În muzeu

Iar ulciorul mi-a vorbit,
Vrând, se vede, să mă mustre:
În colibile lacustre,
Stând pe scaunul cioplit

De-un druid, eu fui podoaba
Tribului întreg; şi-mi fu
Drag pe-atunci. O vezi şi tu:
Eu şi cu Dalvine roaba,

Fost-am de-un etrusc isteţ
Peste lac în luntre-aduse.
El sub laviţe-avea puse
Multe altele de preţ,

Cari pe-acele vremi senine
Artă şi minuni erau!
Astăzi hârburi poate stau,
Bietele, pe-un raft cu mine!

Şi din toate şi-a ales
Capul cetelor ilire
Un ulcior să nu te mire
Că suspin aşa de des

Un ulcior, şi-o roabă, biata!
Văd trecând pe-aici femei,
Şi-mi evoc mândreţea ei,
Şi-n etern slăvi-voi fata

Cea de-acum opt mii de ani!
Poate, albele ei oase,
Din nămolul apei scoase,
Poţi şi tu cu doi-trei bani

Să le vezi aici, străine,
Ori altunde-n vrun muzeu.
Am pierit, şi ea şi eu,
Când din văile vecine

Au venit arcaşii goi,
Mulţi şi tari, zvârlind tăciunii.
Au scăpat pe luntre unii
Dintre-ai noştri, cei vro doi,

Însă cei mai mulţi pieriră.
Şi de-atunci, pe fund de lac
Şi-astăzi părţi din mine zac.
Iar pe câte le găsiră

Le-au adus aici, punând
Ciob la ciob ca să mă-nchege.
Ah, dar ce pot înţelege
Câţi îi văd pe-aici trecând?

Văd şi ei o oală spartă
Dintr-un lut sărac şi prost:
Eu, ce-ntr-alte vremi am fost
Ultima putinţă-n artă.

Şi desenul meu! Uşor
C-un cărbune de pe vatră
Mult mai bine-l fac pe-o piatră
Azi copiii-n jocul lor!

Tu ai sufletul mai larg,
Scapă-mă! Ce chin ai stinge,
Dacă-n lături m-ai împinge
Ca să cad şi să mă sparg!

Cât m-a-nduioşat ulciorul!
Şi-aş fi vrut să-i fiu pe plac,
Însă ce puteam să fac?
Să mă vază păzitorul,

Iar a doua zi, fatal,
Să m-arăte prin ziare:
Un nebun, pe cât se pare,
În muzeu, şi-un criminal!

Şi-am întors fără speranţă
Ochii şi-ncepui s-admir
Cum stăteau pe raft în şir
Acele de siguranţă.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru libertate

Plângem, da, că prea ne doare!
Nu pe noi! Crescuţi în chin
Ne-amintim de-un timp cu soare
Şi-l cunoaştem cel puţin!
Plângem pe copii, sărmanii,
Că-ntr-al temniţei mormânt
Îşi încep în noapte anii,
Neştiind ce-i soare sfânt.
Plângem, da, şi strâns ne strângem
Lâng-olaltă, câţi suntem,
Dar să ştiţi că nu ne plângem
Ca nebunii cari se tem.

Robi, meniţi prin jocul sorţii,
Noi ai chinului am fost,
Însă nu, şi nu, ai morţii!
Nu cătăm noi adăpost
Nici în milă, nici în rugă;
Asta cear-o de la voi
Cel ursit să fie slugă
Dar n-o cereţi de la noi!
Vom răbda, privind în faţa
Orişicui, şi-a orice chin,
Că noi ştim că-i multă viaţă
Şi în noi, şi-n cei ce vin.

Blestemaţi pieri-vor regii
Cari s-abat din drumul drept
Ne-aţi adus stricarea legii
Şi ne staţi cu mâna-n piept.
O, şi-n loc s-aveţi ruşine,
Vă mândriţi cu ce-aţi adus:
Dar puterea, ştiţi voi bine,
Nu vi-a dat-o Cel-de-sus,
Nici Eternul Domn! Vi-e dată
De-un vremelnic din Infern!
Deci vi-e binecuvântată
Şi la voi va fi-n etern!

Lumile-au văzut mirate
Cât de mult iubirăţi voi
Şuierul de bici ce bate
Fără de milă oameni goi!
Dar şi pentru noi rămâne
Timp ah, cine poate şti!
Şuierul acesta mâine
Cânt al lui Tirteu va fi!
Iar din lanţul ce-azi ne strânge
Pot să iasă spade, şi pot
Spadele să vadă sânge,
Nu de-al nostru însă tot!

Şi sfârşitul tău veni-va
Azi ori mâine, ori mai apoi!
Şi-o să poţi tu sta-mpotriva
Poate-a celor mai vreo doi,
Dar mai tari prin răzbunare
Şi prin ura lor turbaţi?
O să fii destul de tare,
Tot potopul să-l abaţi?
Eu nu chem această vreme,
Dar tiranul braţ al tău
Face totul ca s-o cheme,
Rău îngrămădind pe rău.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dunărea şi Oltul

Dunărea vorbea cu Oltul:
Tu, copile drag al meu,
Zbuciumat tu vii la vale
Tulbure mereu
Plouă mult la voi la munte,
Sate şi câmpii de-neci,
Ori ţi-e firea ta de-a rupe
Maluri pe-unde treci?

