Sfârşit de vară

Dacă liniştea pădurii adormite
Nici o veste de-altădată nu-ţi trimite
Şi pe freamăte pornite de departe
Nu te-ajunge glas de dincolo de moarte,
Vin' cu mine să ne pierdem în zadar
Printre galbenele rarişti de stejar,
Cu sfioase campanule şi sulfine,
Pe cărări pe unde nimeni nu mai vine.

Dulce zumzet somnoros şi ireal
Să ne cheme spre poienile din deal.
Taina liniştii înalte să ne fure
Prin cotite luminişuri de pădure
Şi la umbră să ne-mbie mai târziu
O clopotniţă de aur străveziu,
Legănând deasupra creştetelor noastre
Licuricii înălţimilor albastre...

Fără gânduri, ca-ntr-un somn abia deschis,
Să trăim în clipe lungi acelaşi vis.
Foi uscate-n jurul tău să cadă rar,
La ureche să-ţi descânte un bondar
Şi cum stai cu ochii-nchişi pe jumătate,
Soare galben printre ramuri nemişcate
Să-ţi învăluie-n tăcere şi-n lumină
Fruntea mică de domniţă bizantină.

*

Iar la-ntoarcere, să trecem prin păşuni
Şi prin funduri de livadă cu aluni,
Printre garduri fumurii şi solitare
Ce se uită-n urma noastră cu mirare...
Şi din treacăt, ici şi colo, să culegi
Sânziene cu tulpinele întregi,
Margarete, scânteioare şi aglice,
Un buchet de flori orfane şi calice,
Lung în coadă şi ghimpos şi cu ţărână.
La plecare să-l ţii falnic într-o mână,
Dar cu vremea, desfoiat, să-ţi pară greu
Şi la urmă să mi-l dai să-l duc tot eu...

O şopârlă pe cărare, lângă noi,
Speriată să foşnească dintre foi
Şi să stea, să vă uitaţi o dată bine,
De departe, tu la ea şi ea la tine,
Tu de sus şi ea din pietrele fierbinţi,
Amândouă serioase şi cuminţi.

Mai încolo o crenguţă de mălin
Ori un ghimpe să te-ntârzie puţin
Şi purtând de-a lungul văilor prin ţară
Vestea nouă a sfârşitului de vară,
Flutur mic, într-o lucire de-asfinţit,
Să ne-ntâmpine din ţarină grăbit,
Cu rugină pe albastre aripioare
Ca o veştedă petală de cicoare.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul lui Orfeu

încercam să ies din moarte,
parcă aş fi fost orfeu,
euridice, în ce parte
s-a rătăcit sufletul tău?

dureros şi greu să ţip,
euridice, să nu mori,
clepsidra a rămas fără nisip
mi s-a spart tocmai în zori.

am să-ţi cânt, euridice,
şi să fac din tine zeu,
printre maci, printre aglice
tot te caută orfeu.

de eşti floare de cicoare,
eu sunt înger, fluture,
îţi fur mierea din petale
ca să nu se scuture.

citind în zodii şi-n astre,
mi-e din ce în ce mai greu,
te caută-n zări albastre
şi-ţi cântă veşnic orfeu.

de m-aş naşte-a doua oară,
tot la tine aş ajunge
şi m-aş face foc şi pară...
euridice, nu mai plânge.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (31 martie 2012)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pânza iubirii...

