Domniţa Voichiţa

"Atunci voios şi aprig ea
războiul în fruntea oştii sale a trecut."
Puşkin: Poltava

Cu adormitele lui valuri
se mişcă Sociul între maluri
Şi pe deasupra lui uşor,
abia se simte-o dulce boare
de vânt, ce-n drum spre-o altă zare
pe mai departe pleacă-n zbor.
Ici-colo, salcia pletoasă,
pe maluri, tânăra-i tulpină
spre faţa râului şi-o-nclină
Vorbind cu unda somnoroasă.
Şi Sociu-n matca lui bătrână
c-un murmur şoapta i-o îngână.
Prin pânza apei străvezie
arar un peştişor tresare
Şi iar în adâncimi dispare
ca o săgeată argintie;
sau câte-un pui de rândunică
muindu-şi vârful de aripă
zglobiu coboară pentr-o clipă
Şi iar spre ceruri se ridică.
Iar alteori, pe înserate
o luntre lunecă uşor
cu două umbre-mbrăţişate
În legănarea unui dor:
pescarul tânăr, în neştire
ca-n vis, cu draga lui plutind....
Atunci din ceruri, de uimire
cu-ascunsă patimă şi jind,
privind umana fericire
mai vii şi stelele se-aprind.
Dar, iată, zăngănit de arme
dă toată liniştea s-o sfarme
Şi-un ţipăt crunt: "război, război"
cu spaimă-n suflete pătrunde
Şi — Dumnezeu mai ştie unde? —
Îndrăgostiţii amândoi
se duc, se pierd printre răchite,
În luntrea cu lopeţi grăbite.

Stau două tabere-n tăcere
pe maluri, cu priviri severe
pândindu-se în ceas avan.
Se ceartă între dânşii fraţii
Români ce-s fiii unei naţii
coborâtoare din bărbaţii
viteji ai marelui Traian.
Căci iată, al Moldovei Tată,
Ştefan, erou între eroi,
slăvit de românimea toată,
cu vodă Radu să se bată
porneşte astăzi în război,
În multe bătălii călită,
oştirea lui stă pregătită
Şi-aşteaptă al poruncii semn.
Iar Ştefan astfel îşi cuvântă
Înflăcăratul lui îndemn:
"Voinici cu inima bărbată,
voi, dragii mei oşteni şi fraţi,
o rugă Domnului nălţaţi.
De Dreapta-o Sfântă nu o dată
am fost în lupte apăraţi
Puternică-i valaha ţară,
e plin de aur Radu-al ei,
dar pentru-al vostru sfânt temei,
străbunul paloş să nu zacă
tăcut şi ruginit în teacă!
Porniţi la luptă, pui de lei!
Să nu daţi neamul de ocară,
că altfel grea va fi dojana
pe ginta noastră moldoveana,
pe oastea şi pe Domnul ei!"
Atât vorbi. Căutătura
Şi-o aţinti apoi spre-ai săi.
Şi a simţit deplin căldura
acelor inimi de flăcăi
ce i-au răspuns c-un falnic "Ura!"
Înfiorând şi munţi şi văi.
Prelung un bucium dă semnalul.
Se-azvârle Vodă-n şea, măreţ.
Nerăbdător nechează calul
Şi tremură sub călăreţ.
Apoi copitele-şi avântă
Şi drumului se-aşterne-n zbor
Şi unde ţărna o frământă
se-nalţă o perdea de nor.
Răsună-n patru zări ecoul
sublim al glasului domnesc
ce porunceşte:
"înainte!"
Şi toţi năvală-n vijelii
pornesc, iar soarele fierbinte—
răsfrânt din marele-i tării
pe zale cu-argintate ţinte—
Şi el ia parte-n bătălii,
pe coifuri, lănci şi steaguri sfinte
jucându-şi razele aurii.
În toiul luptelor, în grabă
cu spada-ntinsă spre Ştefan
se-arunc-orbeşte un oştean.
Dar lovitura lui e slabă
Şi vodă nu-i atins defel.
Prin oţelitele lui zale
nu trece paloşul de-oţel
Şi mândru-n fruntea oştii sale
se-arată tot mai teafăr el.
Pesemne-a fost să-l dăruiască
Şi soarta c-un destul noroc,
căci n-are fala strămoşească
un alt Ştefan să pună-n loc.
De-aceea pronia cerească
ni l-a păstrat ca pe-un zălog.

Acolo unde în urgie
se-avântă Ştefan-Voievod,
e pas cu pas în bătălie
urmat de-un credincios aprod.
Şi ei vegind la datorie
cu cinste slujba şi-a-mplinit
făcându-l una cu ţărâna
pe acel duşman nelegiuit
ce-asupra domnului său mâna
să şi-o ridice-a îndrăznit.
Dar mila-l prinse când sărmanul văzu,
lăsând privirea-n jos,
pe cel răpus. Era duşmanul
atât de tânăr şi frumos!
"Păcat de el că înainte
mi-l scoase ceasul blestemat!
Altminteri, zău, l-aş fi cruţat..."
Şi-a spus cu-nceţoşată minte,
cu sufletul împovărat,
Ştergându-şi lacrima fierbinte
aprodul trist şi-ngândurat.

Cu somnoroasele lui unde
Se scurge Sociul liniştit,
Dă soarele în asfinţit,
Şi după dealuri se ascunde.
A nopţii mantie-nstelată
o-mbracă zările pustii.
Pe cerurile ei târzii
se plimbă luna-ndurerată
Şi raza-i tristă şi-o revarsă
pe cei ce-n nemurire duşi
acuma zac pe câmp răpuşi
cu faţa în ţarini întoarsă.
Se vede soarta-ndurătoare
o moarte blândă le-a trimis.
Cum zac pe câmpul de onoare
ei parcă-mbrăţişează-n vis
pământul strămoşesc pe care
al biruinţii steag e scris
cu jertfa lor triumfătoare.
Sublim li-i somnul-n veşnicie!
Eu moartea lor o pizmuiesc
Şi-un astfel de sfârşit doresc
să-mi fie hărăzit şi mie!
Căci mult mai bun mi-ar fi ca traiul
trândav al patimei lumeşti
În care nu poţi să-ntâlneşti
decât trădarea, putregaiul
Şi amici din cei cu două feţe,
cu suflet sterp şi venetic,
nesimţitori la frumuseţe,
vicleni şi laşi şi de nimic.

Rănit în bătălie, Radu
cu câţi oşteni i-au mai rămas,
trecându-i Dâmboviţei vadul,
Înfrânt spre ţara lui s-a tras.
Dar în Suceava, sub mari arce
de flori, în cântec de norod,
În Scaunu-i domnesc se-ntoarce
Ştefan, cu-al biruinţei rod.
Din falnicii Carpaţi şi până
În Serbia, departe-n zări,
Şi de la Dunărea bătrână,
la ţărmul vechi al Negrei Mări,
de spada lui cutezătoare
Şi nendoită de furtuni
Sunt puse semne de hotare
pământurilor din străbuni,
Osmanul, ungurul, poleacul,
cu teamă, slava-i recunosc.
Ca rudă şi prieten, placul
i-l face ţarul de la Mosc;
iar papa Sixt, cu-al sanctităţii
lui har îl laudă deplin,
numindu-l "Prinţ al libertăţii"
Şi- "Atlet al neamului creştin"!
Ce oare încă de la soartă
Şi altceva ar mai fi vrut
că umblă-atât de abătut
de parcă-o mare grijă poartă?
Ce nouri îi întunecară
mândria lui de voievod?
Ce gânduri negre oare-l rod?

La Soci, pe-a Radului fecioară
În lupte-a prins-o un aprod.
Şi-acum, Domniţa-ntr-o chilie
e-nchisă-n turnul sucevean
Şi-şi plânge viaţa în robie
Şi-şi blestemă pe-al său duşman,
Ci şoapte-n târg, clevetitoare,
Încep să umble despre Domn
că ziua-ntreagă tihnă n-are
Şi noaptea-ntreagă n-are somn.
Că tot spre turn îşi face cale
să vadă cu Domniţa ce-i?
Că zi şi noapte-i dă târcoale
Şi e topit de ochii ei....

(Sfârşitul părţii întâia)

Partea a doua
E-atâta jale-n tânăr pieptul el
Căci dorul libertăţii o ucide.
Obrajii-s pali. Dar în priviri livide
Se-ascund răzvrătitoarele scântei.
Ci nu sta întristată... Doar să vrei
Şi poarta temniţei se va deschide!

Lermontov: Vecina

În vremi ce sunt demult purcese,
pe-un câmp paraginei lăsat,
ai Genovei negustorese
feciori cetate-au înălţat.
Dar nu ştim nici de ce-o zidiră,
nici pentru cine şi nici când.
În ea muntenii locuiră,
apoi s-au pripăşit pe rând
din lumea-ntreagă toţi fugarii
de-un slobod drum aici atraşi:
Silvanii, ungurii, tătarii,
muscali, bulgari, sârbi, leşi şi saşi
Şi toţi câţi vânturaţi ca pleava
să vie prins-au obicei.
Cetăţii i s-a spus Suceava
După un râu din preajma ei.
Aşa îmi fuse povestită
de un unchiaş sfătos şi bun
legenda ei învăluită
de ceaţa unui timp străbun.
Coloane drepte-i ţin frontonul
pe-un zid ce încă-i nesurpat
Şi stă şi azi pe el blazonul
lui Andrei Doria sculptat.
Acoperit de muşchi şi viţă
se-nalţă sumbru şi temut
un turn şi tânăra Domniţă
În el cu jale-a petrecut.
Din geamul scund, spre zări, tăcută,
cu ochii marii suferinţi
privea spre ţara ei pierdută
Şi suspina după părinţi.
Iar pe obrajii ei, amare,
ca pe petala unei flori,
dau licăr de mărgăritare
Şi lacrimile uneori.
Dar ea, smerită sub icoană,
Îngenunchea cu gând supus,
punându-şi fără de prihană
nădejdea toată-n Cel-de-Sus.

