Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Alfred de Vigny

Moartea lupului

Sus, peste luna-n flăcări, nori grei își grăbeau drumul
Așa cum din incendii aleargă-n slavă fumul,
Și codrii erau negri, și-adânci în depărtări.
Mergeam tăcuți prin iarba jilavelor cărări,
Prin bălăria deasă și spinii-nalți și goi,
Când, pe sub brazii-asemeni cu cei din Lande, noi
Zărirăm umbra slabă a unor gheare mari
Lăsate-n hăituire de niște lupi hoinari.
Ne-am reținut suflarea ca liniște să fie
Și pașii-ntrerupându-i. – Nici codru, nici câmpie
Nu suspinau în aer; ci, sus, pe-un stâlp stingher
O jalnică sfârlează țipa prelung spre cer;
Căci vântu-urcat deasupra lumeștilor hotare,
Mai atingea cu talpa vechi turnuri solitare,
Iar jos, în văi, stejarii, plecându-se pe stânci,
Păreau că dorm pe coate în liniștile-adânci.
Nici un fior, când capul plecându-și-l ades
Hăitașul cel mai vârstnic, pe urme-ncet purces,
A cercetat nisipul, culcându-se; curând,
El, care niciodată nu a dat greș vânând,
Ne-a spus părerea-n șoaptă că semnele din tină
Vesteau grozave gheare și-ascunsa vizuină
A lupilor pereche și-a celor doi pui mici.
Ne-am scos din cingătoare cuțitele aici,
Și ascunzând puști lucii cu sclipătul de moarte
Pas după pas pornirăm dând crengile deoparte.
Trei dintre noi se-opriră și vrând ca ei să știu
Zăresc doi ochi deodată aprinși ca focul viu,
Și văd și patru forme ușoare și mlădii,
Ce dănțuiau sub lună, acolo, -n bălării,
Așa cum zburdă veseli, în orice dimineață
Ogarii, când stăpânul li se ivește-n față.
Erau la chip asemeni și-n joc la fel erau;
Dar în tăcere puii de lupi se zbenguiau,
Știind că, treaz aproape, și numai la doi pași
Doarme-ntre ziduri omul, cumplitul lor vrăjmaș.
Stătea-n picioare tatăl și, lângă un copac,
Lupoaica împietrită parea statuia-n veac
Ce-o adorau romaniiș crescând sub coapsa ei
Pe Romulus și Remus, străvechii semizei.
Pe labe-ntinse lupul se-așează și, cârlige,
Crispatele lui gheare jos, în nisip, le-nfige.
Pierdut se socotește, -ncolțit cum nu gândise,
Retragerea-i tăiată, potecile închise;
Atunci a prins puternic, cu gura-nflăcărată
Pe cel mai ager câine de calda beregată,
Și nu vrea să-i dea drumul din fălcile-i de-oțel
Deși potop de gloanțe treceau ca-n ciur prin el,
Deși c aniște clește, cuțite de văpaie
Se-ncrucișau, intrându-i adânc în măruntaie,
Decât în clipa-n care dulăul sugrumat,
De mult timp mort îi cade sub labe sfâșiat.
Abia atunci îl lasă și ne privește lupul.
Până-n prăsele-nfipte cuțitele-n tot trupul,
Îl țintuiau de iarba scăldată-n al său sânge;
Puști l-împresoară-acolo și-n cerc sinistru-l strânge.
El tot ne mai privește și somnul vieții-l fură,
Lingându-și negrul sânge ce-i înflorea pe gură,
Și, fără să încerce de loc a ști cum piere,
El ochii mari și-nchide și moare în tăcere.

poezie celebră de
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

Nocturnă

Întru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere
În care e un mort. Pe partea dreaptă
Am zidurile surde de tăcere.
Pe partea stângă inima-nțeleaptă.

În jur văd numai porți și-n porți ferestre,
Iar în ferestre ochi care mă-ngheață.
Într-un Sibiu domol ca-ntr-o poveste
În care port viziera peste față.

Cu fiecare pas făcut prin sânge,
Tot mai adânc pătrund în noaptea care
Întâi de jos în susstrânge,
Apoi de sus în jos mă prinde-n gheare.

Stradelele mă-nghit dintr-una-ntr-alta,
Iar scările mă urcă și coboară,
De nu mai știu: biserica e-n balta
Cerului larg, sau ceru-n ea coboară.

Și peste tot o liniște ca-n clipa
Când marea se sărută cu pământul.
Liliacu-și linge-n somn trudit aripa
Și printre arbori vechi foșnește vântul.

Intru-n Sibiu cum intră-n ceață luna,
Mai mult alunecând decât cu pasul,
Și-n liniștea ce-ascunde-n ea furtuna
Ascult cum bate-n turnul straniu ceasul.