Peste-ntinderi nemişcate, noaptea-şi ţese pânza-i neagră,
Dintr-o margine într-alta, cu suveica-n mână, aleargă
Răspândind pe boltă sus, perle, stelele argintii,
Doar să-ţi lumineze calea, tu de unde ai fi să vii
Pe covor de iarbă-n rouă, să mi-l simţi sub tălpi, molatec
Mă găseşti sub teiu-n floare, tresărind un vis sălbatec,
Şi-n atingeri de sublim şi de liniştea din noapte,
Ne-om preface stele-aprinse, ce lumină pân'la moarte
Printre atâtea taine sfinte, tu, să fii doar taina mea!
Şi pe ţărmul vieţii abrupte, braţele, ce-or mângâia
Câte nopţi de-acum s-or scurge toate lumi nemărginite,
Vin şi lasă numai bine, când văd chipul tău cuminte
Întunericu-i un voal, destrămat, de dor învins
Când alături, mâna ta, mă dezmiardă şi prin vis
Şi par clipele un veac şi eu basm nedeşirat,
Răsucit pe fus de gânduri, între gene întrupat
Şi-mi vreau nopţile să fie, lungi şi dese, infinit,
Eu să pietruiesc cărarea, lumii ce te-a zămislit
Mai adânc e somnul meu, mai domoale şoaptele,
Ceru-şi lustruieşte-argintul, mai albit, ca laptele
Şi te sorb cu setea unui, condamnat într-un pustiu,
Fără tine, fără noi, nici suspinul nu mi-e viu
Şi se împrăştie prin ere şi eu zbor să-l potolesc
Vezi iubire, sunt mai vie, mai nebună, dar iubesc
Şi renasc de câte ori, te ascund în profunzime,
Strecurat pe buze-n zori, mi te aflu printre rime
Ce-şi unesc aripile, într-o caldă îmbrăţişare
Ţese viaţa, cu răbdare, pânză pentru fiecare,
Numai mie-mi ţese-o pernă, ce-o să-mi legene iubirea
Să se nască-n ochii noştrii, vie precum nemurirea!

poezie de Elena Căruntu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oceane

Mari păuni deschide apusul peste
orice plecare dintre ape -
şi dincolo de drum, dacă mai este,
trupul tău pe ţărm nu-ncape.

Trebuie să rătăceşti ascuns cu sara
prin pădurile uitate pe sub mări,
unde rădăcinile se nasc din flori ca ceara,
şi-unde nu cresc nici blesteme, nici ocări.

Zilele plutesc deasupra brumării,
ciudate, ca un zbor în somn, departe,

grele bolţi de domuri verzi şi fumurii,
unde viaţa de lumină se desparte.

N-are loc o stea să şadă
n-are cine s-o mai vadă...

poezie de George Drumur din Solstiţii (1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe cerul nopţilor albastre ...

Pe cerul nopţilor albastre
Eu rătăcesc din stea în stea,
Purtând cu mine, printre astre,
Tot dorul care mă durea.
Doar luna mă privea mirată
Şi-n palme tâmpla-mi legăna.
Pe fruntea mea, de gând brăzdată,
Cu-al ei sărut mă alina.
Şi cum stăteam a dezmierdare,
Pe Calea Laptelui sclipea
O stea cu-aripi strălucitoare,
Care cu ochiul îmi făcea
Şi-am priceput că-i steaua mea...
Pe cerul nopţilor albastre
Nu mai alerg din stea în stea
Purtând cu mine, printre astre,
Tot dorul care mă durea,
Căci toate drumurile noastre
Vor duce către-aceeaşi stea...

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Zăbrelind zadarnic zborul (2014)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te caut

Te caut încă printre flori,
Prin colţul ierbii care plânge,
Iar pe cărare se răsfrânge
Iubirea noastră prinsă-n nori.
Prin ploaia frunzelor ce mor,
Un dor nestins de tine creşte
Şi-n piept, subit, îmi înfloreşte
Un ţipăt tainic de cocor.

E prea târziu să uit ce simt
E prea târziu să-alung dorinţa
Şi-n ochi îmi scrie neputinţa
Un cod cifrat cu ce resimt.
Iubeşte-mă din nou un ceas,
Cum te iubesc eu în tăcere
Şi fă-mi din clipe giuvaiere,
Să simt iubirea-n orice pas.

Am alungat al nopţii cânt,
Iar toamna geme în apusuri
Şi ploaia-nalţă-n ambitusuri
Doar uragane prin cuvânt.
Primeşte-mă în braţe iar
Şi dăm balsamul dezmierdării,
O noapte-n braţele mirării,
Să-ţi simt iubirea ca pe-un dar.

