Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Bogdan Petriceicu Hasdeu

Domnița Voichița

"Atunci voios și aprig ea
războiul în fruntea oștii sale a trecut."
Pușkin: Poltava

Cu adormitele lui valuri
se mișcă Sociul între maluri
Și pe deasupra lui ușor,
abia se simte-o dulce boare
de vânt, ce-n drum spre-o altă zare
pe mai departe pleacă-n zbor.
Ici-colo, salcia pletoasă,
pe maluri, tânăra-i tulpină
spre fața râului și-o-nclină
Vorbind cu unda somnoroasă.
Și Sociu-n matca lui bătrână
c-un murmur șoapta i-o îngână.
Prin pânza apei străvezie
arar un peștișor tresare
Și iar în adâncimi dispare
ca o săgeată argintie;
sau câte-un pui de rândunică
muindu-și vârful de aripă
zglobiu coboară pentr-o clipă
Și iar spre ceruri se ridică.
Iar alteori, pe înserate
o luntre lunecă ușor
cu două umbre-mbrățișate
În legănarea unui dor:
pescarul tânăr, în neștire
ca-n vis, cu draga lui plutind....
Atunci din ceruri, de uimire
cu-ascunsă patimă și jind,
privind umana fericire
mai vii și stelele se-aprind.
Dar, iată, zăngănit de arme
dă toată liniștea s-o sfarme
Și-un țipăt crunt: "război, război"
cu spaimă-n suflete pătrunde
Și — Dumnezeu mai știe unde? —
Îndrăgostiții amândoi
se duc, se pierd printre răchite,
În luntrea cu lopeți grăbite.

Stau două tabere-n tăcere
pe maluri, cu priviri severe
pândindu-se în ceas avan.
Se ceartă între dânșii frații
Români ce-s fiii unei nații
coborâtoare din bărbații
viteji ai marelui Traian.
Căci iată, al Moldovei Tată,
Ștefan, erou între eroi,
slăvit de românimea toată,
cu vodă Radu să se bată
pornește astăzi în război,
În multe bătălii călită,
oștirea lui stă pregătită
Și-așteaptă al poruncii semn.
Iar Ștefan astfel își cuvântă
Înflăcăratul lui îndemn:
"Voinici cu inima bărbată,
voi, dragii mei oșteni și frați,
o rugă Domnului nălțați.
De Dreapta-o Sfântă nu o dată
am fost în lupte apărați
Puternică-i valaha țară,
e plin de aur Radu-al ei,
dar pentru-al vostru sfânt temei,
străbunul paloș să nu zacă
tăcut și ruginit în teacă!
Porniți la luptă, pui de lei!
Să nu dați neamul de ocară,
că altfel grea va fi dojana
pe ginta noastră moldoveana,
pe oastea și pe Domnul ei!"
Atât vorbi. Căutătura
Și-o aținti apoi spre-ai săi.
Și a simțit deplin căldura
acelor inimi de flăcăi
ce i-au răspuns c-un falnic "Ura!"
Înfiorând și munți și văi.
Prelung un bucium dă semnalul.
Se-azvârle Vodă-n șea, măreț.
Nerăbdător nechează calul
Și tremură sub călăreț.
Apoi copitele-și avântă
Și drumului se-așterne-n zbor
Și unde țărna o frământă
se-nalță o perdea de nor.
Răsună-n patru zări ecoul
sublim al glasului domnesc
ce poruncește:
"înainte!"
Și toți năvală-n vijelii
pornesc, iar soarele fierbinte—
răsfrânt din marele-i tării
pe zale cu-argintate ținte—
Și el ia parte-n bătălii,
pe coifuri, lănci și steaguri sfinte
jucându-și razele aurii.
În toiul luptelor, în grabă
cu spada-ntinsă spre Ștefan
se-arunc-orbește un oștean.
Dar lovitura lui e slabă
Și vodă nu-i atins defel.
Prin oțelitele lui zale
nu trece paloșul de-oțel
Și mândru-n fruntea oștii sale
se-arată tot mai teafăr el.
Pesemne-a fost să-l dăruiască
Și soarta c-un destul noroc,
căci n-are fala strămoșească
un alt Ștefan să pună-n loc.
De-aceea pronia cerească
ni l-a păstrat ca pe-un zălog.

Acolo unde în urgie
se-avântă Ștefan-Voievod,
e pas cu pas în bătălie
urmat de-un credincios aprod.
Și ei vegind la datorie
cu cinste slujba și-a-mplinit
făcându-l una cu țărâna
pe acel dușman nelegiuit
ce-asupra domnului său mâna
să și-o ridice-a îndrăznit.
Dar mila-l prinse când sărmanul văzu,
lăsând privirea-n jos,
pe cel răpus. Era dușmanul
atât de tânăr și frumos!
"Păcat de el că înainte
mi-l scoase ceasul blestemat!
Altminteri, zău, l-aș fi cruțat..."
Și-a spus cu-ncețoșată minte,
cu sufletul împovărat,
Ștergându-și lacrima fierbinte
aprodul trist și-ngândurat.

Cu somnoroasele lui unde
Se scurge Sociul liniștit,
Dă soarele în asfințit,
Și după dealuri se ascunde.
A nopții mantie-nstelată
o-mbracă zările pustii.
Pe cerurile ei târzii
se plimbă luna-ndurerată
Și raza-i tristă și-o revarsă
pe cei ce-n nemurire duși
acuma zac pe câmp răpuși
cu fața în țarini întoarsă.
Se vede soarta-ndurătoare
o moarte blândă le-a trimis.
Cum zac pe câmpul de onoare
ei parcă-mbrățișează-n vis
pământul strămoșesc pe care
al biruinții steag e scris
cu jertfa lor triumfătoare.
Sublim li-i somnul-n veșnicie!
Eu moartea lor o pizmuiesc
Și-un astfel de sfârșit doresc
să-mi fie hărăzit și mie!
Căci mult mai bun mi-ar fi ca traiul
trândav al patimei lumești
În care nu poți să-ntâlnești
decât trădarea, putregaiul
Și amici din cei cu două fețe,
cu suflet sterp și venetic,
nesimțitori la frumusețe,
vicleni și lași și de nimic.

Rănit în bătălie, Radu
cu câți oșteni i-au mai rămas,
trecându-i Dâmboviței vadul,
Înfrânt spre țara lui s-a tras.
Dar în Suceava, sub mari arce
de flori, în cântec de norod,
În Scaunu-i domnesc se-ntoarce
Ștefan, cu-al biruinței rod.
Din falnicii Carpați și până
În Serbia, departe-n zări,
Și de la Dunărea bătrână,
la țărmul vechi al Negrei Mări,
de spada lui cutezătoare
Și nendoită de furtuni
Sunt puse semne de hotare
pământurilor din străbuni,
Osmanul, ungurul, poleacul,
cu teamă, slava-i recunosc.
Ca rudă și prieten, placul
i-l face țarul de la Mosc;
iar papa Sixt, cu-al sanctității
lui har îl laudă deplin,
numindu-l "Prinț al libertății"
Și- "Atlet al neamului creștin"!
Ce oare încă de la soartă
Și altceva ar mai fi vrut
că umblă-atât de abătut
de parcă-o mare grijă poartă?
Ce nouri îi întunecară
mândria lui de voievod?
Ce gânduri negre oare-l rod?

La Soci, pe-a Radului fecioară
În lupte-a prins-o un aprod.
Și-acum, Domnița-ntr-o chilie
e-nchisă-n turnul sucevean
Și-și plânge viața în robie
Și-și blestemă pe-al său dușman,
Ci șoapte-n târg, clevetitoare,
Încep să umble despre Domn
că ziua-ntreagă tihnă n-are
Și noaptea-ntreagă n-are somn.
Că tot spre turn își face cale
să vadă cu Domnița ce-i?
Că zi și noapte-i dă târcoale
Și e topit de ochii ei....

(Sfârșitul părții întâia)


Partea a doua
E-atâta jale-n tânăr pieptul el
Căci dorul libertății o ucide.
Obrajii-s pali. Dar în priviri livide
Se-ascund răzvrătitoarele scântei.
Ci nu sta întristată... Doar să vrei
Și poarta temniței se va deschide!

Lermontov: Vecina

În vremi ce sunt demult purcese,
pe-un câmp paraginei lăsat,
ai Genovei negustorese
feciori cetate-au înălțat.
Dar nu știm nici de ce-o zidiră,
nici pentru cine și nici când.
În ea muntenii locuiră,
apoi s-au pripășit pe rând
din lumea-ntreagă toți fugarii
de-un slobod drum aici atrași:
Silvanii, ungurii, tătarii,
muscali, bulgari, sârbi, leși și sași
Și toți câți vânturați ca pleava
să vie prins-au obicei.
Cetății i s-a spus Suceava
După un râu din preajma ei.
Așa îmi fuse povestită
de un unchiaș sfătos și bun
legenda ei învăluită
de ceața unui timp străbun.
Coloane drepte-i țin frontonul
pe-un zid ce încă-i nesurpat
Și stă și azi pe el blazonul
lui Andrei Doria sculptat.
Acoperit de mușchi și viță
se-nalță sumbru și temut
un turn și tânăra Domniță
În el cu jale-a petrecut.
Din geamul scund, spre zări, tăcută,
cu ochii marii suferinți
privea spre țara ei pierdută
Și suspina după părinți.
Iar pe obrajii ei, amare,
ca pe petala unei flori,
dau licăr de mărgăritare
Și lacrimile uneori.
Dar ea, smerită sub icoană,
Îngenunchea cu gând supus,
punându-și fără de prihană
nădejdea toată-n Cel-de-Sus.