Intru-n Sibiu livid, sătul de viață.
Dar pregătit pe străzile uitate
În fiecare clipă dau față
Cu mortul care umblă prin cetate.

poezie celebră de
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "111 cele mai frumoase poezii" de Radu Stanca este disponibilă pentru comandă online la 34.99 lei.
Loredana Nicoleta Vițelaru

Sărutul lupilor

cărări fără capăt se abat multe-n cale
pe drumul spre crestele ce vreau să le-ating.
omatu-i de piatră în glezne mă taie
și-n suflet mă arde frica de lupi.

prin troiene de humă, pașii mi-aleargă
îndemnați de răsunet, cu picioare de plumb.
înfruntând viscoliri ce urme-o să șteargă
prin hățișuri ascunse cu lumini ce se scurg.

tăcerea se sparge și drumul rasfange
în mii de poteci ajungând în abis
îmi tremură trupul cu sânge îmi plânge
lumina din ochi e oarbă, s-a stins.

prin vântul prea aspru mă strecor fără vlagă
și cad, mă prăval, printre ramuri și spini
o haită de lupi, foamea-și strigă în grabă
mirosind rana mea, ce dâre-i preling.

cu luciri în priviri mă-nconjura lupii
și colții de fier își infing rând pe rând
îmi suflă căldură smulgându-mi și ochii
mă sfâșie haita, nici nu pot să mai plâng.

ramuri se-apleacă cu gheața mă tăie
și sufletu-mi sfârtecă-n mii de bucăți
cu gheara de lup țintuiesc trupu-mi moale
sorbindu-mi și glas și suflări în mare ospăț.

o voce se-aude și-nlatura lupii
cu rânjet de smoală și ochii sticloși
ce haituie-ntr-una dându-mi târcoale
cu rânjetul ei cu dinți sângeroși.

deodat simt zbor și piscul ating
nici vântul nu bate, nici răni nu mai dor.
e multă tăcere în viscolul aprig
și drumul spre creste, mă-nfășoară-n fior.

o urmă de sânge mai simt mă arde
și urlete-aud de departe chemând
sărutul rămas pe gură-mi, de sabie
toți lupii l-au dat, și cel mai flămând.

credeam c-am ajuns în raiul din creastă
ce soarele arde și vântul alintă,
am vrut adorm o clipă-n mireasmă
uit mi-e frig, uit mi-e frică.

dar lupul bătrân cu coama zburlită
străpunge prin coaste sulițe vii.
nici teamă nu are prin cărarea din noapte,
nici milă nu simt și-n grabă mă duce spre ai săi pui.

săgeți furioase le simt cum îmi intră,
străpung pînă-n creștet și-n osu-mpietrit.
se-aude cum urlă omătul în mine
durerea îmi tace în gura-mi de lut.

deodat se aprinde hăul adânc
și mistuie lupii și-omătul de piatră,
mă cuprinde cu raze și-n somnul profund
îmi spală durerea și neputința deodată.

dar urme-au rămas schilodind trupul meu
fără vreo rană adânc sângerândă.
când aura nopții oglindea drumul greu
și pași-mi purta cu mâna ei blândă.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Petru pe ape

După ce-a dat drumul la noroade Domnul Isus a urcat
Sus pe munte să se roage Tatălui Adevărat
Pe când iată ucenicii în corabie vâsleau
Căci trimiși atrunci de Domnul dioncolo ei se duceau
Dar Isus urcă pe munte să se afunde-n rugăciune
Tatălui Cel Sfânt din cer tot din inimă a-i supune
Și pierdut în rugăcine iată noaptea cum îl prinse
Numai singur sus pe munte căci iubirea îl ajunse
Pentru Tatăl Sfânt din ceruri și Părintele iubit
Care jos îl trimisese pentru omul cel pierdut

Dar în vremea aceasta iată ucenicii toți pe mare
Nu-și găseau atunci liniștea căci treceau prin încercare
S-a strârnit un vânt puternic marea era agitată
Și veneau în șiruri valuri peste marea tulburată
Încă mai mari se făceau și talazuri atunci grele
Se nălțau în nopatea neagră azvârlindu-se spre stele
Nu mai contenea furtuna și nici vântul nicidecum
Ci-și tăia prin apa mării atunci groaznicul ei drum
Pe când iată în furtună ucenicii greu luptau
Și cu vântul și cu marea — valurile îi loveau

Atunci iată deodată o nălucă au zărit
Cum aluneca pe valuri cu un chip abia zărit
Un om umblă acum pe valuri iată marea îl susține
Deși valurile-s mari înspre noi iată cum vine
Plini de frică ucenicii atunci iată au țipat
Dar Isus atunci deodată înspre ei El a strigat
Îndrăzniți și nu vă temeți căci Eu iată aici sânt
Doamne i-a zis Petru atunci vreau s-aud al Tău cuvânt
Dacă Tu ești o Isuse poruncește-mi ca să vin
Pân" la Tine peste ape -ți văd chipul Tău Divin
Vino Petre atunci i-a zis al nostru Mântuitor
Valurile când veneau și talazu-ngrozitor
Însă Petru fără frică a pășit atunci pe mare
Căci privise spre Hristos și-avea fermă-ncredințare
Căci Domnul cel Sfânt din ceruri chiar pe valuri îl susține
Și deplin încredințat nicio teamă n-avea-n sine
A pășit plin de credință peste ape peste valuri
Și-a fost primul om pe ape — dincolo de idealuri
Petru a umblat pe ape așa ca și Domnul său
Când privi doar spre Hristos — Fiu Unic de Dumnezeu