Acum ea zace zăvorâtă
Într-o chilie mohorâtă
de dorul patriei tânjeşte
Şi-n nimeni milă nu trezeşte.
O vorbă nimeni nu-i să-i spuie
că-n preajma ei un altul nu e
decât străjerul de la uşă,
ursuz, cu chipul de cenuşă,
tăcut şi fără de privire,
Într-o cumplită-ncremenire.

Ci Ştefan către turn cutează
Şi-n prag ajuns, se minunează.

La baldachin perdeaua-i trasă
Şi-n aşternutu-i de mătasă
c-o sfântă nevinovăţie
Domniţa-n visul ei zâmbeşte.
Roşaţa din obraji e vie
apoi ca neaua se topeşte
Şi-ntreaga, dulcea ei suflare
e numai dor şi desfătare.

"O, Doamne, îngeresc i-e somnul!"
vrăjit îşi zice Ştefan Domnul
veghind în prag şi-ar fi în stare
un veac întreg, în nemişcare
aici să stea, să tot privească
făptura ei dumnezeiască.
Voichiţa pleoapele-şi ridică
În dulce revărsat de zori.
Cu ochii galeşi visători,
priveşte-n jur. Deodată strigă:

Ah, Voievodul! şi aici
vii toată tihna să mi-o strici!
Om rău, cum oare te înduri
de tată să desparţi o fiică
Şi ţara ca un hoţ să-i furi
Şi stăpânirea să i-o iei?
Ce mârşăvie venetică
te-aduse iar în ochii mei?
Hai, fugi din cale-mi! Pleacă! Piei!

Ştefan:

Cu multă vreme înainte,
Voichiţo, vai! am aşteptat,
cu sufletul îndurerat,
dojenitoarele-ţi cuvinte.
Mâhnirii tale îi sunt vina.
Păcatul să-l răscumpăr vin.
Căci vieţii, tu îmi eşti lumina
Şi numai ţie mă închin.
Trăieşte tatăl tău, întreagă
Îi dau moşia înapoi!
Şi tronu-i dau căci tu mi-eşti dragă
Şi doar pe tine eu te voi!
Arată-te îndurătoare
cu ale mele suferinţi!
Ţi-aştern şi slava-mi la picioare
Şi falnicele-mi biruinţi —
dar tot ce-a fost urât odată
uitat rămână în vecii.
Îţi cer cu inima curată,
Voichiţo, Doamna mea să fiii

Voichiţa:

Măria-ta, ce mişcătoare
cuvinte te pricepi să spui!
Dar uiţi că-ntemniţată-s oare?
Şi unde? şi din vina cui?

Ştefan:

De ce cu-atâta nedreptate,
Voichiţo, mă mâhneşti mereu?
Au n-ai întreaga libertate?
Nu în robia ta sunt eu?
Întinde-mi, scumpo, dalba-ţi mână
Şi toţi oştenii mei te vor
cinsti ca Doamnă şi Stăpână
a Domnului şi-a ţării lor!

Voichiţa:

Dar chinu-ntemniţării mele
cum poate fi uitării dat?
Doar sângele-ar putea să spele
acest înjositor stigmat.

(Sfârşitul părţii a doua)

Partea a treia
Şi-n ţara noastră-n vremi trecute
când încă neamul moldovean
Îşi mai păstra a sa virtute
de neânduplecat Roman
robiei neplătindu-i biruri,
erau petreceri şi la noi
Şi se făceau şi-aici turniruri
În care se-ntreceau eroi.
Şi toţi atunci pe-aceeaşi treaptă,
de la păstori pân-la boieri,
cu Domnul ţării-n luptă dreaptă
uitau de rang, de neam, de-averi.
Iar fetele, ca o răsplată,
Împodobeau pe-nvingători
cu o cunună minunată
din cele mai frumoase flori.
Şi-avea nu-ntotdeauna parte
slăvitul ţării Voievod
cununa gloriei s-o poarte
ci omul simplu din norod.
Atunci, cu-nflăcărată odă
toţi barzii îl suiau în slăvi
pe cel ce-l întrecea pe Vodă
cu vitejeştile-i isprăvi.
Şi către el cătau cu-ardoare
priviri focoase de femei
că nici nu mai ştia sub soare
mai mare fericire ce-i.
O, vremi de înălţare sfinte!
Pe plaiurile strămoşeşti
de ele, azi, ne-aduc aminte
doar cântecele bătrâneşti.
Căci fala veche-a fost să piară
Şi lumea-ntreagă a uitat
că e la Dunăre o ţară
c-un neam atât de apăsat.
Ba, unii spun chiar şi-n batjocuri
că-i neam robiilor menit....
Dar ce-a fost el pe-aceste locuri
ce fapte mari a săvârşit,
cum, înfruntând Sublima Poartă
Şi-atâţi bezmetici venetici,
tot el a Europei soartă
o hotăra, luptând, aici,
sub vânturile vremii toate
de care n-a putut fi zmult!
Vai, toate-acestea, din păcate,
uitate sunt demult, demult.

Ci iată, străluceşte slava!
Bat toate tobele-n Suceava
căci Ştefan-Vodă hotărăşte
voinicii-armura să şi-o-ncingă
Şi să se lupte bărbăteşte
iar cel ce-i mai viteaz, să-nvingă!
Şi-arată sărbătoarea faţa.
Un freamăt viu cuprinde piaţa
cu flamuri mari împodobită,
cu lanţ de-argint împrejmuită.
Iar dincolo de lanţ se-ndeasă
cu veselie zgomotoasă
mulţimea mustăcioasă care
aşteaptă-ntrecerea cea mare.
Bătrânii cu nepărtinire
privind a luptei îndârjire
pe tineri vrând să-i necăjească
Încep în glumă să vorbească:
"Ehei, în vremea dinainte
erau mai falnici luptătorii
Şi-aveau şi sânge mai fierbinte!
Azi de nimic nu-s buni feciorii,
abia pot sufletul să-şi tragă
că-ntrânşii n-au un pic de vlagă!
E drept că vremea ni se duse...
Da-n vremea noastră altfel fuse."

De-odată însă, o mişcare,
Înconjurat de-aprozi, călare
În piaţă intră Voievodul
Încins cu vitejeasca-i spadă.
Voios salută el norodul
care se-nghesuie să-l vadă.
Frumoasele, uitând sfiala,
spre el şi ele dau năvala,
În ochii lor ca-ntr-o oglindă
vor chipul Domnului să-l prindă.
Dar Ştefan-Vodă mândru trece
cu ceata care îl petrece
tăindu-i pârtie prin lume,
ducându-l către un cort anume
drapat cu scumpe catifele,
cu stema zimbrului pe ele.
Un slujitor în grabă mare
o scară aurită-i pune
Şi îl ajută să coboare
căci anevoie se supune
trăpaşul lui ca un tăciune,
de seminţie-arabicească,
deprins în lupte să gonească
Şi care-acum, nervos, în jocul
copitelor, frământă locul.
Văzduhul fierbe de urale
În lauda Măriei-sale
Şi cântece de bucurie
cinstesc măreaţa lui domnie.
Da-n cort e tihna lui de-o clipă
că iar ca şoimul se-naripă
Şi ager iar pe cal se-aruncă
lăsând aprodului poruncă
să deie zvon în tot norodul
că fi-va astăzi Voievodul
cu cei viteji să se întreacă,
dorind să afle, astfel, dacă
povara grijilor şi anii
cei mulţi în luptă cu duşmanii
nu i-au ştirbit cumva nesaţul
de-a-şi încleşta pe spadă braţul.
Şi dă aprodul glăsuire
poruncii întru împlinire:
"Din luptători, acela cine
la glorie şi cinste ţine,
să iasă, dacă e în stare
cu-al ţării Domn să se măsoare!
Răsplată mare îl aşteaptă
pe cel ce-nvinge-n luptă dreaptă!"
Atâta doar aprodul zise.
Mulţimea toată-ncremenise,
suflarea şi-o opri şi vântul.
Şi toţi tăcură ca mormântul.
Dar iată, prinde-un glas să zică:
"Eu îndrăznesc!" şi se ridică
un mândru cavaler în zale.
E-n floarea semeţiei sale,
frumos la chip ca o fecioară
Şi tânăr ca o primăvară.
Călare către Domn porneşte.
Pe frunte coifu-i străluceşte.
La scară, lancea-i scânteiază.
Din nou încremeneşte gloata.
De-ntrecere vitejii-s gata.
Cu lancea, unul către altul,
călare îşi pornesc asaltul.
Şi Ştefan ştie să abată
intâia lance-nverşunată.
A doua oară se-ntâlniră
Şi lăncile iar zăngăniră.
Pe Ştefan însă îl înfruntă
o lovitură şi mai cruntă
Şi-i greu să crezi! El se prăvale
cu stropi de purpură pe zale.
Un murmur de nemuţumire
străbate-ntreaga-nsufleţire.
Eroul cu al cărui nume
pe prunci puteau să-i înspăimânte
când îl rosteau, turcoiace mume,
acum de un copil înfrânt e!

Ci sprinten de pe calu-i sare
frumosul tânăr şi viteaz.
Privirile nu-i sunt amare
deşi-i curg lacrimi pe obraz.
În suflet nu-i mocneşte sfada
Şi negre gânduri nu-l mai rod.
El mâna-i albă ca zăpada
Şi-o-ntinde către Voievod
Şi-i spune: "Astăzi dau uitării
tot chinul ce l-am suferit
căci eu ruşinea-ntemniţării,
cu sânge azi, am ispăşit.
Dar fi-va ţie să se-nchine,
de-aci nainte viaţa mea
Şi jur că numai pentru tine
eu voi trăi, Măria-tal"
Un singur om, cel ce-nainte
privise-ntrecerea tăcut,
aceste ultime cuvinte
ce tâlc ascund, a priceput.

(Sfârşitul părţii a treia şi cea din urmă)

poezie celebră de Bogdan Petriceicu Hasdeu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voichiţa lui Ştefan

Doamna lângă Ştefan vine,
Blândă-n vorbe şi-n purtat:
Doamne, iar eşti supărat!
Sunt, Voichiţă, pentru tine!
Zăpăcită doamna sta
Şi-nflorită de ruşine:
Ce-am făcut, măria-ta?