Acum ea zace zăvorâtă
Într-o chilie mohorâtă
de dorul patriei tânjește
Și-n nimeni milă nu trezește.
O vorbă nimeni nu-i să-i spuie
că-n preajma ei un altul nu e
decât străjerul de la ușă,
ursuz, cu chipul de cenușă,
tăcut și fără de privire,
Într-o cumplită-ncremenire.

Ci Ștefan către turn cutează
Și-n prag ajuns, se minunează.

La baldachin perdeaua-i trasă
Și-n așternutu-i de mătasă
c-o sfântă nevinovăție
Domnița-n visul ei zâmbește.
Roșața din obraji e vie
apoi ca neaua se topește
Și-ntreaga, dulcea ei suflare
e numai dor și desfătare.

"O, Doamne, îngeresc i-e somnul!"
vrăjit își zice Ștefan Domnul
veghind în prag și-ar fi în stare
un veac întreg, în nemișcare
aici să stea, să tot privească
făptura ei dumnezeiască.
Voichița pleoapele-și ridică
În dulce revărsat de zori.
Cu ochii galeși visători,
privește-n jur. Deodată strigă:

Ah, Voievodul! și aici
vii toată tihna să mi-o strici!
Om rău, cum oare te înduri
de tată să desparți o fiică
Și țara ca un hoț să-i furi
Și stăpânirea să i-o iei?
Ce mârșăvie venetică
te-aduse iar în ochii mei?
Hai, fugi din cale-mi! Pleacă! Piei!

Ștefan:

Cu multă vreme înainte,
Voichițo, vai! am așteptat,
cu sufletul îndurerat,
dojenitoarele-ți cuvinte.
Mâhnirii tale îi sunt vina.
Păcatul să-l răscumpăr vin.
Căci vieții, tu îmi ești lumina
Și numai ție mă închin.
Trăiește tatăl tău, întreagă
Îi dau moșia înapoi!
Și tronu-i dau căci tu mi-ești dragă
Și doar pe tine eu te voi!
Arată-te îndurătoare
cu ale mele suferinți!
Ți-aștern și slava-mi la picioare
Și falnicele-mi biruinți —
dar tot ce-a fost urât odată
uitat rămână în vecii.
Îți cer cu inima curată,
Voichițo, Doamna mea să fiii

Voichița:

Măria-ta, ce mișcătoare
cuvinte te pricepi să spui!
Dar uiți că-ntemnițată-s oare?
Și unde? și din vina cui?

Ștefan:

De ce cu-atâta nedreptate,
Voichițo, mă mâhnești mereu?
Au n-ai întreaga libertate?
Nu în robia ta sunt eu?
Întinde-mi, scumpo, dalba-ți mână
Și toți oștenii mei te vor
cinsti ca Doamnă și Stăpână
a Domnului și-a țării lor!

Voichița:

Dar chinu-ntemnițării mele
cum poate fi uitării dat?
Doar sângele-ar putea să spele
acest înjositor stigmat.

(Sfârșitul părții a doua)


Partea a treia
Și-n țara noastră-n vremi trecute
când încă neamul moldovean
Își mai păstra a sa virtute
de neânduplecat Roman
robiei neplătindu-i biruri,
erau petreceri și la noi
Și se făceau și-aici turniruri
În care se-ntreceau eroi.
Și toți atunci pe-aceeași treaptă,
de la păstori pân-la boieri,
cu Domnul țării-n luptă dreaptă
uitau de rang, de neam, de-averi.
Iar fetele, ca o răsplată,
Împodobeau pe-nvingători
cu o cunună minunată
din cele mai frumoase flori.
Și-avea nu-ntotdeauna parte
slăvitul țării Voievod
cununa gloriei s-o poarte
ci omul simplu din norod.
Atunci, cu-nflăcărată odă
toți barzii îl suiau în slăvi
pe cel ce-l întrecea pe Vodă
cu vitejeștile-i isprăvi.
Și către el cătau cu-ardoare
priviri focoase de femei
că nici nu mai știa sub soare
mai mare fericire ce-i.
O, vremi de înălțare sfinte!
Pe plaiurile strămoșești
de ele, azi, ne-aduc aminte
doar cântecele bătrânești.
Căci fala veche-a fost să piară
Și lumea-ntreagă a uitat
că e la Dunăre o țară
c-un neam atât de apăsat.
Ba, unii spun chiar și-n batjocuri
că-i neam robiilor menit....
Dar ce-a fost el pe-aceste locuri
ce fapte mari a săvârșit,
cum, înfruntând Sublima Poartă
Și-atâți bezmetici venetici,
tot el a Europei soartă
o hotăra, luptând, aici,
sub vânturile vremii toate
de care n-a putut fi zmult!
Vai, toate-acestea, din păcate,
uitate sunt demult, demult.

Ci iată, strălucește slava!
Bat toate tobele-n Suceava
căci Ștefan-Vodă hotărăște
voinicii-armura să și-o-ncingă
Și să se lupte bărbătește
iar cel ce-i mai viteaz, să-nvingă!
Și-arată sărbătoarea fața.
Un freamăt viu cuprinde piața
cu flamuri mari împodobită,
cu lanț de-argint împrejmuită.
Iar dincolo de lanț se-ndeasă
cu veselie zgomotoasă
mulțimea mustăcioasă care
așteaptă-ntrecerea cea mare.
Bătrânii cu nepărtinire
privind a luptei îndârjire
pe tineri vrând să-i necăjească
Încep în glumă să vorbească:
"Ehei, în vremea dinainte
erau mai falnici luptătorii
Și-aveau și sânge mai fierbinte!
Azi de nimic nu-s buni feciorii,
abia pot sufletul să-și tragă
că-ntrânșii n-au un pic de vlagă!
E drept că vremea ni se duse...
Da-n vremea noastră altfel fuse."

De-odată însă, o mișcare,
Înconjurat de-aprozi, călare
În piață intră Voievodul
Încins cu vitejeasca-i spadă.
Voios salută el norodul
care se-nghesuie să-l vadă.
Frumoasele, uitând sfiala,
spre el și ele dau năvala,
În ochii lor ca-ntr-o oglindă
vor chipul Domnului să-l prindă.
Dar Ștefan-Vodă mândru trece
cu ceata care îl petrece
tăindu-i pârtie prin lume,
ducându-l către un cort anume
drapat cu scumpe catifele,
cu stema zimbrului pe ele.
Un slujitor în grabă mare
o scară aurită-i pune
Și îl ajută să coboare
căci anevoie se supune
trăpașul lui ca un tăciune,
de seminție-arabicească,
deprins în lupte să gonească
Și care-acum, nervos, în jocul
copitelor, frământă locul.
Văzduhul fierbe de urale
În lauda Măriei-sale
Și cântece de bucurie
cinstesc măreața lui domnie.
Da-n cort e tihna lui de-o clipă
că iar ca șoimul se-naripă
Și ager iar pe cal se-aruncă
lăsând aprodului poruncă
să deie zvon în tot norodul
că fi-va astăzi Voievodul
cu cei viteji să se întreacă,
dorind să afle, astfel, dacă
povara grijilor și anii
cei mulți în luptă cu dușmanii
nu i-au știrbit cumva nesațul
de-a-și încleșta pe spadă brațul.
Și dă aprodul glăsuire
poruncii întru împlinire:
"Din luptători, acela cine
la glorie și cinste ține,
să iasă, dacă e în stare
cu-al țării Domn să se măsoare!
Răsplată mare îl așteaptă
pe cel ce-nvinge-n luptă dreaptă!"
Atâta doar aprodul zise.
Mulțimea toată-ncremenise,
suflarea și-o opri și vântul.
Și toți tăcură ca mormântul.
Dar iată, prinde-un glas să zică:
"Eu îndrăznesc!" și se ridică
un mândru cavaler în zale.
E-n floarea semeției sale,
frumos la chip ca o fecioară
Și tânăr ca o primăvară.
Călare către Domn pornește.
Pe frunte coifu-i strălucește.
La scară, lancea-i scânteiază.
Din nou încremenește gloata.
De-ntrecere vitejii-s gata.
Cu lancea, unul către altul,
călare își pornesc asaltul.
Și Ștefan știe să abată
intâia lance-nverșunată.
A doua oară se-ntâlniră
Și lăncile iar zăngăniră.
Pe Ștefan însă îl înfruntă
o lovitură și mai cruntă
Și-i greu să crezi! El se prăvale
cu stropi de purpură pe zale.
Un murmur de nemuțumire
străbate-ntreaga-nsuflețire.
Eroul cu al cărui nume
pe prunci puteau să-i înspăimânte
când îl rosteau, turcoiace mume,
acum de un copil înfrânt e!

Ci sprinten de pe calu-i sare
frumosul tânăr și viteaz.
Privirile nu-i sunt amare
deși-i curg lacrimi pe obraz.
În suflet nu-i mocnește sfada
Și negre gânduri nu-l mai rod.
El mâna-i albă ca zăpada
Și-o-ntinde către Voievod
Și-i spune: "Astăzi dau uitării
tot chinul ce l-am suferit
căci eu rușinea-ntemnițării,
cu sânge azi, am ispășit.
Dar fi-va ție să se-nchine,
de-aci nainte viața mea
Și jur că numai pentru tine
eu voi trăi, Măria-tal"
Un singur om, cel ce-nainte
privise-ntrecerea tăcut,
aceste ultime cuvinte
ce tâlc ascund, a priceput.