Primul om de pe planetă apa ce l-a susținut
Când deplin atunci în Isus ucenicu s-a-ncrezut
Dar așa puțină vreme căci deodată și-a luat
Privirea de la Hristos și spre valul tulburat
A părivit Petru atunci și groaza l-a năpădit
C-a-nceput să se scufunde și de moarte îngrozit
A strigat atunci la Domnul — scapă-mă te rog Isus
Căci de ape Doamne iată sunt din nou acuma dus
Domnu-ndată și-a-ntins mâna pe Petru l-a apucat
Până când ambii pe punte în corabie-au intrat

Astfel Petru cu Isus au umblat atunci pe ape
Ucenicului cel sfânt credința i-a fost aproape
Câtă vreme a crezut — peste valuri a pășit
A fost primul om de aici care mare-a biruit
Țintă vie pe Hristos câtă vreme l-a avut
Apa mării ca uscatul pe Petru l-a susținut
Și Petru cu Domnul Isus în corabie-au pășit
Pe când iată chiar și vântul de tot el s-a linișțtit
Și furtuna a dispărut parcă nici n-ar mai fi fost
Căci Isus era din nou soare sfânt și adăpost
Și văzând schimbarea vie și și în ceruri și pe mare
Au venit toți la Isus să-i aducă închinare

Cu adevărat Fiul Lui Dumnezeu Tu ești
Și furtunii și chiar mării de poți Tu poruncești
Glorie dar Lui Isus — cinste slavă și onoare
C-aduse dar tuturora dintre valuri mari salvare
Fie-i Numle slăvit și de-a pururi lăudat
Căci El doar spre mântuirea omului dar a lucrat
Pentru Isus Tată Sfânt noi acum îți mulțumim
Căci prin El ne-ai dat viața pururi fii Tăi fim
22-10-2019 mănăștur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

După chipul și asemănarea noastră

the tenth poem for Shiraz

În ultima vreme
lucrurile ne înconjoară
o pasăre meșterită din lemn
o pasăre din lemn înghițind un pește din lemn
o pasăre zburând în spațiul dintre rafturi
și rafturile de sus mișcătoare spații ale copilăriei
doar tu în albastru, dintr-un timp de apropiere și unul de îndepărtare
dintr-un timp prins în cuvinte și un timp desprins de toate aceste pământuri
și eu cum mergeam azi prin iarnă și cum ningea și tot restul
și tu cum mergeai azi prin iarnă și cum nu ningea și tot restul
și eu cum mergeam azi prin iarnă vorbind singură ce naiba e
doar un simplu timp, o simplă distanță, pământul ăsta ne suportă oricum, suntem binecuvântați

peste o sută de ani, cel care va citi aici va spune, ce norocoși cât de aproape au fost / și cât de departe
peste o mie de ani, cel care va citi aici va zice, cât de identici erau / și cât de diferiți / apoi ne vor scana aceste poeme,
cuvintele adeneul iubirile
ne vor reconstrui
după chipul și asemănarea noastră

dacă ne-am uita pentru câteva clipe în aceeași oglindă
apoi ne-am vedea fiecare de drumul său
tu cel rămas acolo
și eu cea rămasă acolo
ne-am putea imagina împreună
cea mai bună viață posibilă