Te caut încă pe cărări,
Prin ale toamnei lăicere,
Prin ale vântului unghere,
Dar între noi se ţes doar mări...

poezie de Mirela Grigore
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţi cuminţi

Mai plâng sub noi, în somnul lor cărunt
Ne pârjolesc în gânduri răzvrătirea
Şi uneori ne recitesc psaltirea
Cu vocea ca un dumicat mărunt
Abia alunecat pe gât şi ciunt
Aşa cum ni-i răstoarnă amintirea

Mai trec prin noi, prin gesturi şi prin sori
Prin şoapte adumbrite, abreviate
Cu chipuri mici, sfioase şi speriate
Zâmbind din prăfuitele scrisori
Pe care ni le-au scris de-atâtea ori
Dar niciodată n-au fost expediate

Mai râd de noi de sub vreun mal de ceară
Se opintesc sub lacrimile noastre
Cu ochii mari, mijiţi sub cruci albastre
Părinţi cuminţi crescuţi în colb la ţară
Mai ies din amintiri la ceas de seară
Şi se prefac apoi în triste astre

poezie de Camelia Florescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De mână cu marele orb

Îl duc de mână prin păduri.
Prin ţară lăsăm în urma noastră ghicitori.
Din când în când ne odihnim în drum.
Din vânăta şi mocirloasa iarbă
melci jilavi i se urcă-n barbă.

Zic: Tată, mersul sorilor a bun.
El tace - pentru că-i e frică de cuvinte.
El tace - fiindcă orice vorbă la el se schimbă-n faptă.

Subt bolta aspră de stejar
ţânţari îi fac o aureolă peste cap.
Şi iar plecăm.
De ce a tresărit?
Tată orb, fii liniştit, în jur nu e nimic.
Doar sus o stea
de cerul ei c-o lacrimă de aur se desparte.

Subt frunze nalte mergem mai departe, tot mai departe.
Dihănii negre
ne adulmecă din urmă
şi blânde mâncă ţărna
unde am călcat şi unde-am stat.

poezie celebră de Lucian Blaga din În marea trecere (1924)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cârduri de gânduri călătoare

nu ştiu de ce,
mirosea a aşternut curat,
un fel de sudoare de primăvară
se simţea printre muguri de femeie,
printre mugurii din cer,
printre poalele munţilor,
de dragoste de la începutul pădurii,

nu ştiu de ce,
cred că ai putea să-mi spui
dacă
îţi mai trec păsările
prin cârduri de gânduri
călătoare,
printre crengile acelea
întortocheate de amintiri,
cum ar fi de pildă
să vii să vezi un om
între sărbători,
sau înainte de culcare,
sau înainte să-l ia naiba,
sau înainte de soartă,

sau să încerci să cuprinzi un om
căutându-l în jurul propriei axe
sau mai bine în jurul
Pământului,

nu ştiu cum,
mirosea a groapă reavănă
şi a dor de îmbrăţişare
şi a cărare rece
undeva în munţi,
a piele albă de trupuri de copac,
de trupurile noastre,

nu ştiu,
frunze mici şi vii şi verzi şi albastre
mi-aduceau aminte de nişte ochi
cruzi,
ca atunci când capătul lumii
părea
imposibil de departe
şi clipa atât de
perfidă
şi de aproape.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stejarul

Stejar bătrân, uitat de timp
Ce îţi pleci crengile către pământ
Stând de veghe secular
Că îţi trece timpul, nu ai habar

Priveşti în jurul tău cu semeţie
Doar adierea vantului te mai mângâie
Stai cu fruntea sus fără să-ţi pese
Căci timpul peste tine trece

Trecul tău, peste tine anii,
Tu tot mai falnic te înalţi
Cu umbra-ţi neagră şi coroana deasă
Ai fost la multe păsărele casă

M-am aşezat îngrijorată lângă tine
Să te întreb de-ţi este bine
Cu ale tele ramuri reci
Prin câte ierni amare treci

De-ţi este greu aicea în pădure
Când auzi tăiatul de secure
Atâţea ani ai rezistat
De nimenea nu te-a tăiat

Atunci stejarul îmi răspunde
Cu un aer cald şi cu blândeţe
Dar tu prin câte necazuri ai trecut?
Şi te îndrepţi spre batrâneţe...

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvinte nespuse

Nu mai vreau să mă pierd în umbra Ta,
Nici în urma, nici în faţa Ta.
Aş vrea să mă regăsesc de partea Ta,
Să fi parte din fiinţa mea.

Nu mai vreau să mă tot pierd în privirea Ta,
Să mă tot pătrunzi doar cu ochii tăi.
Doar scântei, foc şi văpăi
Întâlniri nevinovate în treacăt fără de noi.

Nu mai vreau doar tăceri si fiori,
Priviri răzleţe şi neînţelese.
Nici în mine să sădeşti un dor, să mă dori
În freamăt şi-n cuvinte nespuse.