(Sfârșitul părții a treia și cea din urmă)

poezie clasică de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 3 august 2018.
Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Aghiuta. Foaie umoristica satirica si critica" de Bogdan Petriceicu Hasdeu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la -52.50- 39.99 lei.

Citate similare

George Coșbuc

Voichița lui Ștefan

Doamna lângă Ștefan vine,
Blândă-n vorbe și-n purtat:
Doamne, iar ești supărat!
Sunt, Voichiță, pentru tine!
Zăpăcită doamna sta
Și-nflorită de rușine:
Ce-am făcut, măria-ta?

Tu?... Nimic! Și vodă strânge
Mâna doamnei, gânditor.
Șerpii-și au culcușul lor...
Ah, Voichițo, cum aș plânge!
Rău ca Radu nimeni nu-i:
Uite-n pumni așa frânge
Gât de lup cum e al lui!

Doamna i-a pătruns cuvântul,
Până-n suflet i-a pătruns.
El tăcea, ea n-a răspuns.
Noapte e, și bate vântul,
Și prin noapte, cu vreo doi
Tari bați cu ei pământul.
Pleacă Ștefan la război.

Dintr-același ceas Voichița
Nu s-a mai oprit din plâns.
Brâu pe trup ea n-a mai strâns.
Nu și-a mai gătit cosița.
În genunchi, c-un dor păgân
Ea sărută iconița
Maicii Domnului, din sân,

Unu-i soț, iar altu-i tată,
Pentru care se ruga?
Zile-ntregi ea se lupta
De fiori cutremurată;
Când avea pe soț în gând
Ea se pomenea deodată
Pe părinte blestemând.

Ah, de-ar fi un zid de-aramă
Între dânșii, până-n nori!
Și prin plâns adeseori
Îi părea că ei o cheamă
Să-i împace! Ea, dar cum?
Pe ea cine-o bagă-n seamă?
Prutul să-l oprești din drum!

Și-ntr-o zi, sătui de sânge,
Iată-i, moldovenii vin,
Sufletul, de milă plin,
Al Voichiței cum se frânge:
Pentru soțul ei dorit
Râde veselă, și plânge
Pentru-un tată biruit.

Ea cu pași grăbiți pornește
Să-și cuprindă soțu-n prag;
Ochii-i stinși s-aprind de drag,
Ștefan însă ocolește
Ochii doamnei, e pripit.
Iar Voichița nu-ndrăznește
Nici să-i zică bun sosit.

Tu știi, Voichițo, bine!
Neamul vostru-i neam de hoți,
Și-i voi dușmăni pe toți,
Cum te dușmănesc pe tine!
Am să-i curm pe-ai tăi de veci
Nu mai poți trăi cu mine:
Tu ai mamă, poți să pleci.

Doamna-ngălbenind scoboară
Ochii umezi în pământ,
Făr-a zice vrun cuvânt.
Iese-apoi. I-a spus s-o doară,
Și-a durut-o ce i-a spus
Un altar ce se doboară
Când vin trăsnete de sus!

Și rămas acum viteazul
Singur în iatac, și-a pus
Capu-n mâini, pe gânduri dus.
El și-a potolit necazul
Dar pe doamnă o iubea!
Și-ngropând în coif obrazul
Ștefan vodă-acum plângea!

poezie clasică de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Balade si idile" de George Coșbuc este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -9.90- 4.99 lei.
Dimitrie Bolintineanu

Muma lui Ștefan cel Mare

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge și suspină tânăra domniță,
Dulce și suavă ca o garofiță;
Căci în bătălie soțul ei dorit
A plecat cu oastea și n-a mai venit.
Ochii săi albaștri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele și crinii pe față-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Și cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
- "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, și de la oaste întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oștire fuge sfărămată.
Dar deschideți poarta... Turcii -nconjor...
Vântul suflă rece... Rănile mă dor!"
Tânăra domniță la fereastră sare.
- "Ce faci tu, copilă?" zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieșit
Și-n tăcerea nopții astfel i-a vorbit:
- "Ce spui, tu, străine? Ștefan e departe;
Brațul său prin taberi mii de morți împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De ești tu acela, nu-ți sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieții mele și să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu ești Ștefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruință
Nu poți ca să intri cu a mea voință.
Du-te la oștire! Pentru țara mori!
Și-ți va fi mormântul coronat cu flori!"

Ștefan se întoarce și din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe... Dușmanii zdrobiți
Cad ca niște spice, de securi loviți.

poezie celebră de
Adăugat de Doina BumbuțSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 4 comentarii până acum.
Participă la discuție!
cumpărăturiCartea "Mama lui Stefan cel Mare" de Dimitrie Bolintineanu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -12.00- 8.99 lei.
Bogdan Petriceicu Hasdeu

Ștefan și Radul

I

Ștefan cel Mare,
Acela care
Păreche n-are
Sub sfântul soare,
Duce o ceată
Moldovenească
În loc de plată
Să-și dobândească
Pradă bogată
Și voinicească.

Radu cel Mare,
Acela care
Păreche n-are
Sub sfântul soare,
I-a pus în cale,
Păzind moșia,
În deal și-n vale,
Câtu-i câmpia,
Cetele sale
Din Muntenia.

Mare-i și-i mare
Din ei orcare
Și samăn n-are
Sub sfântul soare;
Dar din păcate,
Doi fii d-un tată,
Meniți a bate,
Lifta spurcată,
Frate cu frate
Stau să se bată...

II

Ștefan-Vodă pleacă-n zbor
Pe cea iarbă de mohor
Denaintea oștilor,
Pân' ce iată că-ntâlnește
Întâlnește și chitește,
Și chitește vitejește,
C-un stejar de buzdugan
Pe cel Radu, domn muntean;
Și-l chitește, mări, drept
Lângă inimă în piept:
Parcă fulgeră și tună,
Sună greu și greu răsună!

Radul stă nevătămat,
Căci la sân mi-i înfășat
Cu pieptarul fermecat;
Buzduganul sare-n vânt,
Apoi cade la pământ,
Iar pe locul ce cădea,
Pământul se deschidea,
Și-n gâtleju-i destupat,
Cu năvală au intrat,
Supt o negură de prav,
Buzduganul cel grozav!

Radu-Vodă, mânios,
Își aduce mâna jos,
Și când o rădică sus
Cea măciucă s-a și dus,
Despărțindu-se de mână
Ca un trunchi din rădăcină;
Dar nu merge butucește,
Ci străbate vulturește,
Pân' ce iată c-a găsit
Pe cel Ștefan, domn vestit,
Fără teamă, fără frică,
Fără grijă de nimică,
Numai de Tatăl Cel Sfânt
Ce-i în cer și pe pământ!

Ștefan-Vodă, cum vedea,
Iute paloșul scotea,
Și de feru-i oțelit,
Pe unde-i mai ascuțit,
Măciuca s-a poticnit;
Ș-apoi iată
dodată
Dintr-o singură bucată
Două țăndări se făcea,
Una-n dreapta se ducea,
Alta-n stânga rătăcea,
Și pe locul ce cădea
Toate-n țărnă le trântea
Și-n pământ se mistuia!
Vezi că cine-i pui de zmeu,
Fie greul cât de greu
Mi-l ajută Dumnezeu;
Și când doi români se bat,
Nu-i nici unul mai bărbat!

III

Pe cel pisc perdut în nor,
Stă un șoim nemuritor,
Care-și aducea aminte
Multe zile denainte,
Căci trei veacuri au trecut
De când mă-sa l-a făcut
Și de-atunci
Pe munți și-n lunci
Fost-au iarnă, fost-au vară,
Dar el tot trăia în țară,
Fost-au vânturi, fost-au ploi,
Dar el tot ședea la noi.

Agerul șoiman bătrân,
Frate neamului român,
Se uita de sus cu jale
La cei doi voinici din vale,
Și-și grăia în graiul său:
"Când eram mai tânăr eu,
Moldovenii
Și Muntenii,
Ardeleni
Și bănățeni
Încă nu erau pe lume,
Toți purtând un singur nume...
Dare-ar Domnul să mai dea
Iar așa să-i poci vedea!

Ștefan-Vodă năzdrăvan
Auzea pe cel șoiman:
Auzea frate pe frate;
Și dând arma după spate,
Zice: "Radule fărtate,
Nu-i cu cale a ne bate!
A ne bate nu-i cu cale,
șoimanii plâng de jale!
Arz-o focul dușmănie,
rămâi tu la domnie
Și-mi dă fiica-ți de soție:
Cu domnia-ți n-am ce face,
Dar domnița mult îmi place!"

— Taci, Ștefane, barbarie,
Pe Măria n-o dau ție!

— Nu fi câne, Radule,
Radule fărtatule!
Ți-am mai zis o dată, măi,
Tu-n domnie să-ți rămâi:
Decât țară de la tine,
Iau mai bine
Țări vecine
De la limbile străine,
Dar nevastă vreau de-o viță:
Porumbel și porumbiță!
Dă-mi-o dară să mi-o dai,
Că de nu, amar și vai:
Șoimii plâng, corbii vor râde
Între noi de ne-om ucide!

— Taci, Ștefane barbarie!
De-ar mai fi ore să fie,
Pe Măria n-o dau ție;
Iar de-ți trebui pământeancă,
Ia-ți muiere moldoveancă!