Rup şi maluri câteodată
Şi fac holdele de pier,
Iar când plouă mult la munte
Cap de om eu cer.
Dar nu-i asta, maică sfântă,
Nu de asta-s tulburat,
Ci de câte văd mi-e milă,
Maică, şi-i păcat!

Tu, pe unde-alergi prin lume,
Vezi şi ţări şi munţi frumoşi,
Neamuri ce-şi vorbesc ferice
Graiul din strămoşi.
Toate laudă pe Domnul,
Libere-a trăi cum vor,
Vesele fiind de viaţa
Şi de soarta lor.

Vezi şi-aici poporul nostru
Cel din veac adus pe-aici,
Sprintene şi mândre fete
Şi flăcăi voinici.
Şi ţi-e dragă ţara asta
De români, căci te iubesc
Dar tu nu cunoşti de-a-ntregul
Neamul românesc!

Eu de unde vin, mâhnitul,
Furios spre şes scobor,
Căci de unde vin, e spaimă.
Groază şi fior.
Tot români sunt şi pe-acolo,
Neam din veac pe-aici adus,
Dar pe gâtul lor şi astăzi
Jugul este pus.

Ei n-au voie să-şi vorbească
Graiul strămoşesc ce-l au,
Iar în coasta lor de-a pururi
Suliţele stau.
Sfânta libertate este
Nume gol pe-al lor pământ:
Cei nedrepţi sunt cei puternici,
Singuri au cuvânt!

Ah, de mila lor eu, maică,
Vin aşa de tulburat,
Şi de ciudă pe duşmanii
Cei ce l-au călcat.
Iar de-nec şi mal şi oameni,
Nu mai ştiu ce fac nici eu
Că mă simt de-atâta jale
Tulbure mereu!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

XLIV

Tu, ulciorule de lut,
Am avut aceeaşi soarte
Amândoi dintru-nceput
Eu din tine m-am născut
Şi de-a pururi după moarte
Iar vom fi acelaşi lut!
Astăzi plâng şi te sărut,
Că-mi eşti singurul meu bine
Şi eşti lut şi tu ca mine.
Din etern am fost un lut,
Dar o soartă-ntâmplătoare
Te-a făcut ulcior pe tine:
Om pe mine m-a făcut;
Ah, întors era mai bine!

sonet de George Coşbuc
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai bine stau...

.. mai bine stau să mă ajungă
din urmă că nu sunt legat
de prima iarbă cât de lungă
atât de naltă în păcat...

... mai bine stau să mă trimită
în satul meu cu oameni mari
consumatori de răsărită
e viaţa pusă în doi pari....

... mai bine stau legat la poartă
e-un nene ce iubeşte mult
conceptul arta pentru artă
şi tare-aş vrea să îl ascult...

... mai bine stau să-mi văd de treabă
vezi bine nimeni n-a murit
iar pentru cei care mă-întreabă
să fiu un capăt de chibrit...

... mai bine stau să mor odată
de două ori ştiu nu se poate
în rai intra, poarta-i legată
c-un fir de aţă şi de toate...

... mai bine stau sfrijit la poartă!....

poezie de Gheorghe Gurău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primele stele din Taurul, pe cari le vedem la începutul toamnei sunt Pleiadele. Cine nu cunoaşte Cloşca cu Pui? E o îngrămădire de stele mici, cari sclipesc ca adevărate diamante şi cari îţi produc o impresie neştearsă. Din ce se ridică mai sus, cu atâta vezi mai multe stele în Pleiade. Sunt mulţi cari nu văd decât şase stele, alţii şapte; sunt însă destui cari văd 10-11 stele, ba chiar şi mai multe. Cu un binoclu vezi însă zeci de stele, cu o lunetă şi mai multe, iar fotografia ţi-arată un număr foarte mare.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De pe deal

E capul ei, şi pieptul ei –
O văd acum întreagă,
O strig pe nume şi-i vorbesc,
Dar ea să mă-nţeleagă?

Cu pieptul plin şi des bătând,
Cu faţa-mbujorată,
A răsărit dintr-un tufiş
Şi râde-acum mirată.

– "Tu eşti pe-aici? Eu te-am crezut
Cu oile prin vale!
De-aş fi ştiut că eşti în deal,
Mergeam pe altă cale!"

Subţire-n trup şi blândă-n grai,
Şi-n port aşa isteaţă,
Pe urma ei în fapt de-amurg
Dau zori de dimineaţă.

De-aş fi ştiut că n-a venit
Anume pentru mine,
Eu n-aş mai fi vorbit cu ea!
Dar ştiu şi-aceasta bine,

Că m-a cătat de mult prin văi
Pierdută-aşa cu gândul;
Şi dacă nu m-ar fi găsit,
Umblat-ar fi de-a rândul

Întreaga zi din deal în deal
Ca cerbul după apă –
Cu greu te scapi de-un lucru drag,
Şi prost e cine-l scapă!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poruncile

Puse pe listă, le-am numărat: zece
Una mai grea ca cealaltă
Ochii, privirea, gândurile toate
Neliniştite s-au trezit, speriate.
Erau pe deal cinci mii
Fără femei,
Fără copii.
Când le-ai zis să ia şi peştele şi pâinea
Şi să le-o dea,
Au zis că n-au, că-i prea puţin,
Că orişicât ai încerca nu s-ar putea...
Câţi le-au citit,
Câţi le-au privit,
Câţi le-au gândit din foi
La număr nu sunt multe
Şi nici pe-o limbă ne-nţeleasă
Că’ncepe de sus, că’ncep de jos,
Eu nu le pot purta. Încercaţi voi!
Din mine ţi le-am pus în mână
La început erau din piatră moartă
Dar au făcut din mine piatră vie.
Tu-ai coborât pe deal...
Şi paşii mei şi paşii lor spre Tine suie
Şi când le-ai luat, în mână ţi-au fost cuie.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai una!