Nu mai vreau doar sa te vreau
Şi-n gând să mă întreb cum să te am.
Cum să-ţi fiu trunchi şi tu parte din mine,
Cum să-mi fi ramura ce înfloreşte din mine.

Nu mai vreau să-mi pari doar minune,
Să mă însoţeşti doar prin vise.
Prin nopţi şi prin clipe fără de tine,
Nici ruptă de mine, ruptă de lume.

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scufiţa Roşie ridică privirea şi când văzu cum jucau razele soarelui printre crengile copacilor, când privi mai cu luare-aminte la florile frumoase care creşteau pretutindeni, îşi spuse în sinea ei: "Mare bucurie i-aş face bunicii dacă i-aş duce şi-un buchet de flori proaspete! E atât de dimineaţă, că nu mi-e teamă c-am să întârzii!" Se abătu deci din drum şi o luă prin pădure, ca să culeagă flori. Rupea de ici una, de dincolo alta, dar îndată i se părea că puţin mai încolo îi zâmbeşte o floare şi mai ochioasă; alerga într-acolo şi, tot culegând margarete şi clopoţei, se pierdea tot mai mult în adâncul codrului. În ăst timp însă, lupul porni de-a dreptul spre casa bunicii şi bătu la uşă:

Fraţii Grimm în Scufiţa Roşie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecoul ultimului vis

Mă retrăsesem într-un colţ de lume
Ca într-un început de nouă viaţă
Când îl aud, devreme-n dimineaţă,
Prin pomii înfloriţi, cântat, un nume.

Privesc atent la pasărea ce zboară,
Dar nu e ea cea care-mi cântă mie,
În trilul ei e-o altă armonie.
Nu, nu e numele ce mă-nfioară!

Se-ascunde-o adiere printre ramuri
Şi-o urmăresc petală cu petală
Cum se alintă, caldă şi domoală,
Dar nu se-nalţă numele-n balsamuri.

Un flutur alb se-ndeamnă către-o floare
Şi-l urmăresc în zboru-i singuratic
Prin aerul curat, primăvăratic,
Plutind uşor, în irizări de Soare.

De printre flori şi ramuri de cais,
O voce m-a oprit din căutare
Şoptind un nume şi, spre-a mea mirare:
"Eu sunt ecoul ultimului vis".

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de primăvară

Vreau să-mi înflorească iar
Toată grădina sufletului meu
Să-ţi mai pot aduce-n dar
Flori de vis prin şemineu.

Mi-e dor s-ajung la mine-n sat
Să scriu de casa părintească,
De soare să nu fac rabat
Şă beau cu poftă o "Fetească".

Vom căuta pe luncă, iar,
Flori şi trifoi cu patru foi
Şi-n fiecare zi din calendar
Vom răsădim iubirile din noi.

Să văd cum zburdă pe răzor
Miei, când berze vin la cuibul mare,
Noi, încărcaţi cu fulgere de dor
Să plecăm prin codru la plimbare.

Ne curgă iubire prin destine
Cum cei cocori în nopţi cu lună
Iar eu, mereu îndrăgostit de tine
Să te privesc pe margini de lagună.

Când va-nflori toată grădina
Tot alizeu-n plete să-ţi rămână -
Vom savura mereu lumina
Apusului ce tandru se amână.

poezie de Eugen Coţa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul lebedei

M-am întors într-o zi în sat
Să mai adoarmă în mine tristeţea
Şi toţi salcâmii m-au întrebat
Unde? Unde ţi-e tinereţea?

Am pierdut-o – le-am spus – am pierdut-o demult,
Zi cu zi am pierdut-o şi noapte cu noapte.
Mi-au mâncat-o oraşul plin de tumult
Şi cântecele toate rostite în şoapte.

Am vrut să văd casa în care-am crescut,
Poarta a rămas zăvorâtă.
De ce te-ai întors? Ce mai cauţi aici?
S-a răstit la mine o umbră urâtă.

Nu te speria, i-am răspuns, n-am să-ţi cer
Nici pâine, nici struguri, nici rodii,
Doresc doar atât: să-mplinesc
Ce e scris în străvechile zodii.

Am să cad într-un somn adânc,
Cu nimic n-o să te mai supăr,
O să mă schimb într-o trestie
Ori poate într-o floare de nufăr.

