine
Azi pentru oricine
Izvore la rând
Îmi stăruie-n gând
Iar Dălina apoi
Cu turma de oi
Ce o păşunam
Când copil eram
Şase oi sau zece
Prin ploaia cea rece
Când eu le păşteam
Pe când mic eram

Înspre Cărbunar
Iar mă uit şi iar
Şi pe-un spic de vânt
Iat-al meu cuvânt
Lorniţu-l descrie
De pe culmea-i vie
Bogata o vezi
Plină de cirezi
De atâtea vite
Care pasc cuminte
Pe Imaş din sus
Unde azi s-au dus

Floare de mălin
Dâmburile vin
Podu Lacului apoi
Unde-am fost şi noi
În copilărie
Toţi dar ca să ştie
Cum noi ne jucam
Oile păşteam
Citera privind
Zile-ntregi la rând
Apoi pe Stuptină
Am fost fără vină
Poiana din jos
Locul nost a fost
De unde bucate
Carele-ncărcate
Acasă veneau
Când ai mei trăiau
Ei părinţii mei
Cum trecură ei

Acum la Bogata
Casa este alta
Nu e locuită
De mama iubită
Căci dîns-a plecat
Casa ne-a lăsat
Nu e focul viu
Ocolu-i pustiu

poezie de Ioan Daniel Bălan (7 noiembrie 2017, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Israel şi Adevărul

Lui Israel i s-a pus
În faţă ca el s-aleagă
Un hoţ mare şi Isus
Care fiinţă-i e mai dragă

Atunci el plin de-ngâmfare
Hoţul iată l-a ales
Căci n-a vrut în ascultare
Să îşi ţeasă a lui mers

Şi cu hoţul a rămas
Pe Isus dându-l la moarte
Şi-a înscris al vieţii pas
Doar pe valuri tulburate

Cel mai scump dintre popoare
Mai ales — mai minunat
Şi-a ţesut a lui pierzare
Pe Hristos l-a condamnat

El Israelul iubit
Cel mai înţelept popor
Pe Isus l-a răstignit
Însuşi după placul lor

Preoţii cei mai de seamă
Pe Hristos l-au condamnat
Şi sentinţa lor umană
Prin Pilat au aplicat

Moartea crudă — răstignirea
Adevărului curat
Celui care e iubirea
Şi e sfânt — nevinovat

Hristos dacă va trăi
Vor veni atunci romanii
Pe noi ne va nimici
Căci noi îi vom fi duşmanii

Iată dar că Israel
Pe Hristos l-a condamnat
El să scape — numai el
Morţii Isus a fost dat

Şi prin moartea Lui Hristos
Au crezut că au salvarea
Dar văzură tot pe dos
Au primit doar condamnarea

Creatorul răstignit
A murit apoi pe cruce
Căci păcatul ne-a plătit
El lumina ce străluce

Singurul fără păcat
Fără umbră de greşală
La moartea-a fost condamnat
De fiinţa noastră goală

De lumină şi dreptate
Însă plină doar de ură
Isus a fost dat la moarte
Însă doar după Scriptură

Pentru noi Domnu-a murit
Pentru toată omenirea
Căci păcatu-ntreg plătit
Trebuia — şi-ntreagă firea

Noi suntem cei vinovaţi
Noi — întreagă omenirea
Şi am fost doar morţii daţi
Pentru veci s-avem pieirea

Israel a căutat
Să scape de deportare
Să nu fie alungat
Izgonit în depărtare

Dar iată de ce-a fugit
Peste asta el a dat
Căci apoi s-a răzvlătit
Şi romanii-au atacat

A rămas Ierusalimul
Mai pe urmă asediat
L-a înconjurat vrăşmaşul
Cu care el a luptat

Şi-a căzut oraşu-ntreg
Cum Hristos a prorocit
Şi-atâţia cum nu-nţelg
A fost iată nimicit

Două mii de ani aproape
Israel doar fără ţară
A sorbit a lumii ape
Trecând prin foc şi prin pară

Vine vremea când Hristos
Din nou îl va ridica
Ca poporul glorios
Cinste care îi va da

Căci Mesia aşteptat
Va veni a doua oară
Israel fiind curat
Locuind în a lui ţară

Domnul îl va curăţa
Prin furtuni şi valuri grele
De el grijă va avea
Ca luceafăr între stele

Atunci va fi bucuria
Ca o mană-n Israel
Căci Domn le va fi Mesia
Din Ber-Şeba la Betel
18-mai 2018 cluj

poezie de Ioan Daniel Bălan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Partid nou cu de toate

Dobitoacele, jivinele şi animalele, de la cel mic, la cel mai mare.
Cum pădurile se taie, au hotărât să transmită o informare.
Oameni albi, galbeni sau negri, ce voi casa ne-o distrugeţi.
O să ajungeţi în curând, ceea ce semănaţi, tot aia să culegeţi.
Semănaţi vânt, voi veţi culege doar furtună.
Pământul acesta ne-a fost dat, să-l locuim cu toţii împreună.
Dar lăcomia voastră neîncetată, distruge moştenirea toată.
Vă place să trăiţi numai în răutate şi minciună.
Iar astăzi pe pământ, a dispărut îngrijorator din faună.
Prin satele din munţi, când vine iarna, nu mai auzi lupul cum urlă.
Lipseşte acel petec de pământ cu iarbă, acea lagună sau măcar o văgăună.
Voi oamenii vă aciuaţi şi duceţi traiul, în cuiburi de beton şi în mocirlă.
Aţi uitat de viaţa la ţară, libertate şi aventura în natură.
Din păcate viaţa voastră, este o continuă scurtătură.
Prin urmare, cum viaţa a devenit, care pe care.
Un partid nou de jivine, pentru oameni va fi o provocare.
De aceea ne simţim datori să venim cu o justificare.
Animalele vor trai mai bun şi au venit de îndată la plăcinte.
Cum ursul e mai voinic şi sperie mult, secretar o să ne reprezinte.
Vulpoiul că-i mai viclean, îl vom vota preşedinte.
Lupul cum urlă mult, va fi prim vice preşedinte.
Porcul mistreţ că-i plimbăreţ, îl vom pune la comerţ.
Pisica că are 9 vieţi şi 9 şanse, o vom pune la finanţe.
De aceea, luaţi de aici voi oameni buni, partid nou cu de toate.
Format peste noapte, doar din jivine ce mai ieri, voi le luaţi de idioate.

poezie de Romulus Rapcea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În Hristos am fost aleşi

În Hristos ne e ascunsă
Şi viaţa şi fiinţa
El e taina nepătrunsă
Şi de oameni neştiută
Ce ne oferă azi credinţa

Prin credinţă ni s-a dat
Noi viaţa s-o primim
Printr-un suflet nou — curat
Să lucrăm neâncetat
Cuvântul să-l împlinim

Şi-n Hristos am fost aleşi
Domnului să-i fim vlăstare
De oameni dar nenţeleşi
Dar de Isus noi culeşi
Ca să fim prin îndurare

Viaţa noastră-i oferim
Lui Isus Hristos Mesia
Pe El dar noi îl slăvim
A Lui pururea să fim
Căci doar El ni-e veşnicia

Noi în El am fost ascunşi
Prin jertfirea din Calvar
Că să fim cu Duhul unşi
Şi doar Lui predaţi supuşi
Trăind doar în sfântul har

Pentru noi nu este Lege
Lege pentrucă-i Hristos
Prin Isus dar se-nţelege
Sfinţenia o să ne lege
Doar de El — victorios

Pentru Lege suntem morţi
Însă vii în Dumnezeu
Ai vieţii sfinte sorţi
E Hristos pentru noi toţi
Mirele din Empireu

Domnul ne-a plătit păcatul
A noastră nelegiuire
De acum drum nu este altul
Şi privim spre tot înaltul
Trăind în neprihănire

Avem altă viaţă dar
Prin Isus Hristos Mesia
Şi trăim prin al Său har
Viaţa nouă nu-n zadar
Căci Isus ni-e veşnicia

Noi prin El avem salvare
Nu prin Legea din Sinai
A Lui Isus îndurare
Ne e ţintă şi cărare
Prin Isus intrăm în Rai

În cetatea de lumină
Soarele unde-i Hristos
Cel Prea Înalt o să ne ţină
Să trăim fără de vină
Prin Mirele glorios

Căci Isus aşa ne-nvaţă
Eu cu Tatăl suntem una
Şi dăm omului viaţă
Să fie curat la faţă
Părăsind pe veci minciuna

Şi cu Tatăl voi veni
Să cinăm dar împreună
Cu cel ce se-nvrednici
Fiu al Tatălui de-a fi
Şi oiţă-n a Mea turmă

Căci Eu voi mărturisi
Tatălui pe toţi aleşii
Eu dar îi voi mântui
Mie c-au vrut a-mi sluji
Ei fiind neânţeleşii

Omenirii răzvlătite
Ce n-a vrut Cuvântul Meu
Însă dragostea cuminte
În ei dar — a ars fierbinte
Mire să le fiu — şi Dumnezeu
17-11-2020 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi nu realizăm că atunci când spunem "eu gândesc" de fapt tot ceea ce spunem este "eu sunt separat de tine şi mai ales de Dumnezeu!" Dar când dai divorţ de gând, când te desparţi de el şi laşi mintea în plata Domnului, tu rămâi iubirea însăşi sau Dumnezeu! Prima şi cea mai înaltă iubire este cea de "A-Fi" sau "Eu-Sunt", după cum ultima care pleacă din această lume reîntorcându-se Acasă este tot ea. Dumnezeu este iubire, faptul nostru de "A-Fi" şi Dumnezeu sunt una. Dumnezeu, Iubirea sau faptul de A-Fi din mine e unul şi acelaşi cu cel din tine sau cu cel dintr-o floare! Mai întâi de toate Dumnezeu este Iubire, Fiinţare neasociată gândirii, exact cum e într-un prunc. Iată de ce Isus spune: "Până nu vă veţi reîntoarce şi vei fi aidoma pruncilor nu o să intraţi în împărăţia cerurilor."

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primul pas

Cum sta pe-o cracă-ntr-un imens copac,
Gorila Gu-gu, neagră ca un drac,
Se întreba, cu ciudă şi mirare:
"De ce e omu-n lume cel mai tare?
Cum a ajuns stăpân pe tot Pământul
Şi cum a dobândit, în timp, cuvântul,
Cu care se-nţelege foarte bine?
Prin asta doar e diferit de mine...
Se vede foarte clar, e diferit,
Dar saltul său de unde a pornit?""
Şi cum privea din vârf de pom spre vale,
Văzu, departe, fumegând furnale
Şi îi surâse, în sfârşit, norocul:
Secretul, fără dubii, este focul!
Cu focul el a preparat mâncare,
S-a încălzit şi a topit din fiare,
Făcând unelte tot mai avansate...
E foarte clar acum, e focul, frate!
Atunci urlă cu gura de un cot,
Să vină maimuţoi de peste tot
Şi se-adresă întregului popor,
Simţindu-se un lider viitor
(Cum nu putea cu vorba să-i îndemne,
Fireşte, li se adresa prin semne
Şi icnete din ce în ce mai 'nalte,
Să fie înţeles de toţi, încalte):
- Prieteni, fraţi, tovarăşi, dragi colegi,
Duşmanii noştri fac fărădelegi!
De când, din întâmpare-s la putere,
Încearcă doar să strângă toţi avere,
Iar de ceilalţi vedeţi că nu le pasă!
Ne taie toţi copacii, nu ne lasă
Să mai trăim ca lumea! Nu se poate,
Doar n-o să stăm cu buzele umflate!
Le vom lua, în scurtă vreme, locul,
Dar mai întâi de tot, vom face focul!
- Să facem foc, strigară toţi în cor,
Să-i depăşim, 'le neamu' mamii lor!
- Să ştiţi că nici nu este complicat,
Eu am văzut cum unul a frecat -
Rămas în junglă, singur, peste noapte -
Un băţ de altul...
Şi-au trecut la fapte...
Urangutani, gorile, cimpanzei,
Frecau, făcând întrecere-ntre ei
Şi se-amuzau, că deh, ca dobitocul,
Habar n-aveau că se jucau cu focul.
Într-un final, un babuin bătrân,
Făcu scântei lâng-un morman de fân,
Adus de un bonobo de aiurea...
Şi-n mai puţin de-un ceas, ardea pădurea.

Maimuţele ştiau de ce-i în stare
Un foc deschis lăsat la întâmplare,
Că nu odat-au fost trăzniţi copacii;
Aşa că cimpanzeii şi macacii,
Cercopitecii, alţii care-au fost,
S-au depărtat, cătându-şi adăpost,
(O parte-au suferit un pic de chin,
Că s-au pârlit - mai mult sau mai puţin).
Iar focul, după multe săptămâni,
Fu stins de om cu apă din fântâni.

Gorila, urmărind ce se întâmplă,
Gândea profund, cu un picior la tâmplă:
"Ne-am dovedit primate fără minte...
Şi totuşi e un pas spre înainte!
De-acum e clar că, data viitoare,
Vom face pasul următor, mai mare:
Ca alte pălălăi să nu înceapă,
Vom face foc, dar vom avea şi apă!"

Morala şi-o maimuţă o distinge:
Nu face focul dacă nu-l ştii stinge!

fabulă de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Magda lui Arbore

Rănit pân' la moarte, cu sabia-n mână
Fu hatmanul Arbure prins;
Ducându-l departe la hoarda păgână,
Dispare tătarul învins.

Pe câmpul izbândei stau corturi întinse
Voinicii cu domnul lor bând;
De hatmanul Arbure vorba se-ncinse:
Jelea fiecare pe rând!

Dar vodă se scoală aprins de mânie:
"Lăsaţi bocituri de copii!
Vitezi ca şi dânsul avem noi o mie,
O mie şi sute de mii!

Întreaga Moldovă de hatmani e plină.
D-un chip, d-o făptură, d-un os!
Văzut-aţi, la naiba, o mumă română
Să crească un fiu ticălos?

Atunci România se şterge din lume,
Când ţara-i din Pont în Carpaţi
În stare va fi să-i înşire anume
Pe cei ce-s născuţi împăraţi!"

"Aşa să trăieşti!" îi răspunde deodată,
Sosit p-un căluţ tătăresc,
Un tânăr cu frageda voce de fată
Vibrând dintr-un chip îngeresc.

E fiica lui Arbure, care-n bătaie
Pe hatman l-a fost însoţit,
Lucind printre cete ca luna bălaie
Pe cerul de nori învălit.

Când Magda văzuse pe falnicu-i tată
Căzut sub o droaie de răni,
Plăpânda fecioară ca fiara turbată
Izbea şi muşca pe păgâni.

Acuma l-a ţărei serbare venită,
Ea zice: "şi eu voi să-nchin!
Adus-am cu mine o cupă cernită:
Turnaţi-mi într-însa pelin!"

Ş-aruncă p-o masă, plin încă de sânge,
Un cap uricios de tătar:
"Când ţara-i ferice, nici Magda nu plânge!
Voi bea... însă iată pahar!"

poezie clasică de Bogdan Petriceicu Hasdeu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!