Tu?... Nimic! Şi vodă strânge
Mâna doamnei, gânditor.
Şerpii-şi au culcuşul lor...
Ah, Voichiţo, cum aş plânge!
Rău ca Radu nimeni nu-i:
Uite-n pumni aşa aş frânge
Gât de lup cum e al lui!

Doamna i-a pătruns cuvântul,
Până-n suflet i-a pătruns.
El tăcea, ea n-a răspuns.
Noapte e, şi bate vântul,
Şi prin noapte, cu vreo doi
Tari să baţi cu ei pământul.
Pleacă Ştefan la război.

Dintr-acelaşi ceas Voichiţa
Nu s-a mai oprit din plâns.
Brâu pe trup ea n-a mai strâns.
Nu şi-a mai gătit cosiţa.
În genunchi, c-un dor păgân
Ea sărută iconiţa
Maicii Domnului, din sân,

Unu-i soţ, iar altu-i tată,
Pentru care se ruga?
Zile-ntregi ea se lupta
De fiori cutremurată;
Când avea pe soţ în gând
Ea se pomenea deodată
Pe părinte blestemând.

Ah, de-ar fi un zid de-aramă
Între dânşii, până-n nori!
Şi prin plâns adeseori
Îi părea că ei o cheamă
Să-i împace! Ea, dar cum?
Pe ea cine-o bagă-n seamă?
Prutul să-l opreşti din drum!

Şi-ntr-o zi, sătui de sânge,
Iată-i, moldovenii vin,
Sufletul, de milă plin,
Al Voichiţei cum se frânge:
Pentru soţul ei dorit
Râde veselă, şi plânge
Pentru-un tată biruit.

Ea cu paşi grăbiţi porneşte
Să-şi cuprindă soţu-n prag;
Ochii-i stinşi s-aprind de drag,
Ştefan însă ocoleşte
Ochii doamnei, e pripit.
Iar Voichiţa nu-ndrăzneşte
Nici să-i zică bun sosit.

Tu mă ştii, Voichiţo, bine!
Neamul vostru-i neam de hoţi,
Şi-i voi duşmăni pe toţi,
Cum te duşmănesc pe tine!
Am să-i curm pe-ai tăi de veci
Nu mai poţi trăi cu mine:
Tu ai mamă, poţi să pleci.

Doamna-ngălbenind scoboară
Ochii umezi în pământ,
Făr-a zice vrun cuvânt.
Iese-apoi. I-a spus s-o doară,
Şi-a durut-o ce i-a spus
Un altar ce se doboară
Când vin trăsnete de sus!

Şi rămas acum viteazul
Singur în iatac, şi-a pus
Capu-n mâini, pe gânduri dus.
El şi-a potolit necazul
Dar pe doamnă o iubea!
Şi-ngropând în coif obrazul
Ştefan vodă-acum plângea!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muma lui Ştefan cel Mare

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
- "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...
Vântul suflă rece... Rănile mă dor!"
Tânăra domniţă la fereastră sare.
- "Ce faci tu, copilă?" zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
- "Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!"

Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştefan şi Radul

I

Ştefan cel Mare,
Acela care
Păreche n-are
Sub sfântul soare,
Duce o ceată
Moldovenească
În loc de plată
Să-şi dobândească
Pradă bogată
Şi voinicească.

Radu cel Mare,
Acela care
Păreche n-are
Sub sfântul soare,
I-a pus în cale,
Păzind moşia,
În deal şi-n vale,
Câtu-i câmpia,
Cetele sale
Din Muntenia.

Mare-i şi-i mare
Din ei orcare
Şi samăn n-are
Sub sfântul soare;
Dar din păcate,
Doi fii d-un tată,
Meniţi a bate,
Lifta spurcată,
Frate cu frate
Stau să se bată...

II

Ştefan-Vodă pleacă-n zbor
Pe cea iarbă de mohor
Denaintea oştilor,
Pân' ce iată că-ntâlneşte
Întâlneşte şi chiteşte,
Şi chiteşte vitejeşte,
C-un stejar de buzdugan
Pe cel Radu, domn muntean;
Şi-l chiteşte, mări, drept
Lângă inimă în piept:
Parcă fulgeră şi tună,
Sună greu şi greu răsună!

Radul stă nevătămat,
Căci la sân mi-i înfăşat
Cu pieptarul fermecat;
Buzduganul sare-n vânt,
Apoi cade la pământ,
Iar pe locul ce cădea,
Pământul se deschidea,
Şi-n gâtleju-i destupat,
Cu năvală au intrat,
Supt o negură de prav,
Buzduganul cel grozav!

Radu-Vodă, mânios,
Îşi aduce mâna jos,
Şi când o rădică sus
Cea măciucă s-a şi dus,
Despărţindu-se de mână
Ca un trunchi din rădăcină;
Dar nu merge butuceşte,
Ci străbate vultureşte,
Pân' ce iată c-a găsit
Pe cel Ştefan, domn vestit,
Fără teamă, fără frică,
Fără grijă de nimică,
Numai de Tatăl Cel Sfânt
Ce-i în cer şi pe pământ!

Ştefan-Vodă, cum vedea,
Iute paloşul scotea,
Şi de feru-i oţelit,
Pe unde-i mai ascuţit,
Măciuca s-a poticnit;
Ş-apoi iată
Că dodată
Dintr-o singură bucată
Două ţăndări se făcea,
Una-n dreapta se ducea,
Alta-n stânga rătăcea,
Şi pe locul ce cădea
Toate-n ţărnă le trântea
Şi-n pământ se mistuia!
Vezi că cine-i pui de zmeu,
Fie greul cât de greu
Mi-l ajută Dumnezeu;
Şi când doi români se bat,
Nu-i nici unul mai bărbat!

III

Pe cel pisc perdut în nor,
Stă un şoim nemuritor,
Care-şi aducea aminte
Multe zile denainte,
Căci trei veacuri au trecut
De când mă-sa l-a făcut
Şi de-atunci
Pe munţi şi-n lunci
Fost-au iarnă, fost-au vară,
Dar el tot trăia în ţară,
Fost-au vânturi, fost-au ploi,
Dar el tot şedea la noi.

Agerul şoiman bătrân,
Frate neamului român,
Se uita de sus cu jale
La cei doi voinici din vale,
Şi-şi grăia în graiul său:
"Când eram mai tânăr eu,
Moldovenii
Şi Muntenii,
Ardeleni
Şi bănăţeni
Încă nu erau pe lume,
Toţi purtând un singur nume...
Dare-ar Domnul să mai dea
Iar aşa să-i poci vedea!

Ştefan-Vodă năzdrăvan
Auzea pe cel şoiman:
Auzea frate pe frate;
Şi dând arma după spate,
Zice: "Radule fărtate,
Nu-i cu cale a ne bate!
A ne bate nu-i cu cale,
Că şoimanii plâng de jale!
Arz-o focul duşmănie,
Să rămâi tu la domnie
Şi-mi dă fiica-ţi de soţie:
Cu domnia-ţi n-am ce face,
Dar domniţa mult îmi place!"

— Taci, Ştefane, barbarie,
Pe Măria n-o dau ţie!

— Nu fi câne, Radule,
Radule fărtatule!
Ţi-am mai zis o dată, măi,
Tu-n domnie să-ţi rămâi:
Decât ţară de la tine,
Iau mai bine
Ţări vecine
De la limbile străine,
Dar nevastă vreau de-o viţă:
Porumbel şi porumbiţă!
Dă-mi-o dară să mi-o dai,
Că de nu, amar şi vai:
Şoimii plâng, corbii vor râde
Între noi de ne-om ucide!

— Taci, Ştefane barbarie!
De-ar mai fi ore să fie,
Pe Măria n-o dau ţie;
Iar de-ţi trebui pământeancă,
Ia-ţi muiere moldoveancă!

— Lasă gluma, Radule,
Radule, turbatule!
Până-i treaba la cuvânt,
Zicu-ţi eu cuvântul sfânt:
Să rămâi tu la domnie
Şi-mi dă fiica-ţi de soţie,
Căci simţesc un aprig dor,
Dor de falnic viitor,
Ca să-mi facă ea fecior,
Fecior mie,
Nepot ţie.
La doi domni o seminţie,
Bun la sfat şi bun la mână,
Fire neaoşă română,
Din vulturul muntenesc
Cu zimbrul moldovenesc;
Şi de-i vrea tu, de nu-i vrea,
Eu mă jur c-o fi a mea!...

IV

Lumea-i lume; vremea trece,
Iat-o lună, iată zece,
Iată c-a trecut un an.

La Suceava-i bucurie
C-a făcut doamna Mărie,
A făcut un băietan.

Crească mândru cât e bradul,
Ca-i nepot lui vodă Radu
Şi-i fecior al lui Ştefan!

poezie celebră de Bogdan Petriceicu Hasdeu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Isaia cincizeci şi trei

Cincizeci şi trei Isaia
Ce direct azi ne descrie
Suferinţa şi văpaia
Lui Isus din veşnicie

Cât de clar ni se arată
Cum a suferit Hristos
Ca viaţa fără pată
Noi s-o avem aicea jos

Era aşa de dispreţuit
Căci de la El faţa-ţi întorceai
Dar El pedeapsa noastră a primit
Şi-a noastre chinuri le-a purtat o vai

Pedeapsa care ne dă pacea
Peste El iat-a căzut
Şi-n El noi am primit iertarea
Căci jertfă vie s-a făcut

Noi rătăceam toţi ca nişte oi
De drumul lui fiecare îşi vedea
Şi de viaţă eram cu toţii goi
Iar moartea parte ne era

Dar Domnul a făcut să cadă
Nelegiuirea noastră asupra Lui
Şi-n chinurile morţii El să ardă
A suferit amar Fiinţa Mielului

A fost luat prin apăsare
Dar cine de pe vremea Lui a crezut
Căci El muri ca să primim iertare
De tot păcatul ce noi l-am făcut

A fost zdrobit prin suferinţă
Dar o sămânţă de urmaşi El va vedea
Ce îl vor urma plini de credinţă
Cinstindu-i pentru veci Fiinţa Sa

Şi rodul muncii sufletului Său
Îl va vedea şi se va-nviora
Căci El ni-e Domn şi Dumnezeu
Cum azi ne spune Evanghelia

El pe mulţi dar îi va pune
Într-o stare după voia Lui Dumnezeu
Şi despărţiţi de astă lume
Cu totul smulşi din ce e rău

De aceea partea Lui i-o voi da
Tatăl Sfânt iată ne spune
Cu cei mari — la dreapta Mea
Căci El a biruit în lume

Doar El s-a dat singur la moarte
Şi cu cei fărădelege
Păcatele să le poarte
De ele să ne dezlage

Căci El a găsit de bine
Să se roage pentru vinovaţi
Plătind cum n-a plătit nime"
Ca noi azi — să fim iertaţi
20-01-2022 M.