O să mă urc pe-o creastă de nor,
Cu norul să mă duc pân' la soare.
Să suflu printre buze în el
Să ardă mai repede şi mai tare.

Am să călătoresc cu norul apoi,
Mult mai sus şi mult mai departe,
Poate că voi ajunge într-o zi la o stea
Pe care să fie şi viaţă, şi moarte.

Miezul Universului o să-l caut,
Va fi de aur? Va fi de rubin?
Când eram tânăr, aveam ochii
Albaştri ca lanul de in.

Acum, ochii mei sunt tulburi de tot,
Prea mult i-am ţinut scăldaţi în lumină.
Văd cu ei lumea prin care-am trecut
Şi lumea care e pe drum şi-o să vină.

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada munţilor

I

S-au ivit pe rând în soare,
Jos, la capătul potecii,
Turma albă de mioare,
Noatinele şi berbecii.

Sunet de tălăngi se-ngână.
Sub poiana din Fruntarii,
Zăboveşte-n deal la stână
Baciul Toma cu măgarii.

El se pleacă din cărare
Şi tot leagă şi dezleagă,
Cumpăneşte pe samare
O gospodărie-ntreagă:
Maldăr de tărhaturi grele
Cu desagi, căldări şi pături,
Că de-abia pot sta sub ele
Doi măgari voinici alături.

Gata!... Baciul stă pe gânduri,
Peste frunte mâna-şi duce.
Se ridică-n două rânduri
Şi domol îşi face cruce.

Apoi cată lung spre creste
Şi spre ţarcurile goale...
Şi convoiul, fără veste,
A pornit încet la vale.

*

Cerul şi-a schimbat veşmântul.
Ploaia parcă stă să-nceapă.
Printre brazi coboară vântul
Ca un foşnet lung de apă.
Adâncit în gânduri multe
Baciul stă şi nu-şi dă seamă
C-a rămas în loc s-asculte...

După el, călcând cu teamă,
Merg tăcuţii lui prieteni
Prin sălbatice pripoare,
Pe sub poale verzi de cetini,
Pe potecă fără soare,
Ori străbat în pas alene
Luminişuri fără flori,
Singuratice poiene
Cu mesteceni visători...
Rar trezesc în a lor cale
Câte-o piatră sub copită.
Iar când drumul se prăvale
Jos, la coastă povârnită,
Calcă baciul ca pe gratii
Şi-i struneşte blând cu gura:
- Cătinel, feciorii tatii,
Ca să n-o pornim de-a dura!...

II

Astfel, turmă după turmă
Pleacă toamna de la stâni,
De rămân pustii în urmă
Munţii singuri şi bătrâni.

Astăzi ca şi-odinioară,
Cât s-afundă-n vreme anii,
Ei văzură cum coboară
Pe cărări de plai ciobanii,
Când pe soare, când pe ploaie,
Vreme multă, fără număr,
Cu căciula lor de oaie
Şi cu sarica pe umăr,
A' trecutului vii moaşte
Peste care vremea creşte, -
Culmea verde mi-i cunoaşte,
Stânca sură mi-i iubeşte...

Iar în urma lor, pe sară,
Astăzi ca şi alte dăţi,
Lungă linişte coboară
Peste mari singurătăţi.

Toamna cu-a ei albă frunte
Şi cu galbenii-i conduri
A lăsat argint pe munte
Şi rugină pe păduri.

La răspântii creşte stogul
De foi moarte de curând.
Strigă-n vale Topologul,
Şi-a lui larmă, când şi când,
Ca o voce omenească
Până sus pe culmi tresare,
Preajma mută s-o trezească
Din senina ei visare.

Tot mai jos apoi se lasă
Poala norilor pe munte.
Vin din iarna-ntunecoasă
Zile lungi cu ploi mărunte.
Neguri dese-ncep să cadă,
Se târăsc în jos pe plai.
Pe păduri se strâng grămadă
Falduri albe de buhai.
Brazii stau în nemişcare,
Printre ramuri ploaia pică, -
Nici o creangă nu tresare,
Nici un zbor de păsărică.
Numai ferigele ude,
Putregaiul şi bureţii
Îşi trimit miresme crude
În desimea groasă-a ceţii.
Trunchiuri strâmbe, răsturnate
Scorburile şi buştenii
Cu-a lor cioturi, pe-nserate
Umplu codrii de vedenii.