— Lasă gluma, Radule,
Radule, turbatule!
Până-i treaba la cuvânt,
Zicu-ți eu cuvântul sfânt:
rămâi tu la domnie
Și-mi dă fiica-ți de soție,
Căci simțesc un aprig dor,
Dor de falnic viitor,
Ca să-mi facă ea fecior,
Fecior mie,
Nepot ție.
La doi domni o seminție,
Bun la sfat și bun la mână,
Fire neaoșă română,
Din vulturul muntenesc
Cu zimbrul moldovenesc;
Și de-i vrea tu, de nu-i vrea,
Eu mă jur c-o fi a mea!...

IV

Lumea-i lume; vremea trece,
Iat-o lună, iată zece,
Iată c-a trecut un an.

La Suceava-i bucurie
C-a făcut doamna Mărie,
A făcut un băietan.

Crească mândru cât e bradul,
Ca-i nepot lui vodă Radu
Și-i fecior al lui Ștefan!

poezie clasică de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 2 iulie 2018.
Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Cultele păgâne

La templu un fariseu
Și un vameș au sosit
Se rugau Lui Dumnezeu
Cum de bine-au socotit

Fariseul ce știa
Legea care i-a fost dată
Lui Dumnezeu îi mulțumea
Căci e singurul lui Tată

Tată scump îți mulțumesc
De-a Ta Sfântă îndurare
Căci viața mi-o trăiesc
Și umblu pe-a Ta cărare

Eu dau din izmă și din toate
Cele ce Tu mi le dai
Cuvintele-ți toate adevărate
La mine-n inim㠗 le ai

Eu postesc de două ori
Chiar Doamne pe săptămână
Și îți dărui multe flori
Căci viața-mi e lumină

Nu-s ca alții pe pământ
Hărăpăreți nedrepți și preacurvari
Căci eu țin al Tău Cuvânt
Nu-s ca cei răi și avari

Nu-s din cultele păgâne
Evanghelia ce n-o trăiesc
Ci eu Doamne penru Tine
Cultele azi le urăsc

Doamne eu trăiesc Cuvântul
Și Scriptura o-mplinesc
Cultele fac doar pe sfântul
Eu o Doamne azi trăiesc

Iată fug de sărbători
Și de atâtea lucruri rele
Eu Cuvântul Tău din zori
Îl înalț azi printre stele

Toate cultele-s pierdute
Noi o Doamne împlinim
Ale Tale vii cuvinte
Și mereu iată postim

Ei o Doamne s-au vândut
Noi suntem acuma sfinți
Căci nu ținem nici un cult
Cum ne-au spus vechii părinți

Dar Scriptura ce vorbește
fii mândru și-ngâmfat
Unde Domnul azi privește
La cel trufaș și curat

Fariseul a trăit
Mult Cuvântul Celui Sfânt
Însă el nu s-a smerit
Trăind tot al Domnului Cuvânt

Vameșul însă stătea
Plin de groază și de frică
Și Domnului îi spunea
De-a lui viață rătăcită


De mine o Doamne ai
Milă azi și mă ridică
Numai Tu viață dai
Inimii mele rănită

Fie-ți milă dar de mine
Iartă-mi groaznicul păcat
Căci privesc acum la Tine
Doamne greu sunt vinovat

Iartă-mi vina și păcatul
Căci Doamne sunt rătăcit
O ascultă-mă ca altul
Să nu fac Isus iubit

Cine dar a fost iertat
Vameșul sau fariseul
Ce era mult mai curat
Însă el își văzu eul

Toți ceilați erau pierduți
Numai el era curat
Unde vrei dar să te uiți
Tot la alții — nencetat

trăiești ca fariseul
Tot pe alții tu să-i vezi
Că-s pierduți doar tu cu eul
De Domnul dar mai asculți

Vameșul n-a mai văzut
Nici un om de pe pământ
Căci desigur el pierdut
N-avea al Domnului Cuvânt


Însă iată s-a smerit
Pe Domnul l-a implorat
Să-l ierte căci n-a trăit
Cuvântul ce ni s-a dat

Vameșul a fost iertat
Fariseul însă nu
Deși el mult mai curat
Al lui suflet îl avu

Fariseul s-a mândrit
Cu viața lui curată
Însă vameșul smerit
L-a văzut pe Cel ce iartă

Domnul ne vrea azi smeriți
Păcatul să ne vedem
Nu a altora c-atâți
Cuvântu să n-ascultăm

Judecată ce o folosești
Cu ea vei fi judecat
Însă dacă te smerești
Tu vei fi acel iertat

poezie de (12 aprilie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel BălanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Pământ și cer

Vorbesc bătrânii că a fost, demult,
un cer mult mai aproape de pământul
ce l-a primit să-i fie lui veșmântul,
pe vremea din povestea ce-o ascult.

Era ușor atunci să urci la cer
sau, pentru cei de-acolo, să coboare,
făcându-și trepte razele de soare,
la cei aflați mai jos c-un palier.

Erau nemuritori acolo, sus,
dar nu și jos, în viața pe pământ
în care își găseau, ades, mormânt,
căci Timpul nu-l aveau aici supus.

Dar ea, o zână-n vremea de demult,
venea adesea-ntr-un anume loc,
atrasă de-un mănunchi de busuioc
cu un efect, asupra ei, ocult.

Știa și el, cel care-l așeza,
știa și ea că legea e nedreaptă
cu ea, cu el, cu tot ce îi așteaptă,
dar nu putea să nege: îl iubea.

Și a rămas, privind albastrul cer
cum se ridică dezgolind pământul,
a alungat din inimă frământul,
iar ce a fost apoi... e un mister.

poezie de din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
George Coșbuc

Zece mai

n ziua cea sfântă și mare
La zece-ale lunii lui mai
Se vede-o ciudat-arătare
Pe-un deal de la Plevna, pe-un plai!

Când zorile-ncep să s-arete
Acolo-n tăcutele văi,
Din groapă ies moartele cete,
De-a pururi jeliții flăcăi.

Ei vin de prin locuri pe care
Ca vechile răni le cunoști,
Pe unde-au stat șanțuri odată,
Redute, și taberi, și oști.

Striviți și cu mâinile rupte
Și galbeni ca-n jalnicul loc
În ziua sălbatecei lupte
Când bieții pieriseră-n foc.

Fac roată, și-o rugă murmură
Iar Valter și șonțu, și toți
Mai-marii ce-n frunte căzură
Stau jalnici acolo-ntre soți.

Și stau cum stă omul ce-ascultă
Și nici o mișcare nu fac;
Așteaptă cu grijă și spaimă
Un semn de departe și tac.

Deodată ei capul ridică,
Dau chiot și-n zare privesc
Spre țara din care ieșiră,
Spre scumpul pământ românesc

Și-ascultă, căci tunul azi cântă
Departe-n iubitul pământ,
Puternic că-n ziua luptării,
Dar alt fel de cântec, mai sfânt.

Vi-e teamă că n-o să mai cânte,
Că moarteafuse-nzadar
Dar țara trăiește! Iar tunul
Ce limpede-o spune și rar!

Și-ascultă... iar țara-i departe,
Sunt dealuri la mijloc și văi,
Și râul cel mare-i desparte
De mame pe bieții flăcăi.

Și moartea cea veșnică-nchise
Pe urmă-le tristele-i porți,
Dăr moartea lor viață ne dete:
Ferice de-asemenea morți!

Iar ce-or fi șoptind ei pe vremea
Ce-ascultă cântarea de tun
Eu nu știu, căci nimeni nu poate
Pe morți să-i audă ce spun.

Dar cred că se roagă, sărmanii:
Noi liberi pe voi v-am facut
Iar Tatăl din cer să vă aibă
De-a pururi sub sfântul său scut!

poezie clasică de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Tudor Arghezi

Făt-Frumos

Unde-a plecat, călare, Făt-Frumos,
De nu se mai zărește nicăierea,
Oricât și-ar pune soarele puterea,
Oricât s-ar pogorî luna de jos?

Munții pustii, cu piscurile cată
Mâhniți, din cer, în valea de granit,
Ca să-l mai vadă, cel puțin o dată,
Viu dacă-i viu, sau mort de-o fi murit.

Cântecul lui, de care țara toată
Era învăluită ca-ntr-un vis,
De sta și ochiul șoimilor închis
În ascultare, s-a oprit deodată.

S-a rupt din codri, s-a pierdut din șes
Și, goală ca de suflet, tristă, țara
Nu mai găsește parecă-nțeles.
De ce e ziuă și se lasă seara.

Fluierul lui cânta și-n cingătoare,
Și zeci de sate albe, fermecate,
Cu sute de feciori și de fecioare,
Îl ascultau doinind pe înnoptate.

Se deșteptau cu doina lui în zori,
Se-ndrăgosteau la cântecele sale
Și se simțeau logodnicii ușori
Și mai frumoși, călcând în iarba moale.

Împrietenit cu cerbii și mistreții
Și nins cu fluturi jucători în cete,
Jivinele-l priveau ca niște fete
Și cu sfiala dulce-a tinereții.

Unde-a plecat că n-are nimeni știre
Fătul-Frumos, cu negre plete grele,
Cu ochi albaștri, plini ca de mărgele,
Și cu sprânceana-n jurul lor subțire?

A coborât din munți, pe stânci, călare,
Și patru nopți a scăpărat pământul,
De subt copitele nerăbdătoare
Ce s-au luptat cu cremenea și vântul.

Și luându-și fluier, însă și secure,
Și arme grele, -n mâna lui ușoare,
Trecu, ca o săgeată prin pădure,
Și ca un fulger purtător de soare.

El străbătu întreaga țară,
Iar Dunărea nevrând să-i facă loc
O spintecă, sburdând, pe la mijloc
Cu pieptu-n unde și cu coifu-afară.