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Puiul de lebădă

Se revărsa în crânguri întâia zi cu soare,
loveau ciocănitoare în rugi de trandafiri,
de parcă primăvara cea veșnic zâmbitoare
bătea la ușa lumii cu degete subțiri.
Și iată gospodina s-a înălțat pe scară
pună sus, în coșuri, un așternut bălan.
Și păsările mame pe cuiburi adăstară
scoată pui de aur, cu ciocuri de mărgean.
Iar după legea vieții și-a morții, la soroace,
din fiecare coajă ieși un pui frumos.
Dar s-a-ntâmplat iasă atunci dintr-o găoace
un pui cum nici o cloșcă pe-acolo n-a mai scos.
În loc de puf de aur și aripi smălțuite,
avea un strai ca fumul și ochii mari și triști.
Iar păsările toate priveau spre el uimite.
Și-l ciocăneau toții puii pe câmp și-n porumbiști.
Pe gâtul ca o coarbă curgea adesea sânge
și nu-și găsea prieteni de doruri nicăieri.
Iar pe-nserat, la vremea când orice pui se strânge,
dorit de aripi calde și blânde mângâieri,
venea și el sfielnic, cu ceilalți să se culce,
ca să-și aline trupul și sufletul beteag.
Dar nu găsea nici pace, nici mângâiere dulce,
ci lovituri tăioase, ce-l izgoneau pribeag.
Atunci, ascuns în umbră, privea cu lungi suspine
spre cuib ca spre-o cetate din plaiuri de povești.
Și ațipea pe scară, cu teama de jivine,
șoptind încet: Mămico, de ce nu mă iubești?...
Însă pe lac când puii cu ghiare răsfirate,
priveau uimiți spre apă, din umbra de răchiți,
el, puiul fără fală, plutea c-o maiestate,
de care cei cu ghiare se minunau smeriți.
Dar el trecea departe în zarea diafană,
din papura foșnită de vânt legănător,
să-și vindece în larguri a sufletului rană,
în freamătul de unde și de ceresc fior.
Iar seara, câteodată... întârziind pe ape,
acolo printre stele... parcă pluteau lumini...
Atunci, un zvon de glasuri venea tot mai aproape...
și dispărea deodată, în zarea de rubini...
Ah, glasurile-acelea care păreau că-l cheamă...
cu se-auzeau de dulce! Și-adeseori, stingher,
în graiul lui de taină, striga deodată: Mamă!...
Și rămânea cu ochii căutări spre cer...
Așa trecură zile și nopți de-nsingurare,
și puii cei de aur crescură ca feciori,
stârnind prin colțuri lupte și fâlfâind în soare
șiraguri de mărgele și sclipet de culori.
Iar puiul fără slavă și fără de prieteni,
tot mai urât, mai vânăt și mai stingher crescu.
Dar toamna, când pe coastă coboară vânt prin cetini,
o tainică minune cu el se petrecu.
Căci vinetele pene i se făcură albe,
și gâtul ca o harfă tăiată din omăt.
Păreau că-i stau pe umeri toți nuferii în salbe.
Iar el, porni pe ape, fără-a privi-ndărăt,
porni pe lac departe, în pacea legănată
și toată vremea nopții pluti în depărtări.
Dar către zorii zilei se arătă deodată
un palid nor de stele călătorind în zări.
Atunci, c-un strigăt, puiul, sfărmând un strop în pleoape,
aripile de nuferi le desfăcu ușor,
și, mângâind văzduhul, se ridică din ape
spre lebedele albe care-l chemau în zbor.
Și nimenea pe vale n-a cunoscut minunea,
când puiul fără mamă și fără mângâieri,
spre stolul de lumină a străbătut genunea
și-a dispărut în zare eternei primăveri...

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Jacques Prevert

Cântecul melcilor care merg la înmormântare

La înhumarea unei frunze
Au plecat doi melci prin toamne
Au cochiliile cernite
Și panglici de doliu pe coarne.
Treceau cum trec melcii în doliu
Prin cea mai tomnatică seară
Dar când în sfârșit au ajuns
Se făcuse a primăvară
Frunzele care fuseră moarte
Înviaseră toate deja
Iar melcii ( erau doi mi se pare)
S-au pus ofuscați acana
Când soarele iată apare
Și spune pe-un ton radios
Nufie cu supărare
De ce nu vreți stați jos
Luați și o halbă de bere
Dacă așa v-ați decis
Și luați de vă face plăcere
Și-un autocar spre Paris.
O să vedeți toată țara,
Dar doliul lăsați-l deoparte
De ce să vă-ntunece ochiul
Această tristețe de moarte
Mereu îmi păreau cam pocite
Poveștile vechi cu sicrie
Sunt slute deloc nu-s drăguțe
Obrazul vreau roz fie
fie în fine ca viața
Și tocmai atunci animalele
Și iarba și pomii cei falnici
Cântară -ți spargă timpanele
Un cântec de vară sălbatic
Cu iarbă și greieri și sori
Și toți se-mbătară năpraznic
Și toți erau foarte matoli
Iar melcii de care vorbirăm
S-au dus pe la casele lor,
S-au dus copleșiți de emoții,
Ferice cu pasul ușor
Și cum cam băuseră bere
Uitați cum se clatină-n drum
Dar luna de-acolo din ceruri
De ei se grijește acum

poezie de , traducere de Octavian Soviany
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba franceză. Dacă îl găsești, îl poți adăuga la Fr.Citatepedia.net. Dacă există deja, ne poți semnala pagina, ca să creăm legătura.

Pe când eram dusă, în alți ani, prin aeroporturi, în căruț, mă priveau toți; iar pentru eram așezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existențial, acela din căruț; toți oamenii privesc de sus, te simți inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci și obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia ai și tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, își fereau privirile "din bun-simț" – așa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât fii ocolit cu privirea. Ca și cum cei din fața ta și din jurul tău ar vrea să te vadă și te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca și cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca și cum aș putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; și nu acum, în clipa de față.

în Maeștri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina PostolachiSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Ambroise" de Doina Postolachi este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -28.00- 26.60 lei.
Daniel Vișan-Dimitriu

Pământ și cer

Vorbesc bătrânii că a fost, demult,
un cer mult mai aproape de pământul
ce l-a primit să-i fie lui veșmântul,
pe vremea din povestea ce-o ascult.