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cultele păgâne

La templu un fariseu
Şi un vameş au sosit
Se rugau Lui Dumnezeu
Cum de bine-au socotit

Fariseul ce ştia
Legea care i-a fost dată
Lui Dumnezeu îi mulţumea
Căci e singurul lui Tată

Tată scump îţi mulţumesc
De-a Ta Sfântă îndurare
Căci viaţa mi-o trăiesc
Şi umblu pe-a Ta cărare

Eu dau din izmă şi din toate
Cele ce Tu mi le dai
Cuvintele-ţi toate adevărate
La mine-n inimă — le ai

Eu postesc de două ori
Chiar Doamne pe săptămână
Şi îţi dărui multe flori
Căci viaţa-mi e lumină

Nu-s ca alţii pe pământ
Hărăpăreţi nedrepţi şi preacurvari
Căci eu ţin al Tău Cuvânt
Nu-s ca cei răi şi avari

Nu-s din cultele păgâne
Evanghelia ce n-o trăiesc
Ci eu Doamne penru Tine
Cultele azi le urăsc

Doamne eu trăiesc Cuvântul
Şi Scriptura o-mplinesc
Cultele fac doar pe sfântul
Eu o Doamne azi trăiesc

Iată fug de sărbători
Şi de atâtea lucruri rele
Eu Cuvântul Tău din zori
Îl înalţ azi printre stele

Toate cultele-s pierdute
Noi o Doamne împlinim
Ale Tale vii cuvinte
Şi mereu iată postim

Ei o Doamne s-au vândut
Noi suntem acuma sfinţi
Căci nu ţinem nici un cult
Cum ne-au spus vechii părinţi

Dar Scriptura ce vorbeşte
Să fii mândru şi-ngâmfat
Unde Domnul azi priveşte
La cel trufaş şi curat

Fariseul a trăit
Mult Cuvântul Celui Sfânt
Însă el nu s-a smerit
Trăind tot al Domnului Cuvânt

Vameşul însă stătea
Plin de groază şi de frică
Şi Domnului îi spunea
De-a lui viaţă rătăcită

De mine o Doamne ai
Milă azi şi mă ridică
Numai Tu viaţă dai
Inimii mele rănită

Fie-ţi milă dar de mine
Iartă-mi groaznicul păcat
Căci privesc acum la Tine
Doamne greu sunt vinovat

Iartă-mi vina şi păcatul
Căci Doamne sunt rătăcit
O ascultă-mă ca altul
Să nu fac Isus iubit

Cine dar a fost iertat
Vameşul sau fariseul
Ce era mult mai curat
Însă el îşi văzu eul

Toţi ceilaţi erau pierduţi
Numai el era curat
Unde vrei dar să te uiţi
Tot la alţii — nencetat

Să trăieşti ca fariseul
Tot pe alţii tu să-i vezi
Că-s pierduţi doar tu cu eul
De Domnul dar mai asculţi

Vameşul n-a mai văzut
Nici un om de pe pământ
Căci desigur el pierdut
N-avea al Domnului Cuvânt

Însă iată s-a smerit
Pe Domnul l-a implorat
Să-l ierte căci n-a trăit
Cuvântul ce ni s-a dat

Vameşul a fost iertat
Fariseul însă nu
Deşi el mult mai curat
Al lui suflet îl avu

Fariseul s-a mândrit
Cu viaţa lui curată
Însă vameşul smerit
L-a văzut pe Cel ce iartă

Domnul ne vrea azi smeriţi
Păcatul să ne vedem
Nu a altora c-atâţi
Cuvântu să n-ascultăm

Judecată ce o foloseşti
Cu ea vei fi judecat
Însă dacă te smereşti
Tu vei fi acel iertat

poezie de Ioan Daniel Bălan (12 aprilie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Văduva din Nain

O văduvă era o dată
şi ea un singur fiu avea
în viaţa asta ce-i fu dată
să-i fie drag aici de ea

pe nimeni ea n-a mai avut
ci fiul ei ce-i rămăsese
un sprijin dulce şi un scut
de parcă ea însăşi l-alese

dar vai — veni o vreme când
o boală crudă l-a lovit
şi apoi băiatul în curând
s-a stins sărmanul şi-a murit

rămase văduva acum
doar singură fără sprijin
lovită crud pe-l vieţii drum
gustând al morţii crud venin

a ei speranţă s-a topit
în viaţa crudă pe pământ
când fiu-i iată a murit
aproape fiind de mormânt

s-a rupt şi cerul şi pământul
pe palma zilei fără milă
când în sucriu îi e copilul
cu ultim-a vieţii filă

şi l-au luat să-l ducă la mormânt
cu trupu-i firav în sicriu
să împlinească al Domnului Cuvânt
căci nu era băiatul viu

din Nain iată din cetate
pe când pe poartă ei ieşeau
mulţimile îndurerate
ce adesea iată lăcrimau

pe văduvă văzând cum plânge
şi cum se zbate-n chinul ei
cum mâinle amar îşi frânge
pierzându-şi singurul temei

căci el i-a fost reazim şi rost
băiatu acesta ce-a murit
dar azi e singură la post
cu sufletul prea greu rănit

şi atunci o iată pe la poartă
Hristos Domnul se afla
şi El mulţimea adunată
prin ochii Lui o sesiza

vedea cum văduva se zbate
în plânsul ei atât de amar
şi lacrimi calde-ndurerate
din ochi îi cad parcă-n zadar

cu ochii Lui de Creator
văzu durerea şi necazul
cum a izbit necruţător
cumplit în fiinţa ei talazul

şi mila iată îi străpunse
şi Lui Fiinţa şi Făptura
căci pentru acesta El venise
ca să trăiască viu Scriptura

di mila văduvei cuprins
o iată Domnul i-a vorbit
cu-o vorbă caldă ca în vis
văduvei cu chip rănit

nu plânge — şi El s-apropiat
atunci îndată de sicriu
şi aşa uşor El a strigat
tinerelule — scoală-te îţi spun

şi glasul Lui s-a împletit
cu ochii ficşi ai tuturor
iar tănărul — vai s-a trezit
părând tărâmul basmelor

şi mortul iată apoi a stat
în capul oaselor cuminte
băiatul chiar a înviat
l-a Domnului sfinte cuvinte

mărie Tatălui Cel Sfânt
glorie şi Lui Hristos
căci Domnul slavei prin Cuvânt
îşi puse amprenta aici jos

căci morţii iată îi ridică
să umble astăzi pe picoare
puterea Lui e veşnic sfântă
căci doar Hristos ne e salvare

şi Domnul Isus văduvei i-a dat
băiatul iarăşi în viaţă
fie Tatăl lăudat
căci El spre ceru-i ne înalţă

mărire Mielului Cel Sfânt
să- cânte-ntreagă omenirea
căci El şi morţii din mormânt
i-nvie căci este iubirea

glorie Lui Dumnezeu
slavă cinste şi onoare
Lui Hristos — El Fiul Său
ce ne oferă azi salvare

poezie de Ioan Daniel Bălan (22 ianuarie 2019, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştefan la moarte

Ştefan, domnul ţării, pe cei mai mari uneşte
La Suceava veche şi-astfel le vorbeşte:
- "Fiul meu cel june! Voi, români doriţi!
Moartea mă culege dintr-ai mei iubiţi.
Dorul pentru viaţă nu mă-ntristă foarte;
Omul chiar când naşte face-un pas spre moarte.
Viaţa-i ca fantasma cu chipul plăpând
Ce prin nopţi s-arată şi se stinge blând.
Omu-i ca un vierme ce-n ţărână pare
Un minut vederii şi, lucind, dispare.
Dar mă-ntristă foarte norul furtunos
Ce pe cerul ţării trece neguros;
Soliman ce mâine poate se prepară
A lovi cu moarte draga noastră ţară.
Ungurul cel falnic se supune lui.
În poloni credinţă nu mai poţi să pui.
Un pilot cu minte prin furtuna tare
Nu desface toate pânzele ce are.
Astfel pân' ce fieru-i nou să-l încercăm,
Cu temeiuri bune ţara să-nchinăm.
Iar de-ar vrea să surpe legi şi dalbe date,
Să muriţi cu toţii pentru libertate!
Nimeni nu e în lume mai dispreţuit
Ca cel rob ce poartă jugul mulţumit,
Nimic nu ne-nsuflă hulă ca poporul
Ce doreşte viaţa cu robia, dorul!
E mai demn, mai nobil, oameni şi pământ
Faţa lor să-şi schimbe sub un dalb mormânt,
Decât în robie neamul să trăiască
Şi de-a lui ruşine lumea să roşească!"