Pe umeri pletele-i curg râu
Mlădie, ca un spic de grâu,
Cu şorţul negru prins în brâu,
O pierd din ochi de dragă.
Şi când o văd, îngălbenesc;
Şi când n-o văd, mă-mbolnăvesc,
Iar când merg alţii de-o peţesc,
Vin popi de mă dezleagă.
La vorbă-n drum, trei ceasuri trec
Ea pleacă, eu mă fac că plec,
Dar stau acolo şi-o petrec
Cu ochii cât e zarea.
Aşa cum e săracă ea,
Aş vrea s-o ştiu nevasta mea,
Dar oameni răi din lume rea
Îmi tot închid cărarea.

Şi câte vorbe-mi aud eu!
Toţi fraţii mă vorbesc de rău,
Şi tata-i supărat mereu,
Iar mama, la icoane,
Mătănii bate, ţine post;
Mă blestemă: De n-ai fi fost!
Eşti un netot! Ţi-e capul prost
Şi-ţi faci de cap, Ioane!

Îmi fac de cap? Dar las să-mi fac!
Cu traiul eu am să mă-mpac
Şi eu am să trăiesc sărac,
Muncind bătut de rele!
La fraţi eu nu cer ajutor,
Că n-am ajuns la mila lor
Şi fac ce vreau! Şi n-am să mor
De grija sorţii mele!

Mă-ngroapă fraţii mei de viu!
Legat de dânsa, eu să ştiu
Că am urâtei drag să-i fiu?
Să pot ce nu se poate?
Dar cu pământul ce să faci?
Şi ce folos de boi şi vaci?
Nevasta dacă nu ţi-o placi,
Le dai în trăsnet toate!

Ori este om, de sila cui
Să-mi placă tot ce-i place lui!
Aşa om nici vlădica nu-i
Şi nu-i nici împăratul!
Să-mi cânte lumea câte vrea,
Mi-e dragă una şi-i a mea:
Decât să mă dezbar de ea,
Mai bine-aprind tot satul!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

O scrisoare de la Muselim-Selo

Măicuţă dragă, cartea mea
Găsească-mi-te-n pace!
Pe-aici e vânt şi vreme grea,
Şi-Anton al Anei zace
De patru luni, şi-i slab şi tras,
Să-l vezi, că-ţi vine plânsul,
Că numai oasele-au rămas
Şi sufletul dintr-însul.

Apoi, să ştii c-a fost război
Şi moarte-aici, nu şagă:
Cădeau pe dealuri, dintre noi,
Ca frunza, mamă dragă.
Şi-acolo-n deal, cum fulgera,
Un plumb simţii că vine
Şi n-avu loc, cât larg era,
Decât în piept la mine.

Mi-e bine-acum, şi-aşa socot
Că nu va trece luna
Şi-oi fi scăpat de-aici de tot.
Dar vezi te rog de una:
Să nu mai faci cum ai făcut
S-aduni la tine satul,
De veselă că ţi-ai văzut
Acasă iar băiatul!

Să vezi pe-aici şi ciungi şi-ologi!
Hristos să-i miluiască!
Tu mergi la popa-n sat să-l rogi
O slujbă să-mi citească.
Puteri de nu vei fi având
De plată, vorba-i lasă,
Că-i voi lucra o zi, oricând,
La-ntorsul meu acasă.

Pe Nuţu vi-l lăsasem mic,
Cu creştetul cât masa -
O fi acum ştrengar voinic
Şi vă răstoarnă casa?
Făcutu-i-aţi şi lui la fel
Căciulă, cum am vrut-o?
Aveam o piele-n pod, de miel,
Doar nu veţi fi vândut-o?

Nevestei mele să-i mai spui
Să-mi cumpere o coasă,
Cea veche nu ştiu este-ori nu-i
Şi-o fi acum şi roasă
De când rugina scurmă-n ea.
Să-mi văd, o date-ar sfântul,
Cum cade iarba-n faţa mea
Şi-mi bate-n plete vântul!

Ea lupte-se cum biet o ştii,
C-aşa ne dete soartea,
Că şi noi ne-am luptat pe-aci
Cu greul şi cu moartea;
Dar l-a ajuns şi pe harap
Blestemele şi plânsul,
Că noi i ne-am ţinut de cap
Şi-ntrarăm după dânsul.

Şi i-am făcut, măicuţă, vânt!
L-am scos detot din ţară,
Măcar stătea pe sub pământ
Şi nu ieşea pe-afară.
Şi-am prins şi pe-mpăratul lor,
Pe-Osman nebiruitul,
Că-l împuşcase-ntr-un picior
Şi-aşa i-a fost sfârşitul.