Era ușor atunci să urci la cer
sau, pentru cei de-acolo, coboare,
făcându-și trepte razele de soare,
la cei aflați mai jos c-un palier.

Erau nemuritori acolo, sus,
dar nu și jos, în viața pe pământ
în care își găseau, ades, mormânt,
căci Timpul nu-l aveau aici supus.

Dar ea, o zână-n vremea de demult,
venea adesea-ntr-un anume loc,
atrasă de-un mănunchi de busuioc
cu un efect, asupra ei, ocult.

Știa și el, cel care-l așeza,
știa și ea legea e nedreaptă
cu ea, cu el, cu tot ce îi așteaptă,
dar nu putea nege: îl iubea.

Și a rămas, privind albastrul cer
cum se ridică dezgolind pământul,
a alungat din inimă frământul,
iar ce a fost apoi... e un mister.

poezie de din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Emil Gârleanu

Pe prispa casei, copilașul numai în cămășuță, cu capul gol, urmărește de mult jocul stolului de paseri, printre care se află și cei trei pui ai lui, din cuibul de humă de sub streașină. Îi căpătase dar de la mămuca lui. De câte ori era neastâmpărat, mămuca îi zicea: "Fii cuminte, dacă vrei -ți dau puii când or crește mari!" Și el a fost cuminte, puii au crescut mari, dar în urmă au zburat! El îi văzuse cum au ieșit zilele trecute de s-au jucat prin aer, dar parcă niciodată nu zburaseră mai mult ca astăzi. Și-și cunoaște el destul de bine puii: sunt cei de la mijlocul șurii din dreapta, trei, unul lângă altul, sau cei de lângă aceștia, dacă n-or fi chiar cei de la capăt. Toți parcă seamănă unii cu alții, și-s așa de sus, așa de sus!...

în Din lumea celor care nu cuvântă, Puișorii
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Cea dintai durere" de Emil Gârleanu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -9.90- 4.99 lei.

Ceilalți mai rămân oleacă sub răchită, la umbră, odihnească bucatele. Și, din vorbă în vorbă, cel ce avuse trei pâni dă doi lei celui cu două pâni, zicând:
– Ține, frate, partea dumitale, șice vrei cu dânsa. Ai avut două pâni întregi, doi lei ți se cuvin. Și mie îmi opresc trei lei, fiindc-am avut trei pâni întregi, și tot ca ale tale de mari, după cum știi.

– Cum așa?! zise celălalt cu dispreț! pentru ce numai doi lei, și nu doi și jumătate, partea dreaptă ce ni se cuvine fiecăruia? Omul putea să nu ne deie nimic, și atunci cum rămânea?
– Cum rămâie? zise cel cu trei pâni; atunci aș fi avut eu pomană pentru partea ce mi se cuvine de la trei pâni, iar tu, de la două, și pace bună. Acum, însă, noi am mâncat degeaba, și banii pentru pâne îi avem în pungă cu prisos: eu trei lei și tu doi lei, fiecare după numărul pânilor ce am avut. Mai dreaptă împărțeală decât aceasta nu cred că se mai poate nici la Dumnezeu sfântul...
– Ba nu, prietene, zice cel cu două pâni. Eu nu mă țin mi-ai făcut parte dreaptă. Haide să ne judecăm, și cum a zice judecata, așa rămâie.
– Haide și la judecată, zise celălalt, dacă nu te mulțămești. Cred că și judecata are -mi găsească dreptate, deși nu m-am târât prin judecăți de când sunt.

în Ion Creangă
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Cornelia Georgescu

Privind în oglindă chipul rigid al "Neîndurătorului", Lucian îi zâmbi amabil și fără a-și neglija calitatea de șofer, îi oferi acestuia autografele solicitate; la fel procedă și blonda, deși inima ei se făcuse cât un puricel, de teamă, deși nu știa nici ea de ce-i era teamă, sau de cine. Aceia erau protectorii ei?! Geo Drăgușin – Tăcutu' și Marius Stâncă, zis Uriașu'?! Vai de ea! Pe lângă ea, cei doi chiar păreau niște stânci uriașe, pe deasupra și tăcute... Cum meargă peste tot cu gorilele acelea după ea, în spatele ei, ținându-se la tot pasul după ea, să n-o piardă din atenție? I se părea o aberație! Tăcutu' și Uriașu'; iar ea – cum îi spusese geograful cel înalt? Domnișoara Piticanie, Piticot sau Pigmela... Ce trio interesant! Dacă ar fi fost cu adevărat niște gorile, adică primate, n-ar fi deranjat-o deloc compania lor, doar era biolog, însă așa...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Adam și Eva

Și-n ziua aceea când ne plimbam tăcuți prin casă
Deși mergeam pe parchet, simțeam o pădure în jur
Din când în când mai trosnea o creangă uscată
Căzută din ziua de ieri, întorceam capul speriată
Cu impresia mii de ochi ascunși ne privesc prin pereți

Îmi place cred și acum te plimbai prin mine
Că-n gândurile tale eram o alee lungă și subțire
Un drum săpat în neant care garanta drepul la iubire