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu din Cartea - Legende Istorice
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Domnia Lui Hristos

Când în slava Lui cerească Domnul Isus va veni
El îşi va întinde mâna şi totul va înnoi
curăţa-va tot pământul de păcat nelegiuire
şi toţi oamenii cei răi vor fi daţi doar la pieire
Domnul va-nnoi pământul şi faţa-i va transforma
căci doar El crease totul şi a Lui este puterea
şi toţi oamenii-or să fie de Hristos dar îmbrăcaţi
prin a Lui lumină sfântă o să fie transformaţi
vor trăi aici viaţa cum copacii din pădure
căci nu va fi aici nimeni mintea lor ca să o fure
doar Satan va fi legat şi în temniţă închis
astfel că pământu-ntreg va fi atunci un Paradis

nici un rău nu se va face pe tot muntele cel sfânt
căci Isus îşi va impune omenirii al Lui Cuvânt
şi va fi o nouă eră omul cum n-a mai văzut
căci viaţa va fi-ntreagă sub al Domnului Sfânt scut
împreună atunci cu mielul lupul blând va locui
şi cu vitele-ngrăşate leul se va zbengui
cu ursoaica la păşune vaca se va desfăta
pe pământ chiar nici un rău loc aici nu va avea
o pace fără hotar va fi iarăşi peste tot
împlinindu-se Cuvântul Celui Sfânt şi Savaot

copilaşul cel micuţ cu năpârci se va juca
nici un rău nu se va face şi nimic nu va avea
tot pământul va fi plin de lumina Lui Hristos
şi rău nu va exista pe pământ aicea jos
iată Domnul dar ce zice al vieţii Creator
Eu fac ceruri noi pentru omul muritor
şi-atunci vă veţi bucura tresăltând de bucurie
căci trăi-veţi dar viaţa iată până-n veşnicie
şi întreg Ierusalimul piatră scumpă atunci va fi
căci peste întreg pământul Hristos doar va stăpâni

oamenii vor înflori ca şi cedrii din Liban
îndreptându-şi dar viaţa înspre-al fericirii lan
a lor muncă pe pământ în zadar nu va mai fi
vor avea atunci de toate sute de ani vor trăi
iată Domnul ce vorbeşte şi El Însuşi azi ne spune
atunci va fi o nouă viaţă şi va fi o nouă lume
oamenii nu vor avea copii ca să îi înmormânteze
ci ca plini de bucurie pe braţe să îi aşeze
Hristos le va fi lumina şi de toate le va da
să trăiască-n bună stare fericită având viaţa
iată dar ce se va face oamenii cum vor trăi
când peste întreg pământul Hristos Însuşi va domni
îmbrăcată-n fericire planeta va fi lumină
omenirea atunci întreagă va trăi fără de vină

prea puţini înspre păcat ochii îşi vor îndrepta
şi vor fi toţi pedepsiţi doar stăpân va fi Mesia
astfel că-n neprihănire omu viaţa-şi va trăi
ce-a râvnit atâta vreme iată el va dobândi
Raiul Raiul cel pierdut îi va fi iar locuinţa
numai pentru că Hristos îi oferă biruinţa
glorie dar Lui Hristos slavă Celui Prea Înalt
Raiul cel plin de miresme iarăşi omului l-a dat
Tată scump şi Sfânt din cer noi o iată-ţi mulţumim
pentru Noul Paradis în care ne-ai dat să fim
slavă cinste şi onoare acum iată ţi-am adus
te slăvim o scumpe Tată şi-l cinstim azi pe Isus

poezie de Ioan Daniel Bălan (30 noiembrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul cel mai mic

Odată o pildă Domnul nostru-a spus
C-un om bogat ce avea doi fii
Dar fiul cel mai mic s-a dus
Să bată-n lumea mare doar câmpii

Iar fiul cel mai mare la casa părintească
Rămas-a să lucreze pe-al tatălui ogor
Cu muncă şi cu sârg viaţa să-şi trăiască
Acasă dar clădindu-şi prin muncă-un viitor

Şi fiul cel mai mic averea şi-a pierdut
Cu fetele stricate şi oamenii cei răi
Sărac curând ajunse şi-un om necunoscut
Căci a călcat porunca — de la părinţii săi

Şi-a fost lovit amar de atâta sărăcie
Căci el ajunse la porci îngrijitor
Chiar el ce-odată avese — atâta bogăţie
În zdrenţe ajunsese ca orice cerşitor

Însă prin neagra noapte un glas el auzi
Întoarce-te acasă căci tatăl tău te aşteaptă
Şi el la sânul lui din nou te va primi
Căci el e atât bun — şi tatăl tău te iartă

Şi iată dar băiatul spre casă a plecat
Iar tatălui îi spuse ceva — că fiu-i se va-ntoarce
Şi tatăl lui nerăbdător mereu l-a aşteptat
Acasă dar voind ca să-l primească-n pace

Când iată dar pe drum venea din depărtare
Un chip necunoscut — creştea şi tot creştea
Când tatăl îl aştepta cu atâta nerăbdare
Căci pe băiatul lui acasă din inimă-l voia

Şi iată chipu acela mai mare şi mai mare
Cine-o fi oare — or" n-o fi chiar băiatul meu
E el — şi se avântă deodată-n alergare
Şi-n braţe îl cuprinse chiar pe băiatul său

O fiul meu o fiul meu — ce mare bucurie
Iar să te revăd acasă c-ai venit
O să te îmbrac ca fiu şi-o să-ţi dărui o mantie
O fiul meu — o fiul meu iubit

Eu nu sunt vrednic ca numele să-ţi port
Şoptise fiul cel mai mic cu atâta întristare
Dar tu eşti fiul meu şi eu îţi dărui tot
Căci dragostea mă arde cu atâta frământare

Aduceţi haina cea mai bună pentru al meu băiat
Şi puneţi-i inelu-n deget căci astăzi îl primesc
Se-ntoarce fiul meu acasă şi atât m-a bucurat
Căci dorul azi mă face mai mult să îl iubesc

A fost pierdut — dar s-a găsit şi iată-l lângă mine
S-a-ntors băiatul meu acasă şi eu în sărbătoare
Iarăşi îl primesc căci nu e orişicine
E mare bucuria — o vai e atât de mare

Dar fiu ce rămase acasă — rămăsese-n curte
Nu vrea să intre-n casă căci tatăl l-a primit
Pe fiul cel mai tânăr ce nu voi s-asculte
Şi-averea lui întregă el şi-a prăpădit

Doi oameni iată — în faţă ni se arată
Fiul cel mai mare în casă ce-a rămas
Dar inima lui crudă pe fratele nu-l iartă
Şi nu-l mai vrea în casă nici măcar un popas

Şi fiul cel mai mic ce-acum el s-a întors
Din nou la tatăl său şi care l-a crescut
Dar nu mai vrea nimic căci iată e pe dos
Ştie că averea — praf el a făcut

Eu văd în fiul cel mai mare — îl văd pe Israel
Iar fiul rătăcit — neamurile care
Îşi văd distrusă viaţa şi-l vor pe-al vieţii Miel
Căci vor ca să se scape de moarte şi pierzare

Fiul cel mai mic la tatăl s-a întors
Şi astfel fu găsit din plin de tatăl său
Dar fiul cel mai mare era neserios
Deşi era acasă — era în sine rău

El nu vedea iubirea şi n-o înţelegea
Trăind dar în belşug şi fără suferinţă
Tot că-i aparţine lui — însuşi el vedea
Şi nu-i păsa nicicum de-a fratelui fiinţă

El nu privea prin Duhul ci numai doar prin fire
Vroind să aibă totul vroia numai avere
Cum fratele mai mic odată în neştire
Aşa gândi odată firea doar cum cere

Tatăl Cel din ceruri vrea să ne desprindă
De tot ce avem aicea averi şi chiar comori
În El să ne încredem viaţa-ni să depindă
De-a Sale slăvi din ceruri — şi nu de-ai firii zori

Şi nu dar de pământ de bunuri şi averi
Ci doar de Fiul Lui Isus — pe veci să fim legaţi
Căci El este Lumina ce ne-a adus de nicăieri
Şi ne-a luat cu Sine să-i fim pururea fraţi
31-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Comemorare Sfântului Ştefan cel Mare

COMEMORARE SfÂNTULUI ŞTEFAN CEL MARE
(omagiu la 500 de ani de la intrarea în eternitate)

Spre o domnie de veacuri apusă,
pioasa mărturie se îndreaptă,
să scriu strategie ce a fost dusă
de voievod în luptă şi în orice faptă.

La Putna, clopotele dau trezire
în zi de iulie şi sărbătoare
pentru comemorare-n mânăstire,
a Sfântului Ştefan-Vodă-cel-Mare.

El nu purta renume din statură,
ci din fermitate şi-nţelepciune,
de la cotropitori atrăgând ură,
prin rugă a dus ecouri în lume.

Pe pământ trimis de Divinitate,
să cârmuiască neamul moldovenesc,
ecou de glorie prin timp străbate
până la urmaşii ce-l sărbătoresc.

Când năvăleau barbarii la hotare,
Vodă chema boieri la sfătuire.
Cu tactică să-nvingă provocare,
să nu îi cadă neamul în robire.

Voind să-şi apere meleaguri sfinte,
doar cu o mână de oşteni destoinici,
la Dumnnul făcea rugă înainte
s-alunge duşmani de mărire dornici.

Din corn vestit suna spre adunarea
vitejilor la luptă ostăşească.
Cu preţul vieţii îşi apăra ţara,
în cinste şi dreptate să domnească.

Străjeri stăteau de veghe la hotare,
să apere Ţara lui Vodă-Ştefan,
urmaşilor s-o dea la fel de mare,
ca moştenire pentru românesc neam.

Pentru popor n-a fost nicicând mai groaznic
precum tunet din vestea de robire
ce-aduce sorţii unui trai amarnic,
cu biruri şi poveri de vieţuire.

Cu vitejie strămoşească-n cuget
îşi conducea oştirea-n luptă dreaptă
şi înălţa lăcaş creştin, de suflet,
când bătălia era câştigată.

Stau mărturie-n vremuri, să grăiască,
lăcaşuri de credinţă şi cultură,
ca zestre-n România pitorească,
şi edificii în Sfânta Scriptură.

Nu pregeta, slujindu-şi ţărişoară,
cu preţul vieţii şi cu risc de moarte,
sufletul de poveri să nu îl doară,
ci flamura păcii în veci s-o poarte.