Și s-ar fi zis negrul armăsar,
Cu nările suflând la fața apei,
Pe Dumnezeu îl duce, sau măcar,
Pe un trimis al lui Traian și-al Papei.

Neamul ursuz din țărmul de sub lună,
Neam trist, urât, și hâd și sângeros,
Amenințase doinele lui Făt-Frumos,
Mândria lui și voia lui cea bună.

Iar Făt-Frumos, oprindu-se din cânt
Simții, din sânge, flăcări că se-adună,
Și-n glas, în vorbe, -n pâine și pământ,
Dogoarea cerului străbună.

Și o lumină nouă-n viața lui,
Și o chemare din Tării și noapte -
Și-n toate glasul nu știa al cui,
Și un îndemn de semne și de șoapte.

Nemaiștiute, nemaiîncercate
Ce se iscau și se topeau în salbe,
lua văzduhul chipuri aripate
Și se-ngroșau într-însul forte albe.

Se ridicau talaze mari de mare,
Frunza suna ca zalele, și-o zare
Era ca o tipsie izbită de săgeți.
Murmur de fier și șuier de urale,
Într-o urzire crâncenă de vieți,
De lănci împiedecate în zăbale.

Acum s-a dus dușmanul să-l răpuie:
Ori să-l înece-n sânge și-n vâltoare,
Ori bezna lui zidită descuie -
În stare și de milă, dar și de necrutare -

Cum va voi, căci vrednicul urmaș
Al lui Ștefan și Țepeș împreună,
Ridică și altare din stei pentru vrăjmaș,
Dar și țepoaie-nalte, cu proțăpirea bună.

Tu, Tară, -așteaptă cântecele iar
Să se strecoare-n ramuri liniștit,
Din răsăritul mare-n asfințit,
De la hotar până-n hotar.

poezie clasică de
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Pagini Alese - Versuri Proza" de Tudor Arghezi este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -22.00- 13.99 lei.

Recunoștință

La Putna clopotele bat,
E lume multă-n Mănăstire,
Să-i facă, iar, s-a adunat
Lui Ștefan Vodă pomenire.

Și nu-l vom da nicicând uitării,
Ne-om aminti de cel ce-a stat
De strajă la hotarul țării
Și de dușmani l-a apărat.

La două iulie mereu
S-aprindem câte-o lumânare
Căci Sfânt e lângă Dumnezeu
El, Ștefan, Ștefan Domn cel Mare.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Cornelia Georgescu

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Și timpul în neștire trece
Însă numai un singur dor
Cu viața timpul și-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aș vrea să știe o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viața merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Și de ți-ai pierdut dragul părinte
Inima-ți plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O ființă a cărei vieți s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Și a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viața dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toți ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viața pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Și m-ai lăsat c-un singur dor.
Și acuma orice veselie
E ca și cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu ești tot vie
Și vei trăi o veșnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet șters să mai schițez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înțeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu știu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Și-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Și nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieții a-l seca.
Mai sunt mulți care-mi sunt aproape
Și unii chiar mă înțeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înțelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu ești mereu doar lângă mine...

poezie de din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 6 comentarii până acum.
Participă la discuție!

Alcesta

Și iată că deodată între ei
sosește vestitorul, aruncat
în clocotul ospățului de nuntă
ca-ntr-o fiertură-un nou ingredient.
Cei care beau acolo n-au simțit
zeul a intrat pe-ascuns strângându-și
ca pe-o hlamidă udă de ploaie zeitatea.
S-ar fi părut că-i unul dintre dânșii.
Deodată însă-un oaspete văzu
pe tânărul stăpân al casei cum
în capul mesei nu mai stă, ci este
smuls parcă-n sus și oglindind în toată
ființa lui ceva străin, cumplit.
Apoi amestecul se limpezi
și s-a făcut tăcere; doar la fund
a mai rămas o drojdie de zgomot
și-un strat de bâlbâială tulbure,
ce mirosea urât a râs stricat.
Și-atunci au cunoscut pe zveltul zeu,
și cum stătea, plin de solie-adâncă,
ne-ndurător – aproape-au și-nțeles.
Și totuși când s-a auzit ce este
a fost mai mult decât o știre – a fost
ceva de neînchipuit. Admet
va trebui moară. Când? Acum.

El însă cupa spaimei lui și-o sparse
și dintre cioburi mâinile-ntinzând
a început cu zeul târguiala.
Doar câțiva ani, un an măcar, un an,
câteva luni, sau săptămâni, sau zile,
ah! zile nu, doar nopți, o noapte numai,
o noapte, noaptea asta, numai asta.
La toate zeul răspundea că nu.
Și-atunci Admet a dat un țipăt lung
și n-a mai contenit, țipând mereu
ca muma lui atunci când l-a născut.

Și iată chiar că muma lui, bătrână,
veni spre el, și tatăl lui bătrân,
și amândoi bătrâni și veștejiți
stăteau acum uimiți în preajma lui;
iar el când i-a văzut atât de-aproape,
ca niciodată, s-a oprit și-apoi
și-a frânt deodată glasu-n plâns și-a spus:
Tată,
ții tu așa de mult la ce-a rămas,
la drojdia asta ce nu poți s-o înghiți?
Mai bine-azvârle-o jos. Iar tu, bătrâno,
matroană,
ce rost mai ai când ți-ai născut copiii?
Și pe-amândoi îi prinse dintr-o dată
ca două vite de jertfit. Dar iată
repede-i lăsă și-i dete-n lături;
parcă lovit de-un gând și strălucind
la față, strigă: Creon, Creon!
Atâta doar, doar numele acesta.
Dar pe figura lui stătea alt chip,
pe care nu-l spunea, chip fără nume,
în așteptare, îndreptat fierbinte
spre tânărul prieten ce ședea
în fața lui la cellalt cap al mesei.
Bătrânii (se citea pe fața lui),
vezi tu, nu-s buni pentru răscumpărare,
sunt prăpădiți și slabi, n-au nici un preț;
tu însă, tu, cu frumusețea ta...

Deodată însă el nu-și mai văzu prietenul.
Rămase-n urmă-acesta,
și-acum spre dânsul ea venea, chiar ea,
parcă mai mică decât o știa,
ușoară, tristă-n haina de mireasă.
Ceilalți cu toții sunt doar calea ei
pe care ea pășește: (în curând
va fi aici, în brațele lui, care
Îndurerate se deschid). Și iată
că ea pornește vorba; nu cu dânsul.
Vorbește-acum cu zeul și zeul o ascultă,
și toți abia în zeu aud ce spune:

Răscumpărare pentru el nu poate
să fie nimeni. Eu pot să-l răscumpăr.
Eu pot să trec în locul lui. Nu-i nimeni
la capăt cum sunt eu. Ce-mi mai rămâne
din tot ce-am fost. Nu ți-a spus oare ea
care-ți aduse veștile patul
ce-așteaptă dincolo e sub pământ?
Rămas bun mi-am luat. Și înc-o dată
rămas bun și iarăși rămas bun.
Mai mult nu poate-un muritor să ia.
De asta am venit, ca tot ce este
sub dânsul îngropat, sub cel ce-acum
e soțul meu, să piară, să se piardă.
Ia-mă cu tine. Mor în locul lui.

Și-așa cum vântul saltă peste mare
aproape ca pe-o moartă-o duse zeul,
de soțul ei departe, într-o clipă,
dar hărăzindu-i lui c-un semn ascuns
o însutită viață pământească.
Admet spre ei se năpusti-ntinzând
buimace mâini, ca-n vis. Dar ei erau
acum la ușă unde, tânguioase,
femeile se-ngrămădeau. Văzu
cum fata către el s-a-ntors, c-un zâmbet
pe față luminos ca o speranță
ce-aproape era făgăduința
că din adânca moarte va veni
spre el cel viu...

Și el atunci,
cu mâinile acoperindu-și fața,
a-ngenuneheat, nevrând să mai zărească
nimica, după zâmbetul acela.

poezie de din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba germană. Dacă îl găsești, îl poți adăuga la De.Citatepedia.net. Dacă există deja, ne poți semnala pagina, ca să creăm legătura.
cumpărăturiCartea "The Notebooks of Malte Laurids Brigge" de Rainer Maria Rilke este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la -88.00- 34.99 lei.

Moartea condorului

Atât de falnic condorul își unduiește zborul pe creste
Iar vântul îl duce adesea spre alte zări de mult căutate,
Uitând ca acasă înseamnă acolo unde perechea lui este
Iar frumusețea din alte zări înseamnă pericol de moarte.

Scrutând zarea albastră mai trece ușor peste un munte
Și-o sete cumplită-l cuprinde zărind luciul apei chemându-l.
Avântul în jos e o joacă peste crestele atâta de ciunte
Dar nu toate, mai rămase doar una pe pieptul lui falnic tăindu-l.

Din rana-n durere cădeau stropi de sânge în ploaie
Condorul zbura în neștire viața lui ducând-o-nspre moarte,
In cuib perechea lui privește cum o pană aiurea se-ndoaie
E semn că ceva se întâmplă cu condorul ei plecat prea departe.

Cu ochii spre cer ea-ndurare pentru condor domnului cere
Mai lasă-l în viață doamne să-și vadă fiul la primul lui zbor,
Ia-mi mie viața și las-o pe-a lui, aibă atâta putere
Câtă mai este nevoie pentru a-și conduce fiul prin viață ușor.

Dar domnul din ceruri alese deja a cui viață necesara va fi
Și rupse cerul în doua cu ultimul strigăt al condorului mort,
Ea smulse și pana-ndoită ca semn și-o puse la creștetul lui
Și alte pene mai smulse îmbrăcând coșciugul condorului tot.

poezie de (aprilie 2009)
Adăugat de Florentina Crăciun FabyolaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Cântec de lacrimi

Zâmbea.
Visa.
Iubea.
Credea în tot și în nimic.
Credea în tine.
Doar atât.
Și îi era de ajuns.
Nu-i trebuia alt vis, alt gând
Sau alți îngeri care să-i cânte imnul iubirii.
Îl știa de la tine
Și întreaga ei lume
Era plină de o adâncă fericire.
Întregul ei univers avea viața și culoare.
Doi ochi căprui șterseseră orice urmă a trecutului.
Erau ochii lui,
Atunci ai unui înger,
Acum ai unui demon,
Dar a unuia și aceluiași vis tainic de iubire.
Era aici,
Era lângă ea.
Și el o iubea,
Dar a plecat
Lăsând doi ochi înlăcrimați
Și o lume care s-a prăbușit peste ei.
Sunt ochii ei azi triști și înnegurați,
Înecați în gustul amar al durerii.
Sunt ochii ei frumoși
Cei care nu mai au lumină
Și nu mai văd nimic.
Sunt ochii ei cei care nu-l mai văd
Și plâng,
Iar sufletul îl strigă,
Dar în zadar.
Lumea aceea frumoasă nu mai există.
Nu a luat-o cu el
Căci ea nu a vrut să i-o dea,
Dar prin ruperea visului
S-a stins și ea.
Un cântec de lacrimi a rămas în urma tuturor.
Doar el mai spune că a existat un înger,
Că astăzi este demon
Și că ea plânge.
O tânără ridică ochii spre cer
Și înalță o rugă de iertate
Pentru ea, pentru un înger
Și pentru un vis pierdut în zare.
Sunt ochii ei cuminți cei care tac
Și plâng de când el a plecat.
În lumina lacrimilor reci
Ea caută lumea pierdută,
Dar tot ce astăzi mai găsește
Este cântecul de lacrimi
Pe care în ruga ei îl spune
De dimineața până seara
Și în visul tăcut din noapte.

poezie de (2008)
Adăugat de Andreea IonSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!

Va veni iarăși Mesia

când va veni iarăși Mesia
mireasa Lui de aici să-și ia
ce mare va fi bucuria
ce va-ncolți-n mireasa Sa

căci toți acei ce-au ascultat
și au trăit Cuvântul Sfânt
o haină nouă li s-a dat
și-or părăsi acest pământ

nu se are în vedere
de ce moarte au murit
ci doar ce Cuvântul cere
de a fi neprihănit

la răpire așa va fi
toți acei neprihăniți
alte haine vor primi
și la cer vor fi răpiți

ei mireasa Lui Hristos
cu acei ce-au ascultat
nu vor mai rămâne jos
căci Fiul de Împărat

de aici îi va lua
și în ceruri îi va duce
împlinind atunci Scriptura
prin izvorul de pe cruce

Mirele cu-a Lui mireasă
în cer se vor bucura
căci Isus cu-a Lui aleasă
sus în cer s-or așeza

însă vremea va veni
când Ei — iar se vor întoarce
Mirele spre a domni
pe pământ Însuși în pace

după ce Ierusalimul
va fi iar eliberat
la luptă porni-va Domnul
cu pământul răsculat

cea mai mare bătălie
va fi la Armaghedon
Mirele din veșnicie
urât de al morții domn

atunci El va trebui
cu-a pământului oștiri
să lupte spre-a birui
toate aceste rătăciri

iar armatele planetei
atunci vor fi nimicite
de-Mpăratul veșniciei
—și lucrurile-noite

după ce va birui
oștile de pe pământ
Domnul iar va răsplăti
pe cei care a Lui Cuvânt

l-au iubit și-au ascultat
trăind în neprihănire
și morții au înviat
pentru marea răsplătire


cei uciși aici de fiară
pentru Mirele Hristos
la viață atunci iară
vor fi aduși aicea jos

va fi întâia înviere
a martirilor ce-au fost
morții dați spre-njunghiere
pentru Isus — a lor rost

pe scaune de domnie
din mireasă cei aleși
îi vor judeca să știe
cum de moarte au fost culeși

ce răsplată să primească
de Hristos c-au ascultat
pentru patria cerască
ei ce viețile și-au dat

și morții aceștia iată
de la-ntâia înviere
vor primi întâia dată
dreptul de-a fi la vedere

de a fi la-mpărăție
împreună cu Hristos
și în anii cei o mie
vor domni aicea jos

glorie dar Celui Sfânt
Mirelui din veșnicie
ce-a schimba acest pământ
ca un rai întreg să fie


și mireasa cu martirii
împreună cu Hristos
despărțiți de jugul firii
vor trăi aici frumos

iar cei care în viață
vor rămâne pe pământ
vor avea o altă față
dup-al Domnului Cuvânt

și ei se vor înmulți
viața lor fiind schimbată
ani cu sutele-or trăi
dintr-o inimă curată

raiul va fi pe pământ
cu Hristos și-a Lui domnie
sub puterea Celui Sfânt
Împărat ce o să fie

fericirea abia atunci
omenirea o să trăiască
nu-n păcatele adânci
ci-n lumina cea cerească

căci Hristos va stăpâni
tot pământul de sub soare
și-Mpărat doar El va fi
fie-i slavă și onoare
duminică balcon mănăștur 22 iulie 2018

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel BălanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Iar mă-ndepărtez de tine

Iar mă-ndepărtez de tine dinadins ca să te văd
Nerobită de puterea sufletului tău cel dus
Înapoi spre altă lume care-i pare mai a lui
Decât lumea-n care parcă din greșeală a fost pus.

Dar te văd tot mai aproape ca și cum eu însămi sunt
Despărțită doar de ochiul care mă privește rece
Undeva pe însăși calea nimănui dezvăluită
Unde sufletul tău parcă șade pregătit plece.

E desprins de trup și este mai frumos ca niciodată
L- desface din adâncuri să-l alin și să-l păzesc
Dar cum pot păzi eu, Doamne, răsuflarea ta cea sfântă
Care însuți ai desprins - o de pe ochiul său domnesc.

Mă rog deci să se întoarcă fără ură către tine
Dar când va să vin și eu să mă lași să-i dau ocol
Dacă nu ca o femeie ca un suflet care vine
La alt suflet ce-l așteaptă în tăcere trist și gol.

poezie de din Ardere de tot (1976)
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Am reusit sa ramin eu insami" de Ileana Mălăncioiu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -26.95- 20.99 lei.

Vis neștiut

O clipă doar și-au întâlnit
privirile fugare,
dar s-au văzut și au zâmbit
în gânduri, cu mirare
și fiecare-n drumul lui
a mers și nu s-a mai gândit
la ochii-albaștri sau căprui
ce i-a privit.

Dar visele au apărut
și, gândurile toate,
s-au îndreptat, tot mai acut,
spre-aceiași ochi și, poate,
spre tot ce-n ei se oglindea,
spre zâmbetul ce le-a plăcut,
spre tot ce ar putea avea
și n-au cerut.

Un timp, se pare, amândoi
s-au întâlnit în visuri
ca amintiri trecute-apoi
în unele înscrisuri
pe care timpul le-a-nvechit,
părând, cu vremea, că cei doi
în vechi povești s-au mai găsit,
cu ei eroi.

În dorul lor ce i-a durut
că nu-și erau aproape,
erau dorințe și-ar fi vrut
o zi, doar, dezgroape
din cele, toate, câte-au fost,
căci clipa-ceea de-nceput
a căpătat acum un rost
recunoscut.

Au suferit și le-a fost dor,
au vrut să se revadă,
cereau, din ceruri, ajutor
și nu puteau să creadă
că nu se vor vedea nicicând,
dar, într-o zi, un vechi décor
în vis le-a apărut cerând
prezența lor.

Urmarea e de necrezut
căci mersul lor a fost un zbor
spre locul unde s-au văzut,
și-a fost scânteia unui dor
ce se-ntindea spre nesfârșit
și numai întâlnirea lor
crească-ntruna l-a oprit
c-un lung sărut.

poezie de din Oare
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

A plătit Isus tot prețul

A venit Isus din cer
El Lumina și Iubirea
Pentru oamenii ce pier
Să le aducă izbăbirea

Nici în înger de lumină
Nici arhanghel strălucit
Ci în om fără de vină
Creatorul a venit

Creatorul cel sublim
Însuși El s-a coborât
Fiul slavei—Prinț Divin
La noi iată a venit

El Acel ce ne-a iubit
Mai 'nainte de a fi
În plan când El ne-a zărit
De atunci El ne iubi

Și cu Tatăl ce-mpreună
Lutul fin l-a frământat
Până când apoi în urmă
A Lor Chip iată i-au dat

Și-a suflat în nări suflare
Și omul a devenit
O ființă pe cărare
Cu um mers neobișnuit

Căci avea din Dumnezeu
El suflare din suflarea
Taină ce e-n empireu
Singură fiind lucrarea

Ce-avea taina nemuririi
Prin suflarea Celui Sfânt
Și amprentele iubirii
Ale-Ntâiului Cuvânt

El Lumina și Adevărul
Fiul Celui Prea Înalt
Ce-a rămas pentru om țelul
Ce se vrea în veci curat

El e unica Ființă
Din Tatăl ce s-a născut
Și-n toate e biruință
Tatălui fiind plăcut

Și omul a devenit
Pe pământ stăpân pe toate
Totul i-a fost oferit
De Cel ce-i stăpân pe moarte

De Cel care a creat
Tot ce mișcă pe pământ
Și ce e în lung și-n lat
În imensul Infinit

Însă omul a căzut
În ispită și-ncercare
Și păcatul l-a umplut
Transferându-l la pierzare

De aceea a venit
Domnul Isus să-l salveze
Creatorul Cel slăvit
Iar viață să-i doneze

Ființa aceasta ce-i din lut
Din lumină și iubire
Sub povoară a căzut
Morții dat㗠la pieire

Ce-a creat Domnul mai scump
Mai curat și în lumină
Totul pururea-i pierdut
Căci imensă i-a lui vină

Pe pământ iat-a sosit
La noi Însuși Creatorul
Să-și salveze în sfârșit
Omul— ce-i fură fiorul

Și-i fură chiar și iubirea
Chipul Lui— doar el îl poartă
Însă nu— neprihănirea
Căci el e-o ființă moartă

Domnul Isus a venit
Să-i redea iarăși viața
Omul iar neprihănit
Să-i privească în veci fața

A venit ca să plătească
El păcatul cel amar
Și ființa omenească
Să fie-mbrăcată-n har

Iar Cuvântul Cel Divin
În smerenie-mbrăcat
S-a plecat spre cel în chin
Înspre omul vinovat

S-a plecat spre cel căzut
Și rănit și plin de sânge
Un rob iată s-a făcut
Boala— moartea spre învinge

Mâna ce a plămădit
Lutul umed cu finețe
Iată astăzi s-a oprit
La rănit cu așa tandrețe

Și cu atâta gingășie
Rănile i le-a spălat
Cum numai El singur știe
Și le-a uns și le-a pansat

Nu există nicio mână
Ca a Sa pe acest pământ
Căci iubirea-i e stăpână
Și e Fiul Celui Sfânt

Fericiți au fost acei
Ce au fost de El atinși
Ca oițe și ca miei
Și-n Sine au fost ascunși

Domnul este Dumnezeu
Și e Viața viitoare
Viață la poporul Său
Salvare celui ce moare

Dar credință ni se cere
credem cu adevărat
Pe Isus doar în vedere
Să-l păstrăm și-un duh curat

A venit Isus din cer
Raza sfântă de lumină
Pentru oamenii ce pier
Vinovați și plini de vină

A venit ca El să moară
Pentru cei ce-s vinovați
Oamenii ca să nu piară
Ci să fie-n El spălați

El e prețul mântuirii
Prețul care e de ajuns
Ca viața omenirii
Să nu aibă-n veci apus

Cine crede în Hristos
Viață nouă primească
Ca în cerul glorios
Și în Rai el să pășască

Căci Isus ne e menirea
Viața noastră și destinul
El ne e în veci iubirea
Ne e Viața și stăpânul

N-avem altă fericire
Și n-avem un alt destin
Căci Hristos ne este Mire
În El totu avem deplin

Mâna ce ne-a plămădit
Dându-ne înfățișarea
Din cer iată a venit
Crucii dând îmbrățișarea

Pironită a fost pe cruce
De cuiul cel ucigaș
În lumina ce străluce
Pentru orișice vrășmaș

Lumea nu l-a cunoscut
Deși El i-a dat ființă
A Lui mână i-a făcut
Bucuroasă a ei ființă

Iar ai Săi nu l-au primit
Deși printre ei veni
Domnul Vieții cel slăvit
A lor Săi— se oferi

Însă ei iat-au respins
Și oferta și salvarea
Lucrarea nu i-au admis
Ci i-au dăruit pierzarea

Cum a fost planificat
El pe cruce își sfârși
Viața fără de păcat
Și prin jertfa Lui plăti

Tot păcatul omenirii
Și a ei nelegiuire
Ca din apele pieirii
Omul aibă ieșire

A plătit Isus tot prețul
Omul liber e acum
De taie din el disprețul
Și în viață-și taie drum

Prin credința în Hristos
El fiindu-i singur țel
Mirele cel glorios
Îl ia-n ceruri lângă El

În lumina mântuirii
Dacă omul se îmbracă
Și Isus Domnul iubirii
Cu Sine îl ia în barcă

Credeți dar în Mielul Sfânt
Și în jertfa din Calvar
Ca răpți de pe pămât
fiți toți prin al Lui har

Domnul Isus e salvarea
E viața și lumina
Numai El e îndurarea
Ușa Vieții-ntodeauna

E nădejdea noastră vie
Prețul care ni s-a dat
intrăm în veșnicie
Fie Tatăl lăudat

Fie Tatăl proslăvit
Pentru planul Lui cel sfânt
Căci în Isus am primit
Viața nouă pe pământ

Cinste slavă și mărire
Tatălui Cel Sfânt din cer
Căci în marea Sa iubire
I-a salvat pe cei ce pier

I-a salvat pe cei ce vor
Iar viața s-o primească
aibe Mântuitor
Până-n patria cerească

Prin credință nu prin fapte
Și iubirea de Cel Sfânt
Noi salvați suntem de moarte
Deși nu azi de mormânt

Glorie și Lui Hristos
Și onoare-n veșnicie
Căci Isus de aici de jos
Ne dă viața-n veșnicie

Să-i cântăm a Lui iubire
Domnul Isus ne-a salvat
Dacă în neprihănire
Trăim cum ne-a învățat

poezie de (19 mai 2017, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel BălanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Om și deltă

E gol, din nou, vintirul. Mâna-i rece
încearcă să îl tragă. E prea greu!
Se simte părăsit de Dumnezeu
și de noroc, iar timpul... timpul trece.

Mai are unul și-i departe satul.
De când s-a luminat, a căutat
prin toate câte-au fost. A colindat,
în balta lui, de-a lungul și de-a latul.

Ce-a fost, a fost demult și nu mai este,
iar ce mai este-acum nu-i de-ajuns,
dar poate-n locul lui cel vechi, ascuns,
o fi ceva și-n vremurile-aceste.

Îndreaptă lotca, ghionderul se-nfige
în mâlul gros și negru din afund,
iar amintiri prin gânduri îi pătrund
și caută voința să-i instige.

E mult de-atunci, la început de viață,
copil lipsit de griji ce hoinărea
prin apele din delta ce-i părea
o junglă deasă, plină de verdeață.

Era o curte-a lui, era și raiul
în care se născuse. Îl știa.
Era un loc de joacă ce-i dădea
atât cât trebuia să-și ducă traiul.

Iar peștele... Era atâta pește
încât își alegeau de prin vintir
doar ce voiau. Era un fel de bir
luat naturii simplu, bărbătește.

A fost demult. Acum e sărăcie.
Pe masa lui, un pește-acum e rar.
Încearcă, dar încearcă în zadar
să prindă,-n primăvară, o scrumbie.

"Ia vedem!". Ridică, scurt, de plasă
și-l vede. "Vai, săracul cufundac!
Ce-ai căutat aici, la fund de lac?
Nu știi că soarta-i, uneori, câinoasă?"

L-a desfăcut și, chiar atunci, în mână,
o aripă, încet, a tremurat,
apoi, de-o palmă aspră mângâiat,
s-a scurs, ușor, spre delta cea română.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Istoria lui Iosif

Cunoașteți voi, copii, povestea
Cu băiețelul cel cuminte,
Cu frații lui mânjiți de sânge,
Invidioși și fără minte?
Ați auzit cumva de-un tată
Albit de griji în cortul său?
Un tată bun cu toți copiii
Ce seamănă cu Dumnezeu?

Ați învățat despre vânzare
Despre cămile și arginți?
De Ruben, Simeon și Iuda
De Iosif, floare între sfinnți?

Icoană vie a fost Iosif,
A lui Isus, smeritul Miel.
Acestea s-au numit, în Carte,
Istoria lui Israel.

Iosif, favoritul tatei,
Nu era, vai, și al gloatei
,, Frații" l-au privit ciudos,
Pentru era frumos.

Ei n-au înțeles decât
Că el trebuie-omorât,
Pentru , din cer, un vis,
Măreție i-a promis.

Providența l-a salvat
Și pe aripi l-a purtat
Spre-mplinirea visului,
Căci nimic în lume nu-i

oprească un plan divin.
Lanțuri, umilință, chin
Toate-acestea l-au condus
Către patria de sus!
............
Plecând, supus, din cortul părintesc,
Pe câmpul plin de ierburi și primejdii,
Ajuns apoi la groapa de gunoi,
Îngenunchiat, în umbra deznădejdii.

Apoi, cu nepăsaare aruncat
În groapa mai adâncă a sclaviei,
De-acolo și mai jos a fost împins,
În ghierlă, și mânjit de calomnie.

Dar să nu crezi că Domnul l-a uitat,
Căci toate au fost doar trepte către tron.
Cu darul său de prinț și de profet,
Ajunse Iosif domn, ca Faraon.

După mulți ani de griji și de uitări,
Mânați de lipsă mare și de foame,
Cei zece frați pornesc către Egipt
S-aducă pâine la copii și mame.

Ajunși la domnitor i se închină
Ca stelele din visul dus cu anii,
Iar el cu gânduri bune îi încearcă
Le merinde dar le dă și banii.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Să se fi "stricat" Busola?