Sihla neagră se-nfioară.
Speriat, dintr-un hăţiş
Pui sfios de căprioară
A ieşit la luminiş...
Cu blăniţa zgribulită
Stă şi-ascultă nemişcat...
Vremea pare-ncremenită...
Brazii fruntea şi-au plecat,
Spăimântaţi, ca pentru rugă:
Colo-n fundul curmăturii,
Dormitând pe-o buturugă
S-a ivit Muma-Pădurii...
Dar nu-i nimeni să-i zărească
Trupul hâd şi deşirat,
Faţa galbenă de iască,
Nasul – ciot de brad uscat.
Nici nu vede, nici n-aude,
Doar îşi scutură pe-o mână
Părul ei de vreascuri ude,
Fruntea plină de ţărână.
Şi cum stă cu ceaţa-n spate
Istovită lângă trunchi,
Rădăcini şi crengi uscate
Îi atârnă pe genunchi.
Negurile-i sug puterea.
Ochii-i nemişcaţi şi suri
Cheamă noaptea şi tăcerea
Din adâncuri de păduri...

III

Şi se duc pe nesimţite
Nopţi pustii şi zile reci,
Cum s-adună, putrezite,
Frunze moarte pe poteci.
Colo sus, culcat pe-o rână,
Stă Negoiul mohorât
Cu-a lui negură bătrână
Care-i ţine de urât.
Fulgii-ncep apoi să cadă.
Firea-şi doarme somnul ei
Amorţită sub zăpadă...

Iar târziu, la Sfântu-Andrei,
Când cobori de la povarnă
Printre plopi subţiri şi rari,
În senină zi de iarnă
Vezi departe munţii mari
Cum îşi zugrăvesc în soare
Piscuri vinete spre cer,
Povârnişuri sclipitoare,
Brazi împodobiţi de ger,
Atârnând ca nişte salbe
Pe grumajii lor de stânci,
Peste plaiurile albe
Şi prăpăstiile-adânci.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

... niciodată să nu-ţi pară rău de ce a fost
sau n-a fost şi nici nu se mai poate-ntâmpla
e al naibii de greu un trecut fără rost
vagabonzi alde mine să-l mai poată uita
niciodată să nu-ţi pară rău c-ai iubit
şi că nu mai iubeşti şi nici n-ai remuşcări
ori cu clipele tale de om fericit
veşnicia-şi croieşte prin mine cărări
niciodată să nu-ţi pară rău c-ai plecat
când întreaga fiinţă-ţi striga să mai stai
important e că tu te prefaci c-ai uitat
important e că eu sunt în iadul din rai...
niciodată să nu-ţi pară rău de ce a fost
sau n-a fost dar oricum se mai poate-ntâmpla
e al naibii de greu un trecut fără rost
la prezentul din mine să-l pot ajusta...

poezie de Iurie Osoianu (5 iulie 2013)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea...

Aş vrea, să fiu o zână bună,
Să merg prin iarbă deasă,
Desculţă, printre flori,
Şi roua dimineţii uşor să mă-nfioare,
Cu soarele în plete să alerg,
Printre copaci bătrâni şi pe cărări,
Iar gâzele cu zumzet de concert
Să-mi dea târcoale.

Aş vrea, în palma mică,
Fluturi să mi se-aşeze,
Şi din căuşul palmei mele,
Un pui de căprioară, cu apă să-l adap,
Să-i mângâi lin blăniţa şi botişorul umed,
Şi-apoi să-l las să plece, spre ceea ce-i chemat.

Aş vrea s-adorm, pe murmur de izvoare,
Şi clipocitul apei din somn să mă trezească,
Şi să pornesc la drum cu-alai de păsări multe,
Flori de câmp în trena rochiei să mi se ţeasă.

Apoi, aş vrea,
Să întâlnesc pe lungi cărări de munte
Pe-acei oameni mândri,
Ce natura ştiu s-o preţuiască,
Iar dragostea de viaţă
La ei, să se cunoască, prin faptele lor mari,
Şi câte nu aş vrea,
De-aş fi cu-adevărat o zână, şi-aş putea.

poezie de Valeria Mahok (26 decembrie 1989)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte de toamnă

Murmur lung de streşini, risipite şoapte
Cresc de pretutindeni şi se pierd în noapte.
Rareori prin storuri o lumină scapă
De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă
Şi-mi trimite-n faţă raza ei răsfrântă...

Ploaia bate-n geamuri, streşinile cântă.
Dar treptat, cu larmă potolită scade
Cântecul acestui tremur de cascade.
Tot mai des în preajmă umbre vii răsar,
Ploaia peste case pică tot mai rar

Şi-n grămezi de neguri apele se strâng...

Lumea-ntreagă doarme, streşinile plâng.
Până când o rază de argint în zare,
Lămurind pe boltă straturi de ninsoare,
Lin desface umbra şi de crengi anină
Scânteieri albastre, boabe de lumină.
Iar acum din taina cerului deschis,
Peste firea mută cad lumini de vis
Şi-n troiene albe norii se desfac...

Dar când iese luna, streşinile tac.

*

Dormi, iubire dulce!...
Numai eu întârziu, singur pe cărare,
Farmecul acestei clipe călătoare...
Gândurile mele vin să te deştepte,
Din pridvorul tainic să cobori pe trepte.
Să cobori în toamna limpede şi rece
Şi, visând cu mine clipa care trece,
Să-mi sporeşti tristeţea ceasului târziu
Când, străin de tine, sufletu-mi pustiu
Va porni zadarnic, rătăcind pe drum,
Să sărute urma paşilor de-acum.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doru-i dor atunci când doare

Du-mă, dorule, acolo
Unde dorul nu mai doare,
Du-mă unde ştii că nu-i
Înspre dor nici-o cărare!

Du-mă, dor, poartă-mă-n codru
Printre pomii desfrunziţi
Să le-alin sufletu-n geamăt
Că-s de doruri bântuiţi!

Du-mă, dorule, şi-mi poartă
Paşii dorului din mine
Unde crezi că voi găsi
Un alt dor să mă aline!

Du-mă, dor, prin lacrimi verzi,
Printre frunzele în jale,
Prin păduri fără de urmă,
Doar sub paşi a mea cărare!

Dor nebun, făr' de astâmpăr,
Poartă-mă pe unde crezi
Că mi-oi stinge focul greu
Sorbind roua din livezi!

Du-mă şi pe lacu-ncins
Când îmi arde doru-n noapte
Să-l înec şi-apoi să-l plâng
Printre hohotul din şoapte!

Şi cu lacrime de nufăr
Să-l jelesc a mia oară,
Iar cu-al tremurului glas
Să-l mângâi ca să nu-l doară.

Du-mă, dor, pe unde ştii,
Peste lume, peste mare!
Doar murind de dor simţit-am
Doru-i dor atunci când doare.

poezie de Angela Mihai
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Testament

Te voi lăsa, iubire într-o zi
Şi mă voi duce căci aşa e vrerea,
În urma mea furtuni de vor veni
Să nu le laşi să-ţi fie mângâierea.

De soare m-am rugat ca-n mersul lui
Să-ţi lumineze colţuri de odaie
Şi în lumina zilei cea dintâi
Să nu te prindă cu a ei văpaie.

De ploaie m-am rugat încetişor
Să plângă ea adesea pentru tine,
Căci lacrima din cer e mai uşor
Să cadă chiar şi-n nopţile senine.

Pe păsări le-am rugat ca-n zborul lor
Să-ţi ducă dorul cât pot de departe
E pătimaş şi ştiu că nu-i uşor
Să stau cu el de vorbă-n miez de noapte.

În nopţi senine stelelor le-am spus
Poveşti de-argint să-ţi scrie la fereastră,
Aşa vei şti că te privesc de sus
Şi încă n-a murit iubirea noastră.

Am şchiopătat prin vers de-atâtea ori
Şi tot prin ele ţi-am croit cărare,
Mi-au fost şi rug şi paradis cu flori
Şi braţe să te chem din depărtare.

Drept mărturie ţi le las acum
Că te-am iubit... tu nu ai nici o vină
Şi ochii mei te-au înălţat precum
Un înger cu proporţie divină.

Te voi lăsa, iubire într-o zi
Nu voluntar, ci fiindc-aşa vrea soarta
Ne naştem călători... aşa o fi
Şi ne petrecem când ne vine moartea.

poezie de Luiza-Adriana Grama din Risipitor de albastru
Adăugat de Luiza-Adriana Grama
Comentează! | Votează! | Copiază!