Adesea s-a luptat cu otomanii
ce năvăleau doar cu scop cotropitor,
dar prin credinţă biruia duşmanii,
pe Dumnezeu chemându-L în ajutor.

Ca voievod din neamul moldovenesc
a păstrat credinţa nestrămutată,
cum a moştenit-o la tronul strămoşesc,
conducând ţara spre mai bună soartă.

Este exemplu de mare virtute
pentru eroism dovedit în fapte,
cu gloria câştigată în lupte,
s-o ducă ţara spre eternitate.

Când turcii îi ameninţau hotare,
chema viteji, cu planul de-a învinge,
îmbărbătându-i cu voinţă mare,
spre gloria cea tributară-n sânge.

Strigând că nici de moarte nu-i e frică,
încăleca pe cal ce-n luptă-l ducea.
Biruitor dorind să se întoarcă,
săruta sabia şi cruce-şi făcea.

N-a pregetat nicicând să cârmuiască
Moldova cu destinul greu încercat
de vitregii în vatra strămoşească,
purtând renume de domn neînfricat.

Dar neputinţa, grav îl copleşeşte,
venind din bătrâneţi apăsătoare.
Pe fiul Bogdan-Vodă sfătuieşte
să ţină ţara în străvechi hotare.

Răpus timp, cu tâmple-ncărunţite,
din trup şi-a înălţat suflet la Domnul.
Eu scriu ce ştiu din cărţile citite,
cum Ştefan cel Mare a sfinţit tronul.

În istorie intrând biruitor,
întâmpinat cu trâmbiţe şi torţe,
şi azi se-aude bucium răsunător,
de când făcea mobilizări de forţe.

Din bătălii cu trupele viclene,
Aducem cinstire lui Ştefan cel Sfânt
Şi-i închinăm omagii eterne,
spre dăinuirea păcii pe-acest pământ.

Spirit din vremuri legendare vine,
s-aducă eroism în generaţii,
când la moaştele lui vor să se-nchine
fiii urmaşilor, de-a fi ca fraţii.

Tunetul veştii a rămas în zare,
ducând strategia voievodului
la cârmuirea sa răzvrătitoare,
potrivnică înrobirii neamului.

În criptă stă şi astăzi, să vegheze
la soarta ţării şi neamului iubit,
noi conştiinţe spre a ţine treze
în veci stăpâne pe ogor întregit.

El n-a pus preţ pe viaţa trecătoare
şi-n credinţă a slujit al său popor,
a fost canonizat la sărbătoare,
de-a fi prăznuit ca un nemuritor.

Prin altă lume, cu suflet străbate,
dar este în seama cărturarilor,
domnia cu momente zbuciumate,
iar numele său e-n slava sfinţilor.

Prin ritual cu nume pomenite,
ecou vor duce bangăte de clopot,
din mânăstiri de Ştefan ctitorite,
în vremuri când reprima orice despot.

În demnitate să-i purtăm cinstire,
comemorând de fiecare dată
pe voievod cu sacră preţuire,
că simbol de virtute e prin soartă.

Cu eroism prin veacuri succedate
E pildă pentru noile vlăstare,
ca iubitor de ţară şi dreptate,
dar şi exemplu de credinţă mare.

La Putna, Ştefan Vodă se-odihneşte,
de secole dormind în criptă sacră.
Dar tot mai treaz prin conştiinţe este
când gloria sa răsună în toacă.

Dorinţă din mormântul său străbate
cu-aceeaşi strategie înţeleaptă.
La cârma ţării, doar minţi luminate
să ducă poporul pe calea dreaptă.

Ar vrea să se trezească, să mai lupte
şi ţara să îşi apere prin vreme
de cei care îi vor hotare rupte,
simţind oştenii ce ar vrea să-l cheme.

Dar neputând, rămâne să se roage
la Dumnezeu, de undeva, din ceruri,
spre binele meleagurilor drage,
cât cuget temerar duce prin vremuri.

Iar duhul său veghează la hotare
ca-n tronul de cetate din Suceava,
că aprig fost-a Ştefan-Vodă-Mare,
stârpind duşmani şi pedepsind gâlceava.

O rugă pentru sfânt e încheiere
omagiului ce îl las mărturie:
- Revino la tron, spre iniţiere
celor ce conduc mama-Românie!

La Dumnezeu în ceruri te mai roagă,
din guvernare să culeagă rodul
sărmana ţară, ce-a ajuns pârloagă,
şi îţi va mulţumi întreg norodul.

* Variantă îmbunătăţită.
*2 Iulie – Sărbătoarea Sfântului Ştefan cel Mare
* Din vol."Tradiţii creştine şi ritualuri româneşti"/ 2008
Editura Paideia

Maria Filipoiu

poezie de Maria Filipoiu din Tradiţii creştine şi ritualuri româneşti / Editura Paideia - 2008
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământ şi cer

Vorbesc bătrânii că a fost, demult,
un cer mult mai aproape de pământul
ce l-a primit să-i fie lui veşmântul,
pe vremea din povestea ce-o ascult.

Era uşor atunci să urci la cer
sau, pentru cei de-acolo, să coboare,
făcându-şi trepte razele de soare,
la cei aflaţi mai jos c-un palier.

Erau nemuritori acolo, sus,
dar nu şi jos, în viaţa pe pământ
în care îşi găseau, ades, mormânt,
căci Timpul nu-l aveau aici supus.

Dar ea, o zână-n vremea de demult,
venea adesea-ntr-un anume loc,
atrasă de-un mănunchi de busuioc
cu un efect, asupra ei, ocult.

Ştia şi el, cel care-l aşeza,
ştia şi ea că legea e nedreaptă
cu ea, cu el, cu tot ce îi aşteaptă,
dar nu putea să nege: îl iubea.

Şi a rămas, privind albastrul cer
cum se ridică dezgolind pământul,
a alungat din inimă frământul,
iar ce a fost apoi... e un mister.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zece mai

În ziua cea sfântă şi mare
La zece-ale lunii lui mai
Se vede-o ciudat-arătare
Pe-un deal de la Plevna, pe-un plai!

Când zorile-ncep să s-arete
Acolo-n tăcutele văi,
Din groapă ies moartele cete,
De-a pururi jeliţii flăcăi.

Ei vin de prin locuri pe care
Ca vechile răni le cunoşti,
Pe unde-au stat şanţuri odată,
Redute, şi taberi, şi oşti.

Striviţi şi cu mâinile rupte
Şi galbeni ca-n jalnicul loc
În ziua sălbatecei lupte
Când bieţii pieriseră-n foc.

Fac roată, şi-o rugă murmură
Iar Valter şi şonţu, şi toţi
Mai-marii ce-n frunte căzură
Stau jalnici acolo-ntre soţi.

Şi stau cum stă omul ce-ascultă
Şi nici o mişcare nu fac;
Aşteaptă cu grijă şi spaimă
Un semn de departe şi tac.

Deodată ei capul ridică,
Dau chiot şi-n zare privesc
Spre ţara din care ieşiră,
Spre scumpul pământ românesc

Şi-ascultă, căci tunul azi cântă
Departe-n iubitul pământ,
Puternic că-n ziua luptării,
Dar alt fel de cântec, mai sfânt.

Vi-e teamă că n-o să mai cânte,
Că moartea vă fuse-nzadar
Dar ţara trăieşte! Iar tunul
Ce limpede-o spune şi rar!

Şi-ascultă... iar ţara-i departe,
Sunt dealuri la mijloc şi văi,
Şi râul cel mare-i desparte
De mame pe bieţii flăcăi.

Şi moartea cea veşnică-nchise
Pe urmă-le tristele-i porţi,
Dăr moartea lor viaţă ne dete:
Ferice de-asemenea morţi!

Iar ce-or fi şoptind ei pe vremea
Ce-ascultă cântarea de tun
Eu nu ştiu, căci nimeni nu poate
Pe morţi să-i audă ce spun.

Dar cred că se roagă, sărmanii:
Noi liberi pe voi v-am facut
Iar Tatăl din cer să vă aibă
De-a pururi sub sfântul său scut!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul lui Ştefan cel Mare

Seara răspândeşte umbrele-i uşoare.
Şi melancolia trece gânditoare.

Dar Ştefan cel Mare, rătăcit prin văi,
Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi.

Inima-i zdrobită ca a lui oştire;
Ţara-i întristată ca a lui gândire!

Pe un colţ de piatră şade el în dor;
Vântul suflă păru-i lung, fluturător.

Pentru-ntâia oară inima lui plânge!
Ochii lui revarsă picături de sânge.

Acolo dă capul somnului mijind
Ce-i închide ochii cu-aripa-i d-argint.

Iată că-i apare o fecioară jună,
Ale cărei plete strălucesc la lună,

Negre şi bogate sub cununi de flori;
Ochii ei asupră-i cad pătrunzători;

Cad ca două raze, dulci şi călduroase,
Mâna ei atinge coamele-i undoase.

- "Ce? Eroul mare, umbra a grăit,
Însuşi el suspină şi s-a îndoit?

Înţeleg fricosul ce ascuns loveşte,
Robul ce sărută jugul ce-l striveşte;

Dar un suflet mare, suflet de bărbat,
Nu-nţeleg, o, Ştefan, cum s-a întristat!

Mergi pe a ta cale, nu sta niciodată!
Urmă datoria care ţi-e lăsată!

Orice-mpiedicare, stavili, vor pieri;
Cu-orice-mpiedicare ţar-a ta va fi!"

Pe un nor de aur zboară ea cu fală;
Un parfum de roze pasul ei exală.

Ştefan se deşteaptă, şterge faţa sa,
Unde-o lăcrimioară dulce se scura.

Luna argintoasă râde printre nori,
Dulcea filomelă cântă între flori;

Iar la focul lunii, când mi se deşteaptă,
Vede-a lui oştire care îl aşteaptă.

Vede căpitanii ce îl înconjor
În tăcerea nopţii le vorbeşte lor:

- "Fraţilor de arme, fala romănească!
Dacă o să piară ţara părintească,

Dacă-n cartea soartei este însemnat
A pieri poporul cel mai lăudat,

Cel puţin atuncea piară vitejeşte
Remuşcând toiagul care îl loveşte,

Ca un ager şarpe ce lovit şi-nvins,
Caută să muşte cel ce l-a atins!