Păi, ne ţinea pesemne proşti,
Să-şi joace hopa-tropa,
Că nu puteam să batem oşti!
Dar poate taica popa
V-a spus de prin gazeturi tot -
El cum şi-a dat juncanii?
Acum i-aş cumpăra, să pot,
Dar nu mai am, azi, banii.

Mă doare-n piept, dar nu să ţip,
Şi-aşa mi-e dor de-acasă,
Şi-aş vrea să plec, dar nu e chip
Că vodă nu mă lasă.
Dar uite, nu e nu ştiu cât
O lună chinuită,
Şi-o să te strâng de după gât,
Măicuţa mea iubită...

........................

Aşa mi-a spus Ion să-ţi scriu,
Iubească-ţi-l pământul!
Şi-am tot lăsat, pân-a fost viu,
Şi-mi ţin acum cuvântul.
Să te mângâie Dumnezeu,
C-aşa e la bătaie -
Şi-am scris această carte eu,
Căprarul Nicolae.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţa din suflet

În lumea asta mare şi fără de-nceput
Ţi-ai fi dorit vreodată să nu te fi născut?!
Ori să fi fost o floare, sau poate chiar un pom,
Însă cu siguranţă să nu fi fost un om.
De câte ori eu asta cu ardoare mi-am dorit
Că-n viaţa asta tristă destul am suferit,
Şi lacrimi multe, amare au curs pe-al meu obraz
Că unul după altul, necaz după necaz,
Îmi poposeau în poartă, bătându-mi să deschid.
Când mi-aduc aminte, îmi vine sa te strig:
O Doamne, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit
Şi m-ai lăsat tu pradă unui nenorocit
Că joc de mine atâta timp el şi-a bătut
Ş-am suferit, o Doamne cât am mai suferit...
Măcar de-ar înţelege cei ce-s în jurul meu
Cu siguranţă Doamne n-ar fi aşa de greu.
Ce viaţă-mpovarată, ce suflet, ce destin
Însă "dincolo" poate sfârşi-se-va'cest chin.

poezie de Mariana Simionescu (30 martie 2010)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

BALADA EMIGRANTULUI

(după VIAŢA LA ŢARĂ – G. Topârceanu)

Locuinţa mea de vară
E în ţară...
Şi de ea mi-e tare dor
Port în inimă-ntristarea,
Depărtarea,
Sufletului călător.

Stau aici şi-mi văd de treabă
Cu o babă
Într-un stat occidental;
Toate alea mă irită
Că-s lipsită
De al meu sătuc natal.

Mi-ar fi dor de-o berărie –
Să se stie!
De-un jegos de cârciumar
Chiar de are marfă proastă
Şi, năpastă:
Te înşală la cântar.

Duce-m-aş pe drumul mare
La plimbare
Să cutreier prin livezi
Sau să văd, ca la paradă
Stând la coadă
Oamenii, grămezi-grămezi

La TV văd sub escortă
O cohortă
Dintre cei subţiri la nas,
Ce-s legaţi la mâini c-o sculă
Minusculă,
De le piere orice glas.

Unii oameni plini de ură
Mai înjură
Pe acei de la guvern
Şi întreabă fără noimă:
– Până când, mă?
Comunismul e etern?

Ale statului starlete –
Ce cochete!
Ies la baruri pe-nserat
(Se prostesc noapte de noapte
Iar la fapte
Totdeauna fac rabat!)

La guvern o doamnă blondă
În rotondă
Ne impune vreţi, nu vreţi,
Iarăşi lista cu aleşii
Sau culeşii
Plină de analfabeţi.

Să dormim ne-ndeamnă una,
Căpcăuna,
Să nu protestăm în van!...
Că ne trage-o săpuneală
Ca la şcoală,
De ne-ajunge înc-un an!

Când şi când câte o voce
Mai precoce
Ne-aminteşte că suntem
Toţi români cu multă minte
Şi-i cuminte
Să muncim, de vrem s-avem.

Dar încep din nou codoşii,
Ticăloşii,
Ca să facă iar scandal;
Şi din nou te-apucă greaţa
De viaţa
Traiului patriarhal!

D-aia zic eu prin urmare
Vorbă mare:
Că pe unii poţi să-i tai,
Nu îşi schimbă caracterul
Cât îi cerul,
Se gândesc doar la "mălai".

Pleacă mulţi români din ţară
Ca să ceară
Demnitate şi respect;
Că aici, de vrei serviciu,
E-un supliciu:
Să dai şpagă!... E corect?

Când cu greu îţi faci o stare,
Pun prinsoare,
Că de vrei să vii-napoi,
Pune-ţi-or pe cât se poate
Beţe-n roate
Să te simţi ca un gunoi.