Eu asta făceam, pășeam încet, încet prin viața ta
Așa cum pășesc soldații prin zonele minate
Era liniște și senin, doar corbii se-auzeau
Și-un mare gol mă striga mă plutească în inima lui

Ne-am împreunat palmele și ne-a ieșit un bol de cristal
Am intrat nestingheriți în parcul de distracții ivit

Era cald și plină vară, când orice era posibil, mai ales fii copil

Râdeam și-am zis să mai încercăm o dată, ne-am încrucișat
Din nou palmele și de data asta ne-a ieșit un foc de lemne
Din care săreau scântei și-am început spunem basme

Îmi place cred și acum această boltă cerească
O pregătisei de mult timp numai pentru mine

Și orice am fi făcut noi doi era ca și cum deschideam
Întâmplător Biblia și indiferent ce pasaj citeam ne însenina

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Magdalena Dorina Suciu

Cer răsturnat peste noi

Au rămas urme prin inima mea,
cuvinte fără de glas
ce au buzele uscate,
iarba crescută frumos
în ochii mei
și pasărea de pe streașină
ce ne cânta în diminețile
când cerul era răsturnat peste noi.
Îți amintești cât de frumoși erau copacii
după ce Dumnezeu își trecea mâna prin ei
și noi ne sărutam goi
sub crengile lor dezmierdate?
Aburul clipelor noastre
era cel mai fierbinte,
ca niște maci
bătând toaca în sânge...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Petre Ispirescu

Fata mulțumi încă o dată de buna găzduire și de povețele cele folositoare și după ce lepădă o pereche de opinci care se spărsese, încălță altele, puse oscioarele găinei într-o legătură, luă în brațe copilașul și toiagul în mână și o porni iarăși la drum. Merse, merse, prin niște câmpii numai de nisip; așa de greu era drumul, încât făcea doi pași înainte și unul înapoi; se luptă, se luptă și scăpă de astă câmpie, apoi trecu prin niște munți nalți, colțoroși și scorboroși; sărea din bolovan în bolovan și din colț în colț. Când ajungea pe câte un piept de munte șes, i se părea apucă pe Dumnezeu de un picior; și după ce se odihnea câte nițel, iar o lua la drum, și tot înainte mergea. Glodurile, colții de munte, care erau tot de cremene, atât îi zgâriase picioarele, genunchii și coatele, încât erau numai sânge; căci trebuie vă spun munții erau nalți, încât întreceau norii, și pe unde nu erau prăpăstii peste care trebuia sară, nu putea merge altfel decât suindu-se pe brânci și ajutându-se cu toiagul. În cele de pe urmă, stătută de osteneală, ajunse la niște palaturi. Acolo ședea Soarele.

în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Greuceanu" de Petre Ispirescu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -38.44- 28.99 lei.
Vasile Alecsandri

Bărăganul

Pe cea câmpie lungă a cărei tristă zare
Sub cer, în fund, departe, misterios dispare,
Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,
Nimic nu-nveselește pe bietul călător.

Pustietatea goală sub arșița de soare
În patru părți a lumei se-ntinde-ngrozitoare,
Cu iarba-i mohorâtă, cu negrul ei pământ,
Cu-a sale mari vârtejuri de colb ce zboară-n vânt

De mii de ani în sânu-i dormind, zace ascunsă
Singurătatea mută, sterilă, nepătrunsă,
Ce-adoarme-n focul verii l-al grierilor hor
Și iarna se deșteaptă sub crivăț în fior.

Acolo floarea naște și moare-n primavară,
Acolo piere umbra în zilele de vară,
Și toamna-i fără roadă, ș-a iernii vijelii
Cutrieră cu zgomot pustiele câmpii.

Pe cea savană-ntinsă și cu sălbatic nume,
Lung ocean de iarbă necunoscut în lume,
O cumpănă se-nalță aproape de un puț,
Și-n orizon se-ndoaie ca gâtul unui struț.

Un car cu bivoli negri a stat lângă fântână.
Vro doi români în soare ș-o sprintenă română
Încungiură ceaunul ce ferbe fumegos
Pe foc, și mai departe un câne roade-un os.

Pe car un copilandru privește-n departare...
Zadarnic ochii-i zboară din zare-n altă zare!
Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,
Nimic nu se arată pe câmpul de mohor!

Din vreme-n vreme numai, lungi șiruri de cocoare
Sub bolta albăstrie zbor tainic călătoare,
Și vulturi mari, prădalnici, cu gheare înarmați,
S-adună, lăsând puii pe vârfuri de Carpați.

Ah! dulce, glorioasă și mult strălucitoare
Va fi ziua de viață, când, pe sub mândrul soare,
Trecând în răpegiune, un zmeu cu-aripi de foc
Goni-va trista moarte ce zace-n acest loc!

Mult vesel va fi câmpul când vecinica-i tăcere
Va dispărea deodată la glasul de-nviere
Ce scoate zmeul falnic din gura lui de fer,
Vestind noua răpire a focului din cer!