Cuvântul scris e-a Tatălui din cer scrisoare, trimisă nouă celor jos de pe pământ,
Busola pelerinilor care-au pornit pe drumul ce duce-n patria de sus, în cerul sfânt.
Dar cât de curioasă e de-atâtea ori busola, că-ți vine tot să crezi că-i eronată,
Căci tocmai când te-aștepți cel mai puțin, atunci primești un fel de pedepsire drept răsplată.
Păi vedeți: din doisprezece fii ai lui Israel, Iosif a fost și fiu, și frate cel mai bun din toți.
Ceilalți ai lui s-au dovedit a fi până la urmă răi și ca fii, răi și ca frați - și pe deasupra hoți și mincinoși.
Și într-o zi, îl cheamă Israel pe Iosif și îl roagă: "Te du în câmp la frații tăi și-mi adu vești;
Ei sunt plecați cu turma la păscut de multă vreme; mergi dar, te rog, și vezi cum îi găsești".
Iosif n-a stat la gânduri, nici să-și facă socoteala la drumul lung și soarele fierbinte din pustie.
Căci el iubindu-și deopotrivă tatăl lui și frații, tot ce făcea legat de ei făcea cu bucurie.
Și-acum priviți: răsplata Domnului pentru-altruismul lui e-o groapă cu noroi. Apoi, urgie,
Vândut ca sclav la niște trecători călări pe drum, o ceată de ismaeliți, de negustori.
Dar bine, Doamne, nu Te supăra că-Ți facem întrebare: așa cinstești Tu pe copiii Tăi ascultători?
Și în sfârșit, ajunge sclav la domnul Potifar. Aici din nou, se dovedește credincios în ascultare.
Anii-au trecut și Iosif e de-acum un tânăr chipeș, căruia doamna Potifar îi da mereu târcoale.
A încercat tot ce i-a stat ei și în gând, și-n minte, dar nu i-a reușit deloc să-l tragă la curvie,
Căci chiar de nu erau evrei să-l urmărească-acolo, sfințenia-i era lui Iosif totuși vie.
Și într-o zi, cucoana Potifar, pândind prilejul, îl prinde pe evreu să-l tragă iară;
Dar ce credeți că face-atunci tânărul Iosif? Își lasă haina-n mâna ei și fuge-afară
Plin de nădejdea sfântă și îndreptățită a unei răsplătiri, dar mai ales o-ncurajare.
Știți ce-i trimite Dumnezeul lui din cer și-acum? Rușine, suferință pe nedrept și închisoare.
Acum, uitați-vă voi singuri și gândiți: ce-ar fi putut să facă Iosif mai frumos și mai dumnezeiesc
Și cum altfel ar fi putut mai bine cinstească Cuvântul Sfânt al Tatălui de sus, ceresc?
Desigur, nici chiar Tatăl cel ceresc veghind din ceruri n-ar fi pretins o biruință mai încununată.
Și totuși, pentru ce atuncea, Doamne, Tu-i dai rușine, durere și închisoare drept răsplată?
Cu întrebare-aceasta și nedumerirea-n gând, să-l urmărim pe Iosif și o să vedem că nu Scriptura
E eronată și ne-apare-atât de curioasă, ci noi, că nu-i citim până la capăt toată-nvățătura.
În închisoare, Iosif și aici o duce bine, căci Domnul poate să îți facă prieteni chiar și pe vrăjmași
Dacă atunci când orișicât de curios S-ar comporta cu tine, nu te revolți, ci tot ce vrea, aceea tu îl lași.
Și iată, o speranță de eliberare se ivește, dar vai, ce trist! Și-aceasta, ca și celelalte, l-a-nșelat.
Paharnicul, când s-a văzut din nou afară-n libertate, de Iosif și de rugămintea lui fierbinte a uitat.
Acum, vă rog, fiți cu multă luare-aminte, căci cele ce urmează s-auzim pe mai departe,
Va fi lumina care unora din cititorii-acestor versuri de-un mare ajutor și har le face parte.
Vedeți? De-a lungul celor treisprezece ani de nedreptăți, tânărul Iosif le-a-ndurat pe toate
fără-mpotrivire. Dar în străfund, acolo unde numai Domnul vede și cunoaște, ca o speranță, ca un fel de licărire
Mocnea nestins, dar totdeauna gata să învie, nu răzbunare, ci să-și scape viața căuta,
Necunoscând secretul tainic al păstrării vieții, că numai cei ce știu s-o dea o pot păstra.
Și-acum, când experimentează ultimul eșec în închisoare, întâia oară în cei treisprezece ani de încercare
Dă Domnului nu doar voința vieții, ci însăși viața, lăsând ca Domnul să-i aducă El când vrea eliberare.
Abandonându-și Iosif planuri, acțiuni și scheme de-ale sale, iată că intervine Domnul cu-ale Lui,
Și ce n-a putut Iosif demonstra în treisprezece ani, arată Domnul într-o clipă prin lumina cerului.
Iar Domnul face mult mai mult, nespus mai mult acuma, căci El nu-l dovedește numai că-i curat,
Și-apoi nici nu Se-oprește după-aceea numai la simplul fapt că de-nchisoare și sclavie l-a scăpat,
Ci-l face domn, stăpânilor peste imperiul mondial, salvând prin el pe lumea de atunci de la pieire.
Iar toți ce care până-atuncea l-au nedreptățit, și dâra carului care-i purta i-o sărutau cu umilire.
Dar toate-acestea, orișicât de minunate ni s-ar prezenta, când ne gândim la ce-a putut să-l folosească Dumnezeu apoi,
Muți de uimire, vom striga și noi cuprinși de adorare: "O Doamne, ia-ne-n școala asta și pe noi, da, și pe noi!"
Iosif ajunge salveze viața-ntregului Israel din foametea ce bântuia atuncea pe pământ cumplit,
Simbolizând pe-Acela care-aduce lumii viața, din sfânta viață care la Golgota S-a jertfit.
Ajuns ca cel mai mare demnitar în fruntea țării, după cei treisprezece ani de încercări,
Se dumirește răbdarea nedreptăților e calea a tot ce este har divin și binecuvântări.
Abia acum, făcând retrospectiv o analiză, el vede cât de înțelept Domnu-a lucrat,
Când îl trimite rob la Faraonul care, altfel, evrei la curte n-ar fi acceptat.
Și-apoi, când vede că nu frații lui, ci Domnul, i-a rânduit tot drumul ne'nțeles la început și greu,
Le spune: "Domnul m-a trimis ca să vă scap de moarte. El m-a făcut fiu aici ca Dumnezeu".
O, Doamne! Vrem învățăm și noi de astăzi să pierdem propria noastră viață, ca apoi,
Reînviind-o Tu, s-o reproduci prin înmulțire-n alții, făcându-ne un Iosif pentru cei de lângă noi.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Israel și Adevărul

Lui Israel i s-a pus
În față ca el s-aleagă
Un hoț mare și Isus
Care ființă-i e mai dragă

Atunci el plin de-ngâmfare
Hoțul iată l-a ales
Căci n-a vrut în ascultare
Să își țeasă a lui mers

Și cu hoțul a rămas
Pe Isus dându-l la moarte
Și-a înscris al vieții pas
Doar pe valuri tulburate

Cel mai scump dintre popoare
Mai ales — mai minunat
Și-a țesut a lui pierzare
Pe Hristos l-a condamnat

El Israelul iubit
Cel mai înțelept popor
Pe Isus l-a răstignit
Însuși după placul lor

Preoții cei mai de seamă
Pe Hristos l-au condamnat
Și sentința lor umană
Prin Pilat au aplicat

Moartea crud㠗 răstignirea
Adevărului curat
Celui care e iubirea
Și e sfânt — nevinovat

Hristos dacă va trăi
Vor veni atunci romanii
Pe noi ne va nimici
Căci noi îi vom fi dușmanii

Iată dar că Israel
Pe Hristos l-a condamnat
El să scape — numai el
Morții Isus a fost dat

Și prin moartea Lui Hristos
Au crezut că au salvarea
Dar văzură tot pe dos
Au primit doar condamnarea

Creatorul răstignit
A murit apoi pe cruce
Căci păcatul ne-a plătit
El lumina ce străluce

Singurul fără păcat
Fără umbră de greșală
La moartea-a fost condamnat
De ființa noastră goală


De lumină și dreptate
Însă plină doar de ură
Isus a fost dat la moarte
Însă doar după Scriptură

Pentru noi Domnu-a murit
Pentru toată omenirea
Căci păcatu-ntreg plătit
Trebuia — și-ntreagă firea

Noi suntem cei vinovați
Noi — întreagă omenirea
Și am fost doar morții dați
Pentru veci s-avem pieirea

Israel a căutat
scape de deportare
Să nu fie alungat
Izgonit în depărtare

Dar iată de ce-a fugit
Peste asta el a dat
Căci apoi s-a răzvlătit
Și romanii-au atacat

A rămas Ierusalimul
Mai pe urmă asediat
L-a înconjurat vrășmașul
Cu care el a luptat

Și-a căzut orașu-ntreg
Cum Hristos a prorocit
Și-atâția cum nu-nțelg
A fost iată nimicit


Două mii de ani aproape
Israel doar fără țară
A sorbit a lumii ape
Trecând prin foc și prin pară

Vine vremea când Hristos
Din nou îl va ridica
Ca poporul glorios
Cinste care îi va da

Căci Mesia așteptat
Va veni a doua oară
Israel fiind curat
Locuind în a lui țară

Domnul îl va curăța
Prin furtuni și valuri grele
De el grijă va avea
Ca luceafăr între stele

Atunci va fi bucuria
Ca o mană-n Israel
Căci Domn le va fi Mesia
Din Ber-Șeba la Betel
18-mai 2018 cluj

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Votează pagina

Dacă îți place această pagină, o poți vota cu un clic, pentru a-i ajuta pe alții să o găsească mai ușor.

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!