Astfel e românul, şi-n a lui cădere
Cine îl răneşte, după dânsul piere!

Astfel e românul, astfel să pierim,
Şi-n căderea noastră chiar să ne mărim!"

Mii de glasuri strigă... Luna bucuroasă
Dintr-un nor de aburi pare mai voioasă;

Stelele de aur mai cu foc lucesc
Şi-n adâncul nopţii văile mugesc:

- "Astfel e românul, astfel să pierim,
Şi-n căderea noastră chiar să ne mărim!"

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu din Cartea - Legende Istorice
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Recunoştinţă

La Putna clopotele bat,
E lume multă-n Mănăstire,
Să-i facă, iar, s-a adunat
Lui Ştefan Vodă pomenire.

Şi nu-l vom da nicicând uitării,
Ne-om aminti de cel ce-a stat
De strajă la hotarul ţării
Şi de duşmani l-a apărat.

La două iulie mereu
S-aprindem câte-o lumânare
Căci Sfânt e lângă Dumnezeu
El, Ştefan, Ştefan Domn cel Mare.

poezie de Vasile Larco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Făt-Frumos

Unde-a plecat, călare, Făt-Frumos,
De nu se mai zăreşte nicăierea,
Oricât şi-ar pune soarele puterea,
Oricât s-ar pogorî luna de jos?

Munţii pustii, cu piscurile cată
Mâhniţi, din cer, în valea de granit,
Ca să-l mai vadă, cel puţin o dată,
Viu dacă-i viu, sau mort de-o fi murit.

Cântecul lui, de care ţara toată
Era învăluită ca-ntr-un vis,
De sta şi ochiul şoimilor închis
În ascultare, s-a oprit deodată.

S-a rupt din codri, s-a pierdut din şes
Şi, goală ca de suflet, tristă, ţara
Nu mai găseşte parecă-nţeles.
De ce e ziuă şi se lasă seara.

Fluierul lui cânta şi-n cingătoare,
Şi zeci de sate albe, fermecate,
Cu sute de feciori şi de fecioare,
Îl ascultau doinind pe înnoptate.

Se deşteptau cu doina lui în zori,
Se-ndrăgosteau la cântecele sale
Şi se simţeau logodnicii uşori
Şi mai frumoşi, călcând în iarba moale.

Împrietenit cu cerbii şi mistreţii
Şi nins cu fluturi jucători în cete,
Jivinele-l priveau ca nişte fete
Şi cu sfiala dulce-a tinereţii.

Unde-a plecat că n-are nimeni ştire
Fătul-Frumos, cu negre plete grele,
Cu ochi albaştri, plini ca de mărgele,
Şi cu sprânceana-n jurul lor subţire?

A coborât din munţi, pe stânci, călare,
Şi patru nopţi a scăpărat pământul,
De subt copitele nerăbdătoare
Ce s-au luptat cu cremenea şi vântul.

Şi luându-şi fluier, însă şi secure,
Şi arme grele, -n mâna lui uşoare,
Trecu, ca o săgeată prin pădure,
Şi ca un fulger purtător de soare.

El străbătu întreaga ţară,
Iar Dunărea nevrând să-i facă loc
O spintecă, sburdând, pe la mijloc
Cu pieptu-n unde şi cu coifu-afară.

Şi s-ar fi zis că negrul armăsar,
Cu nările suflând la faţa apei,
Pe Dumnezeu îl duce, sau măcar,
Pe un trimis al lui Traian şi-al Papei.

Neamul ursuz din ţărmul de sub lună,
Neam trist, urât, şi hâd şi sângeros,
Ameninţase doinele lui Făt-Frumos,
Mândria lui şi voia lui cea bună.

Iar Făt-Frumos, oprindu-se din cânt
Simţii, din sânge, flăcări că se-adună,
Şi-n glas, în vorbe, -n pâine şi pământ,
Dogoarea cerului străbună.

Şi o lumină nouă-n viaţa lui,
Şi o chemare din Tării şi noapte -
Şi-n toate glasul nu ştia al cui,
Şi un îndemn de semne şi de şoapte.

Nemaiştiute, nemaiîncercate
Ce se iscau şi se topeau în salbe,
Că lua văzduhul chipuri aripate
Şi se-ngroşau într-însul forte albe.

Se ridicau talaze mari de mare,
Frunza suna ca zalele, şi-o zare
Era ca o tipsie izbită de săgeţi.
Murmur de fier şi şuier de urale,
Într-o urzire crâncenă de vieţi,
De lănci împiedecate în zăbale.

Acum s-a dus duşmanul să-l răpuie:
Ori să-l înece-n sânge şi-n vâltoare,
Ori bezna lui zidită să descuie -
În stare şi de milă, dar şi de necrutare -

Cum va voi, căci vrednicul urmaş
Al lui Ştefan şi Ţepeş împreună,
Ridică şi altare din stei pentru vrăjmaş,
Dar şi ţepoaie-nalte, cu proţăpirea bună.

Tu, Tară, -aşteaptă cântecele iar
Să se strecoare-n ramuri liniştit,
Din răsăritul mare-n asfinţit,
De la hotar până-n hotar.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legea şi Viaţa veşnică

Domnul Isus ne-nvăţat cum viaţa s-o trăim
Fii ai Tatălui din ceruri noi astăzi cu toţi să fim
Şi ne-a dat ca Îndreptar Evanghelia cea Sfântă
Să putem intra o dată chiar în ceruri sus la nuntă
Prin Cuvântul Lui cel viu Domnul Isus ne-a-nvăţat
Să trăim neprihănirea să avem un duh curat
El ne-a spus că prin credinţă viaţa nouă o primim
Fii ai Tatălui din ceruri prin El doar aici să fim

Cine-n Mine se încrede Viaţa veşnică o are
Eu îi sunt dar pe vecie şi viaţă şi salvare
Prin credinţa în Hristos noi primim făgăduinţa
Nu prin Legea din Sinai avem aici biruinţa
Nu prin Legea ce s-a dat lui Israel în pustie
Ci prin harul vieţii noi vom intra în veşnicie
Căci Pavel aşa ne spune eu sunt mort faţă de Lege
Şi trăiesc pentru Hristos viaţa sfântă se-nţelege
Căci porunca din Sinai până la Ioan a fost

De atunci credinţa sfântă pentru noi dar are rost
Nici Avraam n-a avut Lege ci-a trăit doar prin credinţă
Şi-a fost gata să ucidă a fiului lui fiinţă
Dar Dumnezeu l-a oprit şi i-a spus că a văzut
Cât de tare dar în Sine Avraam s-a încrezut
Credinţa neprihănire Dumnezeu i-a scocotit
Şi Avraam în sfinţenie a fost iată mântuit
Nu prin Legea din Sinai ce-a fost dată mai târziu
Ci doar prin credinţa sfântă în Dumnezeu Sfânt şi viu
Tot aşa şi noi acum prin credinţă avem viaţă
Prin credinţa în Hristos Duhul Sfânt azi ne înalţă
Legea şi porunca a fost până a venit credinţa
Iar de atunci încoace pentru noi doar Hristos e biruinţa

Prin credinţa în Hristos primim dar neprihănirea
Nu prin Lege nu prin fapte ni se dă dar mântuirea
Însă după ce-am primit viaţa de Hristos toţi ascultăm
Şi fiinţa noastră-ntreagă pe vecie Lui i-o dăm
Trăind dar viaţa sfântă fără umbră de păcat
Evanghelia cea Sfântă cum pe noi ne-a învăţat
Iar când totuşi se întâmplă în greşeli să mai cădem
Domnului Isus chiar totul în rugă noi îi spunem
Şi îi cerem dar iertare fiinţa noastră să o spele
Căci avem viaţa sfântă cu toţi astăzi în vedere
În lumina mântuirii pentru veci noi vrem să fim
Dându-i cinste şi oanoare Mirelui ce îl iubim
11-02-2020 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Şi timpul în neştire trece
Însă numai un singur dor
Cu viaţa timpul şi-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aş vrea să ştie o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viaţa merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Şi de ţi-ai pierdut dragul părinte
Inima-ţi plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O fiinţă a cărei vieţi s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Şi a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viaţa dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toţi ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viaţa pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Şi m-ai lăsat c-un singur dor.
Şi acuma orice veselie
E ca şi cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu eşti tot vie
Şi vei trăi o veşnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet şters să mai schiţez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înţeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu ştiu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Şi-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Şi nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieţii a-l seca.
Mai sunt mulţi care-mi sunt aproape
Şi unii chiar mă înţeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înţelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu eşti mereu doar lângă mine...

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mesia şi Adevărul

ca Hristos din Nazaret
n-a fost nimeni pe pământ
al vieţii Sfânt Profet
şi-al Lui Dumnezeu Cuvânt

n-a fost nimeni ca Mesia
Sfânt curat şi fără pată
El să umple veşnicia
cu lumina Sa curată

nimenea nu a trăit
fără pată fără vină
ca Cel Sfânt desăvârşit
veşnic ce este-o lumină

numai El ne-a învăţat
şi ne-a spus că Dumnezeu
iubeşte cu adevărat
pe cei din poporul Său

doar Isus ne-a arătat
Tatăl Sfânt că azi lucrează
că El vrea cu adevărat
omul — cu fiinţa trează

aşa frumos — de Dumnezeu
Domnul Isus ne-a vorbit
şi ne-a spus că-i Fiul Său
Fiul Tatălui slăvit

ca Isus din Galileea
nimenea n-a mai vorbit
despre Tatăl despre cheia
Lui ce i s-a oferit

Isus iată — a mărturisit
Tatăl Sfânt că l-a trimis
omul iarăşi mântuit
să fie în Paradis

Tatăl Meu lucrează
Eu de asemenea lucrez
să vă ţină mintea trează
Eu în Rai să vă aşez

şi-n Cuvântul Lui sublim
Domnul Vieţii ne-a vorbit
Eu din ceruri iată vin
să dau viaţă în sfârşit

Eu sunt Calea şi Viaţa
şi Adevăru iarăşi sunt
ce vă luminează faţa
şi în cer şi pe pământ

Adevăru azi de-l vreţi
Eu sunt iată pe pământ
pe Tatăl să îl vedeţi
puteţi numai prin Cuvânt

o veniţi acuma dar
astăzi dar să îl slujiţi
El vă-mbracă-n a Lui har
pe veci fii să-i deveniţi

adevărat adevărat vă zic
cine crede azi în Mine
în lume n-are nimic
ci viaţa-n veşnicie

căci în ziua de apoi
din morţi îl voi învia
şi-a iubirii sfinte ploi
în inimă-i voi turna

Eu sunt Învierea şi Viaţa
cine crede dar în Mine
va avea curată faţa
sus în slăvile senine

în Mine cine dar crede
iată chiar de-ar fi murit
va trăi — el nu îşi pierde
dreptul de-a fi răsplătit

cine crede-n Mine şi trăieşte
în veac el nu va muri
căci răsplata şi-o primeşte
iar când Eu voi reveni

Eu sunt Calea şi Adevăru
chiar şi viţa iată sânt
pentru oameni Eu sunt ţelul
al Vieţii Sfânt Cuvânt

mlădiţa aceea care
roadă astăzi nu aduce
va ajunge la pierzare
în foc Tatăl — o s-o arunce

fiţi de azi dar înţelepţi
şi ascultaţi de Tatăl Meu
ca în lumea celor drepţi
să fiţi fii de Dumnezeu

împliniţi învăţătura
ce Însumi v-o dăruiesc
trăiţi dar astăzi Scriptura
pentru Tatăl Vost" Ceresc

fiţi ca robii ce aşteaptă
să se-ntoarcă a lor stăpân
şi trăiesc cu judecată
căci faptele le rămân

Evanghelia cea vie
să vă fie doar sprijin
Mirelui din veşnicie
să-i cântaţi mai pe deplin

Eu la Tatăl dar mă duc
însă iar mă voi întoarce
vreau în braţe să v-apuc
să umblaţi în sfânta pace

să ştiţi Tatăl e mai mare
decât Mine-n Univers
înspre El vă tai cărare
să vi-l fac mai pe-nţeles

numai Eu vi l-am descris
şi ce face Tatăl Meu
vă arăt — ca-n Paradis
să păşiţi prin Harul Său

Tatăl Însuşi vă iubeşte
pentru că m-aţi ascultat
şi cu drag vă mântuieşte
prin sângele Meu curat

orice dar astăzi veţi cere
în Numele Meu voi face
să vă fie o mângâiere
şi când inima-n voi tace

când ceva în Numele Meu
voi cereţi ca să primiţi
slăviţi-l pe Dumnezeu
viaţa sfântă s-o trăiţi

se cere sinceritate
predare Lui Dumnezeu
Domnul să vă facă parte
tuturor de darul Său

apoi iată în tăcere
răspunsu să-l aşteptaţi
cu credinţă la vedere
Domnului să vă predaţi

Tatăl vrea sinceritate
şi o inimă curată
să aveţi cu Sine parte
sfinţenia v-a fost dată

glorie dar Lui Mesia
slavă Tatălui Cel Sfânt
căci Isus e bucuria
Adevărul din Cuvânt

poezie de Ioan Daniel Bălan (8 noiembrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alcesta

Şi iată că deodată între ei
soseşte vestitorul, aruncat
în clocotul ospăţului de nuntă
ca-ntr-o fiertură-un nou ingredient.
Cei care beau acolo n-au simţit
că zeul a intrat pe-ascuns strângându-şi
ca pe-o hlamidă udă de ploaie zeitatea.
S-ar fi părut că-i unul dintre dânşii.
Deodată însă-un oaspete văzu
pe tânărul stăpân al casei cum
în capul mesei nu mai stă, ci este
smuls parcă-n sus şi oglindind în toată
fiinţa lui ceva străin, cumplit.
Apoi amestecul se limpezi
şi s-a făcut tăcere; doar la fund
a mai rămas o drojdie de zgomot
şi-un strat de bâlbâială tulbure,
ce mirosea urât a râs stricat.
Şi-atunci au cunoscut pe zveltul zeu,
şi cum stătea, plin de solie-adâncă,
ne-ndurător – aproape-au şi-nţeles.
Şi totuşi când s-a auzit ce este
a fost mai mult decât o ştire – a fost
ceva de neînchipuit. Admet
va trebui să moară. Când? Acum.

El însă cupa spaimei lui şi-o sparse
şi dintre cioburi mâinile-ntinzând
a început cu zeul târguiala.
Doar câţiva ani, un an măcar, un an,
câteva luni, sau săptămâni, sau zile,
ah! zile nu, doar nopţi, o noapte numai,
o noapte, noaptea asta, numai asta.
La toate zeul răspundea că nu.
Şi-atunci Admet a dat un ţipăt lung
şi n-a mai contenit, ţipând mereu
ca muma lui atunci când l-a născut.

Şi iată chiar că muma lui, bătrână,
veni spre el, şi tatăl lui bătrân,
şi amândoi bătrâni şi veştejiţi
stăteau acum uimiţi în preajma lui;
iar el când i-a văzut atât de-aproape,
ca niciodată, s-a oprit şi-apoi
şi-a frânt deodată glasu-n plâns şi-a spus:
Tată,
ţii tu aşa de mult la ce-a rămas,
la drojdia asta ce nu poţi s-o înghiţi?
Mai bine-azvârle-o jos. Iar tu, bătrâno,
matroană,
ce rost mai ai când ţi-ai născut copiii?
Şi pe-amândoi îi prinse dintr-o dată
ca două vite de jertfit. Dar iată
că repede-i lăsă şi-i dete-n lături;
parcă lovit de-un gând şi strălucind
la faţă, strigă: Creon, Creon!
Atâta doar, doar numele acesta.
Dar pe figura lui stătea alt chip,
pe care nu-l spunea, chip fără nume,
în aşteptare, îndreptat fierbinte
spre tânărul prieten ce şedea
în faţa lui la cellalt cap al mesei.
Bătrânii (se citea pe faţa lui),
vezi tu, nu-s buni pentru răscumpărare,
sunt prăpădiţi şi slabi, n-au nici un preţ;
tu însă, tu, cu frumuseţea ta...

Deodată însă el nu-şi mai văzu prietenul.
Rămase-n urmă-acesta,
şi-acum spre dânsul ea venea, chiar ea,
parcă mai mică decât o ştia,
uşoară, tristă-n haina de mireasă.
Ceilalţi cu toţii sunt doar calea ei
pe care ea păşeşte: (în curând
va fi aici, în braţele lui, care
Îndurerate se deschid). Şi iată
că ea porneşte vorba; nu cu dânsul.
Vorbeşte-acum cu zeul şi zeul o ascultă,
şi toţi abia în zeu aud ce spune:

Răscumpărare pentru el nu poate
să fie nimeni. Eu pot să-l răscumpăr.
Eu pot să trec în locul lui. Nu-i nimeni
la capăt cum sunt eu. Ce-mi mai rămâne
din tot ce-am fost. Nu ţi-a spus oare ea
care-ţi aduse veştile că patul
ce-aşteaptă dincolo e sub pământ?
Rămas bun mi-am luat. Şi înc-o dată
rămas bun şi iarăşi rămas bun.
Mai mult nu poate-un muritor să ia.
De asta am venit, ca tot ce este
sub dânsul îngropat, sub cel ce-acum
e soţul meu, să piară, să se piardă.
Ia-mă cu tine. Mor în locul lui.

Şi-aşa cum vântul saltă peste mare
aproape ca pe-o moartă-o duse zeul,
de soţul ei departe, într-o clipă,
dar hărăzindu-i lui c-un semn ascuns
o însutită viaţă pământească.
Admet spre ei se năpusti-ntinzând
buimace mâini, ca-n vis. Dar ei erau
acum la uşă unde, tânguioase,
femeile se-ngrămădeau. Văzu
cum fata către el s-a-ntors, c-un zâmbet
pe faţă luminos ca o speranţă
ce-aproape că era făgăduinţa
că din adânca moarte va veni
spre el cel viu...

Şi el atunci,
cu mâinile acoperindu-şi faţa,
a-ngenuneheat, nevrând să mai zărească
nimica, după zâmbetul acela.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea condorului

Atât de falnic condorul îşi unduieşte zborul pe creste
Iar vântul îl duce adesea spre alte zări de mult căutate,
Uitând ca acasă înseamnă acolo unde perechea lui este
Iar frumuseţea din alte zări înseamnă pericol de moarte.

Scrutând zarea albastră mai trece uşor peste un munte
Şi-o sete cumplită-l cuprinde zărind luciul apei chemându-l.
Avântul în jos e o joacă peste crestele atâta de ciunte
Dar nu toate, mai rămase doar una pe pieptul lui falnic tăindu-l.

Din rana-n durere cădeau stropi de sânge în ploaie
Condorul zbura în neştire viaţa lui ducând-o-nspre moarte,
In cuib perechea lui priveşte cum o pană aiurea se-ndoaie
E semn că ceva se întâmplă cu condorul ei plecat prea departe.

Cu ochii spre cer ea-ndurare pentru condor domnului cere
Mai lasă-l în viaţă doamne să-şi vadă fiul la primul lui zbor,
Ia-mi mie viaţa şi las-o pe-a lui, să aibă atâta putere
Câtă mai este nevoie pentru a-şi conduce fiul prin viaţă uşor.

Dar domnul din ceruri alese deja a cui viaţă necesara va fi
Şi rupse cerul în doua cu ultimul strigăt al condorului mort,
Ea smulse şi pana-ndoită ca semn şi-o puse la creştetul lui
Şi alte pene mai smulse îmbrăcând coşciugul condorului tot.

poezie de Florentina Crăciun Fabyola (aprilie 2009)
Adăugat de Florentina Crăciun Fabyola
Comentează! | Votează! | Copiază!