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Concert in lunca. Pasteluri" de Vasile Alecsandri este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la doar -38.44- 15.99 lei.

Un lung ianuarie neprihănit

În trupul meu, lutul se ivește mai limpede în gânduri
înaintea Lui Dumnezeu, ca o față ce și-a făcut cărare între oameni,
din copilărie până la moarte.
Îl poți cunoaște atât de mult pe cât sufletul tău și-a aprins lumina din miezul lacrimilor.
În timp ce mă apropii de Tine, buzele mele sunt pecetluite cu solzi de nisip,
ca un fel de alungare din lume,
închid mormintele, să nu mai intre nimeni, nici cei răniți,
nici cei singuri, când se adună în jurul luminii ca omizile de mătase în adâncirea cea de pe urmă.

Și noi ne adunăm și ne strângem dragostea
de care ne-am sprijinit ninsorile vieții. Pe unde am umblat
ca niște roiuri însetate de vară,
n-am primit nicio odihnă. Niciun loc de reazem
doar în cuvântul Tău, mai viu decât viața așezată între scândurile timpului.
Dar eu nu Te pot duce
în timp ce noaptea cade
căci ești prea sus, iar aripile mele nu s-au scuturat încă de tot pământul
n-au putere arunce țărâna în groapă și să-și despartă iubirea de singurătate, s-o aleagă din mijlocul ei, atunci când vine furtuna și păpădiile coapte
rămân dezgolite.

Și-mi simt sufletul cum se răspândește
mai puternic decât moartea, mai puternic decât întunericul în care nimicul a rămas ultimul de rostit.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
George Coșbuc

La Smârdan

Neam român, văzui odată
Oastea Domnului Mihai
Zicea Dunărea-ntristată:
Fulger îns-atunci erai,
Și-alergând prin cer furtuna
Cânta vorbe românești
Astăzi stau și-ascult întruna
Și mă uit, și nu mai ești!

Dar abia rosti cuvântul
Dunărea, vuind prin văi,
Și văzu gemând pământul
Și de cai și de flăcăi.
Zornet auzi prin zare,
Cum se-ncheagă stol cu stol
Și năprasnică răsare
Oastea domnului Carol.

Jalnic tu-ți doinești durerea
Dunăre, și iat-acum!
Din mormânt ieși puterea
Și-n zadar îi stai în drum.
Trec voinicii peste tine;
Mersul lor e zbor de fulg,
Și din mâinile străine
Stema libertății smulg.

Tresăriră iuți românii
Căci aminte și-au adus
Cât s-au străduit bătrânii
Steagul ni-l ție sus,
Câte plângeri ne-ntrerupte
În mormânt or fi vărsat,
Că nepoții fug de lupte
Și că steagul e-nchinat.

Dunăre, ai văzut Smârdanul?
Spune tu, s-o spui și eu!
Și noi știm izbi dușmanul,
Și-n români e Dumnezeu!
Știm și noi găti cununa
Vitejiei ce-o doinești,
Și când urlă-n cer furtuna
Cântă vorbe românești!

La Smârdan așa vru Domnul
Morții dintr-această zi
Vor avea cu spaime somnul
Și-aiurind se vor trezi
Apărându-se cu mâna
Ca de-un tăinuit dușman,
Vor mușca gemând țărâna
Ca și-n luptă la Smârdan.

Că-ntr-această zi cumplită
N-avu mila nici un rost,
Și mânia răzvrătită
Lege tuturor ne-a fost.
Astfel , văzând pierirea,
Însuși Dumnezeu de sus,
Galben întorcând privirea,
Mâna peste ochi și-a pus.

La Smârdan, pe unde drumul
Da de-a dreptul spre vrăjmași,
Risipeai cu mâna fumul,
Ca vezi la patru pași.
Și-ntr-un iad fără de nume,
Unde-ai noștri iuți pătrund,
Nu era nici cer, nici lume,
Numai noapte fără fund.

Și-ntr-acel noian de ceață
Dorobanții, dând de-un râu,
Au trecut prin sloi de gheață
Și prin apă până-n brâu.
Râu de apă Prut să fie
Cum era să-i ție-n loc,
Dacă n-a putut să-i ție
Din redute-un râu de foc!

La Smârdan de-un gând cu toții
Fost-am braț pustiitor,
Și murind au dat nepoții
Mâna cu strămoșii lor.
N-ai avut mai buni tu, bane,
La Călugăreni în văi;
Iar la Racova, Ștefane,
Nu-ți erau mai buni ai tăi.

De-o veni din nou vreodată
Vuiet peste-al tău pământ,
Țară dragă și-ncercată,
Vom ruga pe Domnul sfânt
Nu-ntr-alt chip să ne ajute,
Ca -nfrângem pe dușman,
Decât dându-ne virtute
De flăcăi ca la Smârdan.

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Balade si idile" de George Coșbuc este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -9.90- 4.99 lei.
Mariana Eftimie Kabbout

Nu exist!