Daţi-mi, daţi-mi iar speranţa
În vacanţa
Ce în ţară mi-o petrec!
Să fiu mândră de-a mea ţară,
O comoară!
Şi vă jur că nu mai plec!

poezie de Elena Leach
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E primăvară iar

E primavara iar,
Natura reinvie
E primăvară iar,
Şi am mai rupt o filă
Din micul calendar.
E primăvară iar
Şi câte s-or petrece?!
E primăvară iar,
Viaţa mi se trece.
E primăvară iar,
Şi aş vrea să fiu mereu
La fel ca altă dată
Să intru-n jocul tău.
Să alergăm pe pajişti
Verzi şi de soare pline,
Să văd in jurul meu
Doar zâmbete senine.
E primăvară iar,
Ce-a mai rămas din mine?!
E primăvară iar,
Şi-n suflet simt durere,
E primăvară iar,
Dar totul e tăcere...
E primăvară iar,
Şi mă întreb mereu,
De ce nu-i primăvară
Şi în sufletul meu?!

poezie de Mariana Simionescu (9 martie 2010)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mut, de... ieri

Pe câţi am cunoscut, pe câte,
Stau toţi în mintea-mi, nume slute;
Doar poze pe-un mixaj-mister,
Pe-un raft de film de-un emisfer...

Le scot "on play" cu gândul dus
Dintr-un trecut de mult apus;
Mă minunez, parcă-s de ieri...
Mi-e dor de toţi, de ierni, de veri...

... De cele chipuri reştiute;
Le am, le simt, sunt zeci, sunt sute
Şi sunt sărac, că le-am pierdut...
Şi cât le-am vrut, cât m-am zbătut.

... Le-am adunat cu drag o viaţă
De-am vrut doar eu, c-aşa a fost aţă
Sau singure sau strecurat
La bar c-o bere... sau în pat.

N-am nicio cameră obscură,
Stau cu ochi deschişi, timpul mă fură;
Nu-i am din nou alăturea,
Nu pot să-i chem, le-am uitat stea...

... Sunt numai aştri fără nume,
Adesea-s numai a mea lume
De-mprejurări, vise tactile
Se promenând cadre-n pupile.

Cum să-i mai chem, căci de-ar veni
Aş fi atunci, poate-aş refi,
Dar nici eter nu mă ajută;
Trecut e-o undă, o redută.

Or fi aceeaşi cum simt eu
Sau sunt efemer curcubeu
Ce-l văd sublim, nu pot atinge...
Lumină ce din bec se stinge?!

Sunt prizonier, handicapat
De-un simţ ce-i unul câştigat
Şi l-am pierdut anticipat;
E simţul vorbei... Mi s-a luat!

Ce stranii simţuri înăscute
-Auz, văz, pipăit... multe-
Toate depind de-o exprimare
Ce ni s-a dat din întâmplare...

... În partaj infim de animale!

PS.
E-o pierdere universală
Ce-o plâng, ea-i a mea boală
La scara mea de-un simplu om...
Aş vrea să-i am toţi crengi, un pom!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 aprilie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii tăi

În ochii tăi văd doar neîmplinire,

Ce îmi dezleagă destinul meu amar,

Iar glasul tău, foşnind din amintire,

Răsună-n suflet din ce în ce mai rar.

Mai văd acum şi-un vis apus în tine,

Pe care-ncet, încet tu îl vei uita,

Iar eu, acelaşi vis desprins din mine,

Am să-l aştern covor în faţa ta.

În ochii tăi, un lac de întuneric,

Încă mai văd extazul sfânt pulsând,

Dulci fiori prin piept curgând câte un pic,

Îngeri şi demoni pe culmi de chin dansând.

Purtat pe drum de umbra acestui vis,

Ca un străin pe cale colilie,

Bătând la poartă, respins de paradis,

Se stinge-n piept a inimii făclie!

Marin Voicu

poezie de Marin Voicu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugămintea din urmă

Eşti schilav tot! Un cerşetor
Te-ntorci acum acasă,
Şi ce fecior frumos erai!
Dar oricum eşti, ce-ţi pasă!
Tu vei vedea iar satul tău
Şi casa voastră-n vale,
Şi biata mamă-ţi va ieşi
Plângând în cale.

Şi eu rămân să mor pe-aici
Cu liftele păgâne!
Ah, parcă simt că n-am s-ajung
Să văd ziua de mâine.
Cu douăzeci deodată-n car
La groapă mă vor duce,
Şi, bun e Domnul, de-om avea
La cap o cruce.

Noi de copii ne ştim, şi-am fost
Ca fraţii, ba mai bine.
Eu de-am avut un singur ban
L-am împărţit cu tine;
Şi tu cu gura foc prindeai
Să-mi dai ajutorare;
Să-ţi răsplătească Dumnezeu,
Că-i bun şi mare!

Şi-auzi acum! De-or întreba
În sat de-a mea venire
Tu-n loc de adevăr să spui
Că n-ai de mine ştire,
Că n-am fost la un regiment
Dar spune-le ce-ţi place.
Că pentru ei ori viu, ori mort,
Totuna face.

Iar mamei Doamne, cum aş vrea
Credinţa s-o înşele!
Să-i spui că m-ai lăsat rănit
La Turnu-Măgurele,
Dar voi sosi cât de-n curând.
Ascultă-mi rugămintea,
Că mama, dac-ar şti că-s mort,
Şi-ar pierde mintea.

Tu s-o amâi cu zi de zi
Şi spune-i câte toate,
Ea e bătrână, n-are mult
Să mai trăiască, poate;
Şi pentru ce să-i amărăşti
Şi zilele puţine?
Că n-are-n lume bun şi drag
Decât pe mine.

Iar Linii, de s-ar întâmpla
Să vă-ntâlniţi vrodată,
Să-i spui că-s sănătos şi-aş vrea
S-o aflu măritată.
Tu uită-i-te-n ochi să vezi
De-o doare ori n-o doare;
Iar dacă vei vedea-o stând
Nepăsătoare,

Să-i spui că m-ai lăsat rănit
Pe umedele paie,
Că doctorul în carnea mea
Adâncă brazdă taie,
Că de dureri eu mă izbesc
Şi urlu ziua-ntreagă,
Şi c-am murit gândind la ea,
Că mi-a fost dragă.

Şi dacă ochii ei atunci
Mai tulburi se vor face,
N-o mângâia! E de prisos,
Te rog s-o laşi în pace.
O frunză veştedă nu-ţi dă
Cuvânt să zici că-i toamnă
Şi-o lacrimă în ochii ei
Nimic nu-nseamnă!

Şi-acum dă-mi mâna! A sunat
Cornistul de plecare,
Du Oltului din partea mea
O caldă salutare,
Şi-ajuns în ţară, eu te rog,
Fă-mi cel din urmă bine:
Pământul ţării să-l săruţi
Şi pentru mine!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Criptica reîntrupare...

Şi sunt un fenomen paranormal,
Sunt plină de iubiri nepământene...
Ceea ce pentru tine e normal,
Eu nu mă încadrez în legi şi semne.

Şi sunt cum nu ai întâlnit,
Un înger întrupat în chip de om...
Şi nu pot fi decât iubit
De către cei ce văd de sus, din pom.

Nu mă-ncadrez în ale voastre lumi terestre,
Nu sunt aici ca să exist ca voi...
Am venit doar să deschid ferestre
Să vă învăţ iubirea peste doi!

Şi sunt multicoloră în gândire,
Iubesc mai mult de infinit...
A mea ascunsă, intensă dorire
Este să te fac un împlinit...

Nu poţi citi în mine, sunt adâncă!
Nu ştii natura mea şi cum sunt eu...
Decât prin Duhul Sfânt, de te aruncă
În groapă cea cu lei, să stai mereu!

Sunt un soldat războinic mult iubit,
Şi-am fost trimis să vă învăţ iubirea...
Iar pentru asta, mult am suferit
Fost-am respinsă, că mi-am iubit menirea!

Sunt paradox care nu are nume!
Sunt ce n-ai cunoscut în mintea ta...
Şi despre mine şi al meu renume
Tu vei afla, doar când vei pleca...

Mă ţine Dumnezeu bine ascunsă!
Sunt o comoară cu fapte criptice alese,
De nimeni înţeleasă, nepătrunsă...
Sunt mistică şi fac ce nu reiese!

Nu mă urăsc decât dragonii care,
Din timpuri vechi eu m-am luptat cu ei...
Mă-ndepărtează cei fără stea călăuzitoare,
Cei fără Dumnezeu şi doar atei!

Nu poţi să te apropii tu de mine,
Când sufletul îţi este mult murdar!
Sunt şi-am venit din zările divine
Şi mă accepţi doar de-ai primit un dar!

Şi darul îl dă doar Domnul, care
Te binecuvântează ca să poţi vedea...
Ce zace-n mine cu aşa ardoare,
Legea Lui, iubirea... dragostea!

Sunt o rebelă pentru cei din lume!
Necunoscută, controversată... fără sens!
Originea-mi nu-mi este în albume,
Nici în categorii lumeşti, uzate de consens.

Învaţă deci legile nescrise...!
Învaţă-L întâi pe Dumnezeu...
Ca să-ţi deschidă porţile de vise
Să mă atingi, să înţelegi ce-s eu...!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luceafăr blând...

cât a trecut, mult sau puţin,
dar eşti aici şi te simţim,
eşti printre frunze, eşti în iarnă,
eşti o dorinţă care cheamă

de sus din cer cobori lumină
şi-acum ne e raza divină
şi-n noapte eşti Luceafăr blând,
ne mângâi cu un vers, pe rând

te doare totul pe pământ,
pământul României Sfânt,
priveşti plângând din ochii tăi,
te dor de-atâţia derbedei

îi vezi câţi sunt, sunt încă mulţi,
sunt mulţi şi cei ce sunt desculţi,
doar tu îi mângâi când şi când,
cu poezia ta vorbind

ţi-s versurile toate actuale,
nu s-a schimbat nimic şi cât te doare,
dar vreau să ştii că cei români,
citesc ce-ai scris şi tu i-aduni

ştiu foarte mulţi cum sună doina,
când te citesc le-aduci odihna
şi îi trezeşti să se gândească,
la ţara noastră românească

cât a trecut, puţin sau mult,
dar şi-astăzi eşti în noi un cult,
un cult ce nu se dă bătut
şi cultul tău ne este scut

ţi-am îngrijit teiul cu flori,
venim la el de-atâtea ori,
aici la umbra lui de-acum,
te recitim, poet român

te rechemăm şi-n seri, şi-n nopţi
şi când oftăm la câte porţi,
unde ne chemi iubirile,
citindu-ţi poeziile

Luceafăr blând, Luceafăr drag,
cum străluceşti la noi pe prag,
cum te iubeşte România,
cu toată inima, cu toată glia.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sa plec fara a privi in urma

Poate ar mai fi fost
multe
de spus dar mi-a plăcut ideea
de a pune punct.

Măcar o dată să plec deşi nu era cazul.
Să-ntorc spatele, să trântesc uşa
(de prea multe ori
am închis-o cu grijă).
Să plec fără a privi în urmă.

Sunt nerăbdătoare să văd
ce-mi rezervă viaţa.
(Ne pare rău, nu se mai fac rezervări!)

Poate îl întâlnesc pe cel
care cu o singură mână
îmi deschide sufletul şi citeşte
o poveste de dragoste.

Poate vii, alergând, în urma mea,
mă prinzi în braţe şi-mi şopteşti:
tu eşti.
Şi-atunci văd.

Poate de fapt sunt sătulă de mine
care caută început în fiecare sfârşit de minut.
Care înţelege sărut în fiecare ţuguiere a buzelor,
care vrea mai mult, mereu mai mult.
Care intră pe fereastră de ai închis uşa.

Deschide cerul şi aeriseşte. Poate aşa
mă regăsesc, mă recompun,
mă redescopăr
şi te iubesc din nou.
Mai trainic.

poezie de Nicoleta Iuhos
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

De satul meu bătrân

De satul meu bătrân îmi este dor...
Îmi amintesc de când eram fecior,
De casa şi de cumpăna fântânii,
De cum trudeau spre a trăi, bătrânii.

De obiceiuri din străbuni purtate
De plânsul şi de jalea de la moarte,
De bucuria nunţilor spre care
Copil, eu alergam cu-nfrigurare.

Îmi amintesc, îmi amintesc de toate,
De salcii ori de goana de pe drum,
Când îmi vedeam bunicii de departe...
În fumul vieţii parcă-i văd şi-acum...

Văd ca prin vis şi naţia română
Şi tricolorul fluturând spre-nalt,
Văd limpezimea apei din fântână
Şi-n plâns de dor şi de durere cad.

Spre transcendent văd alergând străbunii
Şi pică-n mine lacrimă de dor,
Căci au plecat din ţară toţi românii
Ne-având aici, de mult, vreun viitor.

Privind în jos, din înălţimi cu soare,
Văd renăscând biserica din vale,
Mormintele-nvelindu-se-n lumină...
Şi Doamne, simt puterea Ta divină!

Mă văd la focuri, alergând prin sat...
Văd tinereţea plină de păcat...
Văd ca prin vis şi nucul cel bătrân
Şi dintr-o dată iar mă simt român.

Dar vezi, îmi este talpa sângerândă
Şi-s paşii grei şi mâna tremurândă.
Pământul sfânt mă cheamă înapoi.
Trăiesc regretul celor mulţi ca voi!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXI

Din punte-n punte-aşa trecurăm noi
vorbind de multe câte-aici îmi cată
să nu le cânt, şi ne-am oprit apoi

pe-al punţii vârf, ca bolgia-nvecinată
şi-alt plâns zadarnic să-l vedem acum,
şi-o şi văzui nespus de-ntunecată,

într-al Veneţiei arsenal precum
fierbând vezi iarna smoala cea tenace
spre-a unge luntrii ce-au crăpat pe drum

şi nu mai pot pluti, aşa că-şi face
ici unul vasul nou şi-nfundă stupă
prin coaste celui mai puţin dibace,

şi-aici la proră dreg, dincoa' la pupă,
cioplesc lopeţi şi funii-şi fac, şi sparte
vântrele de catarg cârpind le-astupă.

Aşa, prin vrerile divinei arte,
dar nu prin foc, o smoală jos fierbea,
umplând de vâsc tot malul de-orice parte.

Vedeam că e, dar nu vedeam în ea
decât numai băşici de forfot pline,
când ea-n umflare-i răsuflând cădea.

Pe când stăteam atent să văd mai bine,
– "Ia vezi, ia vezi!" strigând conducătorul
m-a tras, de unde stam, grăbit spre sine,

şi-asemeni unui om mişcai piciorul
când nu s-opreşte-a şti ce lucru-i cere
să fug-astfel, căci spaima-l ia cu zorul,

şi-aşa fugind întoarce-a sa vedere;
şi-n dosul nostru eu pe stânci văzui
un negru drac fugind din răsputere.

Ce chip cumplit avea, e greu să spui,
şi cât de fioros era-n mişcare
cu-ntinse-aripi şi iute-n mersul lui!

Cu umeri nalţi ca nişte ţepi şi care
purtau călare-un păcătos pe ei,
ţinut de pulpi cu bine-nfipte gheare.

– "Să-l daţi, ai punţii noastre-ortaci ai mei
adânc pe-un om fruntaş din sfânta Zită,
iar eu mă-ntorc s-aduc şi pe-alţi mişei

în urbea lor că-i bine garnisită.
Şi toţi pungaşi, afară de Bontur,
din «nu», pe bani fac «da», într-o clipită!"

Şi-l dete-adânc, iar el pe malul dur
s-a-ntors, fugind cum n-am văzut în viaţă
scăpat din lanţ vrun câine după fur.

Scufuns dintâi s-a-ntors la suprafaţă
pe spate-acela, însă dracii toţi:
– "Nimic aici n-ajută Sfânta Faţă!

Tu crezi că eşti în Serchio să 'noţi?
De vrei să scapi de-a căngii-nţepătură
din smoală capul tău să nu-l mai scoţi!"

Şi căngi pe el, o sut-atunci căzură,
şi iar: – "Aci când vreai să joci, te-ascunde,
aşa că dacă poţi pe-ascuns tu fură."

Tot astfel bucătarii pun să-ndese
rândaşii carnea cu ţepuşe când
deasupra apei ea-n căldare iese.

Şi-atunci Virgil: – "Spre-a nu le da prin gând
c-ai fi pe-aici", mi-a zis Virgil, "tu cată
vro stâncă jos şi-ascunde-te curând.

Şi-orice-ndârjire vezi că mi-o arată,
să nu te temi! Că-i ştiu, fiindc-avui
cu ei acest război şi de-altă dată."

Trecu pe punte-apoi şi când văzui
că merge drept spre-a şasea râp-a văii,
oh, mare-a fost aici curajul lui.

Cum sar şi furioşi şi iuţi dulăii
pe-un biet sărac ce-oprindu-se se-nfige
cerşind unde s-opri de-o parte-a căii,

săriră de sub punte cu cârlige.
Văzui pe dracii toţi spre el cum pasă,
dar el: – "Nu fiţi mişei!" a prins să strige.

"Şi pân-a mă-nhăţa, cu căngi, să iasă
din gloat-un ins să-i spui ce vreau, şi-apoi
veniţi şi m-apucaţi de vă mai pasă!"

Strigară toţi: – "Ia du-te, Codârloi!"
Ei toţi au stat şi-un ins al negrei gloate
veni zicând: – "Cam ce-ai pofti la noi?"

– "Crezi tu că m-ai vedea pe-aicea poate",
a zis Virgil, "eu, cel ce vezi tu bine
că pot să-nfrunt a voastre-atacuri toate,

de n-ar fi vrun destin şi vreri divine?
Fă loc! Căci vrerea cea din cer mă face
să duc pe-un viu pe-aceste căi cu mine!"

Şi-atunci, o, ce-opărit rămas-ai, drace!
Văzui din mâini şi cangea cum îi pică,
şi-a zis spre-ai săi: – "Lăsaţi pe-acesta-n pace!"

Şi mie-apoi maestrul: – "Te ridică
tu, cel pitit la punte printre stei,
vegheat plecând, să vii fără de frică."

Ieşind, plecai grăbit; când însă ei
văzui că toţi spre mine-ntoarnă paşii,
m-au prins fiori că tot vor fi mişei.

Aşa văzui, când au golit arcaşii
Caprona după pact, ce fric-avură
văzând pe şes ce mulţi erau vrăjmaşii.

M-am strâns de domn cu-ntreaga mea făptură
şi-asupră-mi gând de rău văzând că-l au
le stam cu ochii tot în ochi şi-n gură.

Plecară furca toţi, dar se-ndemnau
aşa-ntre ei: – "Să-i trag una-ntre-spete?",
iar altu-apoi: – "Să-i tragi, să ţipe «au!»"

Dar unul dintre ei, acel ce stete
de vorbă cu Virgil, s-a-ntors grăbit
şi-a zis: – "Domol", spre el, "domol, băiete!"

Şi nou-apoi: – "Un drum cum aţi dorit
pe arcul ăsta nu-i, căci arcul zace
în fundul văii-a şasea-ntreg zdrobit

dar dac-a merge tot pe-aici vă place,
daţi tot prin ăst ponor, precum vă cânt
şi-alt arc aflaţi, şi-i drum pe-acolo-n pace.

Cinci ceasuri mai spre-amurg de câte sunt
s-umplură ieri o mie şase sute
şaizeci şi şase de-ani de când e frânt.

Vro doi de-ai mei vor da o raită iute,
să-mi cate răi, ce ies la mal, şi-astfel
plecaţi cu ei, că bine-o să v-ajute.

Hei, Zbate-Aripi, în front, cu Farfarel
şi Bot-de-Ogar cu voi, şi Viţa-i-Sece,
haid' Fund-de-Iad şi tu, şi Parpanghel,

nebunul Cap-de-Câine, să mai plece
colţatul Rât-de-Porc şi Forforoată;
Bărboi-Zbârlit vătaf acestor zece.

Mai daţi pe lâng-aprinsa smoal-o roată,
şi-ăşti doi la altă punte-ntregi să vie,
că-ntreagă trece peste bolgia toată."

– "Ce văd", am zis, "maestre-al meu, vai mie,
o, fă", i-am zis, "să mergem făr' de ei,
de ştii, căci eu nu-i cer tovărăşie.

De eşti prudent şi-acum ca de-obicei,
nu-i vezi cum mârâie-ntre dinţi, părinte,
şi-au ochi-n cap cu gând de-a fi mişei?"

Răspunse el: – "N-aş vrea să te-nspăimânte
ce vezi! Scrâşnească-n dinţi aşa cum vor,
o fac spre-acei din smoala lor fierbinte!"

La stânga deci pornirăm prin ponor
ci-ntâi văzui, ca semn, că toţi se-ntoarnă,
strângându-şi limba-n dinţi, spre şeful lor.

Iar el plecând făcu din cur o goarnă.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de :)
Comentează! | Votează! | Copiază!