Azi m-am pierdut în clipa de apoi
Și m-am temut ca să mai ies din ea
Am vrut doar m-ascund de pasul tău
Ce-l așteptam mereu
deși nu mă dorea...

Am înțeles ce-am refuzat cred
C-ai fost făcut doar împarți durere
Nici de cuvânt nevoie nu aveai
Erau destule ce urlau
în a ta tăcere..

Și m-am ascuns de lumea ce nu știe
De ce curg lacrimi azi din versul meu...
Mi-e sufletul bucata de hârtie
Din care tu ai rupt
fâșii, mereu...

Nici chiar cerneala nu mai e aceeași
Iar mâna-mi nu mai scrie azi, nimic.
Otrava ta mi-a luat de tot puterea,
Când încercam de jos
mă ridic...

Dar să nu crezi eu voi fi pierdută
Doar am să plâng puțin și... am să plec.
Nu știu nici când... nici unde, dar voi face
O punte peste lacrimi,
și-am să trec...

Ce milă-mi este când mă uit la tine
Căci ochii tăi nimic chiar nu îmi spun...
Și n-ai ai nicicând curaj destul
Să mă păstrezi așa
cum eu m-adun...

Ce liniște mă soarbe fără voie
Și tot aleargă prin albastru-mi trist
A fost ce-a fost, sau ce-o fi vrut să fie...
Oricum, ce mai contează?
Nu exist!

poezie de
Adăugat de Mariana Eftimie KabboutSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 3 comentarii până acum.
Participă la discuție!
Ion Creangă

Apoi sfânta Duminică a dat și ea drumeței un corn de prescură și un păhăruț de vin, ca să-i fie pentru hrană până la Mănăstirea-de-Tămâie; și i-a mai dat o tipsie mare de aur și o cloșcă tot de aur, bătută cu pietre scumpe, și cu puii tot de aur, ca să-i prindă bine la nevoie; și apoi a dat-o pe seama ciocârlanului, care îndată a și pornit, șovâlcâind. Și când ciocârlanul pe jos, când drumeața pe sus, când ea pe jos, când el pe sus. Și când biata drumeață nu mai putea nici pe sus, nici pe jos, atunci îndată ciocârlanul o lua pe aripioarele sale și o ducea. Și tot așa mergând ei încă un an de zile, cu mare greutate și zdruncen, au trecut peste nenumărate țări și mări, și prin codri și pustietăți așa de îngrozitoare, în care fojgăiau balauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi fermecători, vidre câte cu douăzeci și patru de capete și altă mulțime nenumărată de gângănii și jigănii înspăimântătoare, care stăteau cu gurile căscate, numai și numai să-i înghită; despre a cărora lăcomie, viclenie și răutate nu-i cu putință povestească limba omenească.

în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Povestea lui Harap-Alb" de Ion Creangă este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la doar -38.44- 15.99 lei.

Punctul de întâlnire

Timpul era plecat, se-afla-n altă parte;
Erau acolo două scaune și două pahare-alăturate,
Și doi oameni c-un singur puls, intens foarte,
(Cineva a oprit scările rulante):
Timpul era plecat, se-afla-n altă parte,

Și ei nu erau nici jos, nici sus;
Muzica nu s-a oprit, continua,
Curgea prin iarbă ca un râu, maroniu clar inclus,
Cu toate că se-aflau într-o cafenea
Și ei nu erau nici jos, nici sus.

În aer clopoțelul a rămas tăcut
Păstrându-și echilibrul inversat –
Între un clanc și-alt clanc al florii,
Caliciu-n bronz mut, de-un galben mat:
În aer clopoțelul a rămas tăcut.

Cămilele au traversat miile de mile de nisip
Care se-întindeau între farfurii și cești;
Deșertul le-aparținea, deși plănuiseră-n fel și chip
Cum să-și taie porții din curmale și din stelele cerești:
Cămilele au traversat miile de mile de nisip.

Timpul era plecat, se-afla-n altă parte.
Ora-i uitase, lipsa ospătarului se resimțea adâncă,
Iar din radio picura sărac un vals,
Cum picură apa dintr-o stâncă:
Timpul era plecat, se-afla-n altă parte.

Degetele ei au scuturat acea spuză-ofensatoare
Care-nflorea din nou în pomii tropicali;
Când au avut asemenea pădure mare
Nici nu le mai păsa de criză, de indicii financiari,
Degetele ei au scuturat acea spuză-ofensatoare.

Tot ce-i Bun sau ceea ce înseamnă Dumnezeu
Fie slăvit pentru timpul se poate opri-n ăst fel,
Că ceea ce-a înțeles inima instantaneu
Poate-aduce pacea trupului astfel –
Tot ce-i Bun sau ceea ce înseamnă Dumnezeu.

Timpul era plecat și ea locuia aici, acest minut –
Și viața nu mai era deloc aceeași,
În aer clopoțelul a rămas tăcut
Și toată încăperea strălucea, și,
Timpul era plecat și ea locuia aici, acest minut.

poezie de , traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru DimofteSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook