În spital

Nu-nţelege vorba, sire.
Zice-acelaşi general,
Camarazi, să nu vă mire
Că-ntr-acest spital

Nu-nţeleg nici doi cuvântul
Ce-l vorbim, căci li-e străin,
Sunt vitejii din pământul
Cel de râuri plin,

Pe-unde trec ei veseli vara
Peste munţii suri şi goi;
Ei de-acolo sunt, din ţara
Turmelor de oi...

Scoborând din munţi de-a dreptul
Par în lupte-oşteni bătrâni,
Aţi văzut cum pun ei pieptul
Sire, sunt români.

Astfel zice generalul
Către tânăru-mpărat,
La Veneţia-n spitalul
Cel improvizat.

În supremele momente
Când căzură peste noi
Alte patru regimente,
În amurg cu ploi

Adunaţi românii-n vale
Zid în urmă ne-au rămas,
Stăvilind duşmanii-n cale
Până ne-am retras.

Câţi de moarte-atunci scăpară
Zilnic în spitale curg;
Toţi ca leii se luptară,
Tinere Habsburg;

Şi-au murit pentru-mpăratul
Sute de viteji de-ai mei
Dar acest de-aici, din patul
Şapte sute trei,

Care zace-aşa-n neştire
Şi-i lipseşte braţul stâng
Îl salut! Dă-mi voie, sire,
Mâna să i-o strâng.

Noaptea scoborî cu ceaţă,
Luptelor sfârşit punând,
Până-n trista dimineaţă;
Şi rănit zăcând

Printre morţi ce-umpleau hotarul
Lângă steagul ce-l avea
Strâns în dreapta sa, stegarul
Singur se zbătea.

Mâine-n zori o să-l găsească,
Mâine-al vostru steag, români,
Mâine stema-mpărătească
La duşmani în mâini!

Ah! şi nimeni viu pe-aproape
Dintre-ai săi, ca-ntr-ajutor
El chemându-l, să-şi îngroape
Sfântul steag al lor!

Şi el n-are, n-are-o mână,
Că-n bucăţi l-ar destrăma
Şi cu mâinile-n ţărână
Groapă i-ar săpa!

I-ar săpa-o-n stânci cu dinţii,
Şi-ar muri apoi râzând!
Iată, Doamne-al biruinţii,
Tu i-ai dat un gând:

Steagul său, de lângă cruce
Până-n poala dedesubt
Dând cu dinţii să-l apuce
Rând pe rând l-a rupt!

Şi lăsând prăjina goală,
Ocoli păduri şi stânci,
Doborât de răni şi boală
Şi târât pe brânci

Printre străji şi printre cete
Ziua stând ascuns prin văi,
Pân-a patra zi când dete
De fârtaţi de-ai săi.

N-avea grai, de răni umplutul
Suflet, vai n-avea defel
Dar un steag, pierdut crezutul,
Brâu în sân la el!

Cald bătea-n ferestre-amurgul;
Nimeni n-a mai zis nimic,
Şi, plecat spre pat, Habsburgul,
Cătr-acest voinic,

Blând l-a sărutat pe frunte;
Spre români întors apoi:
Vara, păşunând pe munte
Turmele de oi,

Şi-adunaţi pe lângă masă
Iarna la ospăţ şi nunţi,
Spuneţi tuturor de-acasă
Celor de prin munţi,

Şi le-nseninaţi viaţa
Cu cuvânt înălţător,
Că pe-un soţ de-al vostru-n faţa
Voastr-a tuturor.

Sărutându-l împăratul
L-a numit copil al său
Şi c-am stat plângând pe patul
Bietului flăcău!..

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nunta Zamfirei

E lung pământul, ba e lat,
Dar ca Săgeată de bogat
Nici astăzi domn pe lume nu-i,
Şi-avea o fată, - fata lui -
Icoană-ntr-un altar s-o pui
La închinat.

Şi dac-a fost peţită des,
E lucru tare cu-nţeles,
Dar dintr-al prinţilor şirag,
Câţi au trecut al casei prag,
De bună seamă cel mai drag
A fost ales.

El, cel mai drag! El a venit
Dintr-un afund de Răsărit,
Un prinţ frumos şi tinerel,
Şi fata s-a-ndrăgit de el.
Că doară tocmai Viorel
I-a fost menit.

Şi s-a pornit apoi cuvânt!
Şi patru margini de pământ
Ce strimte-au fost în largul lor,
Când a pornit s-alerge-n zbor
Acest cuvânt mai călător
Decât un vânt!

Ca ieri, cuvântul din vecini
S-a dus ca astăzi prin străini,
Lăsând pe toţi, din cât afund
O mie de crăimi ascund,
Toţi craii multului rotund
De veste plini.

Şi-atunci din tron s-a ridicat
Un împărat după-mpărat
Şi regii-n purpur s-au încins,
Şi doamnele grăbit au prins
Să se gătească dinadins,
Ca niciodat'.

Iar când a fost de s-a-mplinit
Ajunul zilei de nuntit,
Din munţi şi văi, de peste mări,
Din larg cuprins de multe zări,
Nuntaşi din nouăzeci de ţări
S-au răscolit.

De cum a dat în fapt de zori
Veneau cu fete şi feciori
Trăsnind rădvanele de crai,
Pe netede poteci de plai:
La tot rădvanul patru cai,
Ba patru sori.

Din fundul lumii, mai din sus,
Şi din Zorit, şi din Apus,
Din cât loc poţi gândind să baţi
Venit-au roiuri de-mpăraţi
Cu stemă-n frunte şi-mbrăcaţi
Cum astăzi nu-s.

Sosit era bătrânul Grui
Cu Sanda şi Rusanda lui,
Şi Ţinteş, cel cu trainic rost,
Cu Lia lui sosit a fost,
Şi Bardeş cel cu adăpost
Prin munţi sâlhui.

Şi alţii, Doamne! Drag alint
De trupuri prinse-n mărgărint!
Ce fete dragi! Dar ce comori
Pe rochii lungi ţesute-n flori!
Iar hainele de pe feciori
Sclipeau de-argint.

Voinicii cai spumau în salt;
Şi-n creasta coifului înalt
Prin vulturi vântul viu vuia,
Vrun prinţ mai tânăr când trecea
C-un braţ în şold şi pe prăsea
Cu celălalt.

Iar mai spre-amiazi, din depărtări
Văzutu-s-a crescând în zări
Rădvan cu mire, cu nănaşi,
Cu socri mari şi cu nuntaşi,
Şi nouăzeci de fecioraşi
Veneau călări.

Şi ca la mândre nunţi de crai
Ieşit-a-n cale-ales alai
De sfetnici mulţi şi mult popor
Cu muzici multe-n fruntea lor;
Şi drumul tot era covor
De flori de mai.

Iar când alaiul s-a oprit
Şi Paltin-crai a stărostit
A prins să sune sunet viu
De treasc şi trâmbiţi şi de chiu -
Dar ce scriu eu? Oricum să scriu
E nemplinit!

Şi-atunci de peste larg pridvor,
Din dalb iatac de foişor
Ieşi Zamfira-n mers isteţ,
Frumoasă ca un gând răzleţ,
Cu trupul nalt, cu părul creţ,
Cu pas uşor.

Un trandafir în văi părea;
Mlădiul trup i-l încingea
Un brâu de-argint, dar toată-n tot
Frumoasă cât eu nici nu pot
O mai frumoasă să-mi socot
Cu mintea mea.

Şi ea mergând spre Viorel,
De mână când a prins-o el,
Roşind s-a zăpăcit de drag, -
Vătavul a dat semn din steag
Şi atunci porniră toţi şireag
Încetinel.

Şi-n vremea cât s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
Să joace-n drum după tilinci:
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdrângăneii la opinci
Ca-n port de sat.

Trei paşi la stânga linişor
Şi alţi trei paşi la dreapta lor;
Se prind de mâini şi se desprind,
S-adună cerc şi iar se-ntind,
Şi bat pământul tropotind
În tact uşor.

Iar la ospăţ! Un râu de vin!
Mai un hotar tot a fost plin
De mese, şi tot oaspeţi rari,
Tot crai şi tot crăiese mari,
Alăturea cu ghinărari
De neam străin.

A fost atâta chiu şi cânt
Cum nu s-a pomenit cuvânt!
Şi soarele mirat sta-n loc,
Că l-a ajuns şi-acest noroc,
Să vadă el atâta joc
P-acest pământ!

De-ai fi văzut cum au jucat
Copilele de împărat,
Frumoase toate şi întrulpi,
Cu ochi şireţi ca cei de vulpi,
Cu rochii scurte până-n pulpi,
Cu păr buclat.

Şi principi falnici şi-ndrăzneţi,
De-al căror buzdugan isteţ
Perit-au zmei din iaduri scoşi!
De-ai fi văzut jucând voioşi
Şi feţi-voinici, şi feţi-frumoşi,
Şi logofeţi.

Ba Peneş-împărat, văzând
Pe Barbă-Cot, piticul, stând
Pe-un gard de-alături privitor,
L-a pus la joc! Şi-ntre popor
Sărea piticu-ntr-un picior
De nu-şi da rând!

Sunt grei bătrânii de pornit,
Dar de-i porneşti, sunt grei de-oprit!
Şi s-au pornit bărboşii regi
Cu sfetnicii-nvechiţi în legi
Şi patruzeci de zile-ntregi
Au tot nuntit.

Şi vesel Mugur-împărat
Ca cel dintâi s-a ridicat
Şi, cu păharul plin în mâini,
Precum e felul din bătrâni
La orice chef între români,
El a-nchinat.

Şi-a zis: - "Cât mac e prin livezi,
Atâţia ani la miri urez!
Şi-un prinţ la anul! blând şi mic,
Să crească mare şi voinic, -
Iar noi să mai jucăm un pic
Şi la botez!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baladă

Un cioban avea un câine,
Îl crescuse de căţel,
Îi dăduse zer şi pâine
Şi-l ţinuse lângă el.

Într-o noapte, lângă stână,
Trei lupi mari l-au încolţit,
Căci n-a vrut să le rămână
Pradă, mieii ce-au tânjit.

Ce somn greu furat-a baciul,
Şi-n ce vis păgân, frumos,
De-a rămas fără cârmaciul
Turmelor, cel credincios?

Nu se ştie ca pământul
Ce-a văzut doar Dumnezeu,
Însă, dacă-mi daţi cuvântul
Că nu spuneţi, vă spun eu:

Când cocoşii-ntâi treziţi
Încep horele prin sate,
Sus la stână, răguşiţi,
Câinii nu mai pot să latre.

Din pragul colibei, baciul,
Văzând câinele ucis,
Pleacă-n goană la tălmaciul
De vise, crezând că-i vis.

De-abia pe la prânz, ciobanul
A-nţeles ce s-a-ntâmplat
Şi-a plâns cât n-a plâns tot anul,
Ca un prunc, de-al său Bărbat.

Căci pe câinele pierdut
L-a chemat precum a fost,
Dar acum despre trecut
Nu mai scriu, n-ar avea rost.

Păcurarul, grav, spăşit,
A săpat o groapă mare,
Mare până-n asfinţit,
Spre a oilor mirare.

S-a culcat în ea-mpreună
Cu Bărbatul, peste noapte,
Întinzând spre cer o mână
Şi spunând aceste şoapte:

- Doamne, de mi-asculţi cuvântul
Şi nu-s vinovat în cer,
Să ne-acoperi Tu mormântul,
Altceva nu am să cer.

Dumnezeu, până la ziuă,
I-a răspuns, ningând frumos
Pe mormânt, şi-n loc de piuă
Sau de stâlp, a stat Hristos.

Dar văzut numai de cei
Care au pe-acest pământ
Un prieten lângă ei,
Ca păstorul, de cuvânt.

poezie de Marius Robu din Suflet la troc (13 noiembrie 2014)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coloana de atac

Porniserăm din văi adânci
Şi ne târam acum pe brânci

Să nu ne prind-Osman de veste,
Că năzuim la deal spre creste,

Căci veste de-ar fi prins ai săi,
Noi n-am mai fi ieşit din văi.

Şi-aşa cu-ncredere vegheată
Noi răsărim pe deal deodată.

Ne văd păgânii, sar pe zid,
Potop de foc spre noi deschid.

Dar noi prin foc o rupem iute,
Crezându-ne pe sub redute.

Şi nu eram! Vedeam de sus
Că altfel e de cum ne-au spus,

Că pân-acolo-i lungă cale,
O râpă-n drum şi-adânca vale.

O clipă ca-mpietriţi am stat;
Maiorul însă-a şi plecat

Şi ne-am făcut cu toţii cruce:
Ei, ducă-ne-n ce foc ne-o duce!

La vale,-acum, pe râpi curând -
Un rând e mort, mai moare-un rând.

Cad bombele-n pământ şi scurmă
Şi altele mai vin pe urmă;

Ca grindina şi plumbii cad,
Se-ntunecă şi-i vai ca-n iad!

Şi-un plumb veni cumplit cu zborul
Şi fără glas căzu maiorul.

Atunci un ofiţer înalt,
Cu spada-n vânt, iar celălalt,

Trăgând mereu din carabină,
Săriră-n front; iar pe colină

Noi după dânşii, cot la cot,
Suiam orbiş, noi, leatul tot.

Cat ai clipi, muream o sută,
Muream mai mulţi, căci din redută

Nu plumbi curgeau, ci râu de foc,
Şi linii-ntregi cădeau pe loc.

Şi-un căpitan, cel nalt, sărmanul,
Căzuse vârfuind mormanul,

Iar celălalt, acel ce-ochea,
Muri trăsnit în faţa mea.

Căci uite-aşa văzui de bine
Pe-un turc bătrân ochind spre mine,

Iar bietul căpitan nu-şí cum
Se puse morţii drept în drum.

Am dat să-l prind, ca să nu cadă
Şi-atunci căzui cu el grămadă -

Şi vezi, şi-acum mi-e capul prost,
Că nu-nţeleg nici azi ce-a fost:

M-am pomenit la şanţ deodată
Şi-o cârp-aveam la cap legată.

De ce şi când, de mâna cui?
Şi-atâta drum eu când făcui?

Voiam să-ntreb, n-aveam pe cine,
Căci tot străini pe lângă mine.

Dar cârpa, orice taină-avea,
Atâta ştiu: c-a fost a mea -

Şi-acu la şanţ! Noi rupem lanţul
Şi scoborâm de-a valma şanţul.

Sărim şi noi, şi turcii sar
Şi-i moarte-n şanţ, e vai ş-amar,

Ne batem ca-n pierzarea minţii,
Cu pumnii dăm, muşcăm cu dinţii,

Şi piept la piept ne zvârcolim,
Străbatem repezi şi răzbim.

Închid de veci nizamii gura,
Iar noi îi dăm pe râpi de-a dura.

Ieşim apoi, ca duşi de vânt,
Pe faţa negrului pământ.

Pe lături ne-ntărim şireagul:
Şi iat-un căpitan cu steagul

În fruntea noastră drum făcu:
- "Ura, băieţi, acu-i acu!"

Roiesc turbaţi pe zid păgânii,
Sub zid se-ndeas-orbiş românii

Şi-aruncă scări, răzbesc prin fum,
Străbat mereu facându-şi drum.

- "Trăsniţi, copii, tot după mine!"
Noi trăsnet după el, vezi bine.

Şi iată-l, căpitanu-i sus
Pe meterez un braţ a pus,

Dar şapte turci pe el săriră,
Şi şapte săbii-l şi loviră,

Şi-al optulea, un turc bărbos,
Izbi turbat de sus în jos

În piept cu patul puştii, fiara -
Şi-atunci pocnind se rupse scara

Şi bietul căpitan căzu
Pe spate-n şanţ, şi-atâta fu.

Căci s-adunau păgânii gloată
Şi-un om era reduta toată,

Şi-ntregul parapet un fes,
Atâta se-ngloteau de des.

Cădeam ca frunzele de brumă,
Iar sângele curgea cu spumă.

Nici loc să stai, nici drum să treci
Şi fum de puşcă, să te-neci.

Şi ce-am văzut atunci - minune -
Şi-n groapă morţilor voi spune!

Nici chip de-acu să mergi în foc,
Nici chip să stai sub zid pe loc.

Se dete semn atuncea oastei
Să părăsească clinul coastei

Şi ne-am retras departe-n văi,
Striviţi, o mână de flăcăi,

Flămânzi şi uzi şi-ntorşi din cale,
Cu sufletul topit de jale.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lângă respectul nostru de români...

Ne-au sărăcit, ca peste tot în lume,
Un neam de trădători şi de hapsâni.
Ne-au murdărit, ca naţie şi nume,
Din tot ce-am fost odată, ca români.

Dar nu ei sunt români adevăraţi.
Nu ei se ţin ca ţara să nu piară.
Noi stăm aici de griji împovăraţi
Şi suferim şi ură şi ocară.

Să ducem veşnicia de români
Şi plaiul mioritic să nu moară.
Ei doar în mintea lor se cred stăpâni,
Dar nu mai au nici inimă nici ţară.

Nu ne-am vândut copii şi nici părinţi,
Să căpătăm arginţii, precum Iuda.
Când te-om primi, sunt sigur, ai să simţi
Că-n palma noastră, odihneşte truda.

Şi chiar dacă acum suntem stăpâni
Doar peste sărăcia din hambare,
Lângă respectul nostru de români,
Te vom primi cu pâine şi cu sare.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de Reunire

Poate că sunt şi ţări fără durere,
Unde-ar fi veşnicia să-ţi îngâni,
Dar fiindcă nu râvnesc nici o avere,
Rămân să mor aici, printre români.

Am fraţi, care m-aşteaptă-n orice vară
Pe ţărmuri de ocean, în munţi--stăpâni,
Dar fiindcă nu vreau lutul să mă doară,
Rămân să mor aici, printre români.

Fac parte dintr-un neam ce se urăşte
Şi-i binevoitor cu cei păgâni,
Dar fiindcă Dumnezeu aşa voieşte,
Rămân să mor aici, printre români.

Poate că-s doar un om de modă veche,
Visând un Ideal ce nu-l amâni,
Dar fiindcă graiul meu n-are pereche,
Rămân să mor aici, printre români.

Am clipe, când stau, supărat pe toate,
De lacrimi scris, în faţa unei pâini,
Dar fiindcă vine ziuă după noapte,
Rămân să mor aici, printre români.

Ultimul chiar de-aş fi, nu plec de-acasă,
Înconjurat de lupi, muşcat de câini,
Dar fiindcă nu ştiu moarte mai frumoasă,
Rămân să mor aici, printre români.

Şi vulturii când mi-or săpa mormântul
Lângă mioarele apusei stâni,
Să zică-atât: "Fiindcă-a iubit Cuvântul,
El a rămas, murind, printre români".

poezie de Traian Vasilcău (2018)
Adăugat de Traian Vasilcău
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zece mai

În ziua cea sfântă şi mare
La zece-ale lunii lui mai
Se vede-o ciudat-arătare
Pe-un deal de la Plevna, pe-un plai!

Când zorile-ncep să s-arete
Acolo-n tăcutele văi,
Din groapă ies moartele cete,
De-a pururi jeliţii flăcăi.

Ei vin de prin locuri pe care
Ca vechile răni le cunoşti,
Pe unde-au stat şanţuri odată,
Redute, şi taberi, şi oşti.

Striviţi şi cu mâinile rupte
Şi galbeni ca-n jalnicul loc
În ziua sălbatecei lupte
Când bieţii pieriseră-n foc.

Fac roată, şi-o rugă murmură
Iar Valter şi şonţu, şi toţi
Mai-marii ce-n frunte căzură
Stau jalnici acolo-ntre soţi.

Şi stau cum stă omul ce-ascultă
Şi nici o mişcare nu fac;
Aşteaptă cu grijă şi spaimă
Un semn de departe şi tac.

Deodată ei capul ridică,
Dau chiot şi-n zare privesc
Spre ţara din care ieşiră,
Spre scumpul pământ românesc

Şi-ascultă, căci tunul azi cântă
Departe-n iubitul pământ,
Puternic că-n ziua luptării,
Dar alt fel de cântec, mai sfânt.

Vi-e teamă că n-o să mai cânte,
Că moartea vă fuse-nzadar
Dar ţara trăieşte! Iar tunul
Ce limpede-o spune şi rar!

Şi-ascultă... iar ţara-i departe,
Sunt dealuri la mijloc şi văi,
Şi râul cel mare-i desparte
De mame pe bieţii flăcăi.

Şi moartea cea veşnică-nchise
Pe urmă-le tristele-i porţi,
Dăr moartea lor viaţă ne dete:
Ferice de-asemenea morţi!

Iar ce-or fi şoptind ei pe vremea
Ce-ascultă cântarea de tun
Eu nu ştiu, căci nimeni nu poate
Pe morţi să-i audă ce spun.

Dar cred că se roagă, sărmanii:
Noi liberi pe voi v-am facut
Iar Tatăl din cer să vă aibă
De-a pururi sub sfântul său scut!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Printre spini

ochii mei cădeau obosiţi
eram ploaia ce spala cuvântul
mă ajungeau din urmă ultimii mei paşi
fugise şi ziua, noapte nu era
se uscau pe cer stropi efemeri
muream câte unul în iadul rămas
mai cădea o frunză în lumea de apoi
eu plângeam în poartă
uşa era închisă, poartă nu era
eu nu aveam chei
mă loveam de frunze, mă înţepam în spini
licărea un vis, rătăcit în lume, răstignit pe un gând
mai scriam pe o coală cu degete rupte, de vremuri trecute
se stingea o lume în flăcări arzând
în iadul primar a rămas o scară şi un ultim rând
părăseam o lume, mă întorceam apoi
ploua iar în ţara, oamenilor goi
era noaptea aceea când călcam pe flori
pe pământ o cruce
viaţa trece-trece, o lume se duce
se ciocneau în zbor fluturii din flori
stingeam ţigara, lângă masa goală
crucifixul strigă, lumânarea arde
întru într-o lume cu fluturii morţi
mă întorc acasă
tata mă aşteapta în prag
surâsul morţii pe buze curgea la cel drag
mai arde un gând, lângă cel plecat
ascund un trup între patru porţi
umblam pe cărări, căutând o stea
spitalul zăcea iar în dreapta mea
în stânga purtam o cruce pentru cel uitat
mă dureau spinii şi cuiul plângea
pe masă ardea un fluture în gândul rămas

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul badantelor

Ca mersul peste mărăcini
Cu tălpile neîncălţate
E viaţa dusă de români
Ca emigranţi în alte state.

Ei suferă printre străini,
Din zori de zi şi până-n noapte
Ca la un mers pe pat de spini
Cu tălpile neîncălţate.

Tot robotind printre măslini
Or ca badantă-n altă casă
Punând bucate pe-altă masă
Se simt cu o mie de vini...

Ca la un mers pe-un pat de spini!

rondel de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ardealul - ploaie de stele

Cântecul frunzei
în zbor peste ape-i
Ardealul
şuvoiul acesta de stele
ploaie
pe drumuri de munte
cu floarea de colţ
cu stânci
şi cu paşi
acelaşi
să nu mai rămâi
Ardealul
e cântecul apei
ce cade-n cascadă
e mersul pe ape
pe Someş şi Mureş
când ploaia se varsă
din ochi în priviri
pe frunze
pe mână
să nu te
mai miri
izvor
şi-mpletire
de şoapte şi voci
cunună de ploi
de paşi şi de stele
cuvinte şi stânci
prăpăstii adânci
pasul şi zborul
pe uliţe-n vis
mersul pe zid
pe apă
prin ploaie
şi cântecul pietrei
sălbatice-n munţi
strajă pe vârfuri
pe stânci
ciuperci de lumină
de umbră
de flori
e ţara aceasta
numită Ardeal
poveştile
prind rădăcini
ca umbra pe ape
ca norii ce-ţi fură privirea
poteci de cuvinte
în urmă lăsând

zborul de fluturi
o taină rămâne
pe muchii de foc
pe muchii de dor
să nu-ţi afli loc
ci călător
pe poarta iubirii
să intri
s-alergi
Ardealul să-l strângi
să-l porţi în priviri
ziua
aici e un vis
cu atâtea oraşe
cu sate şi văi
cu muguri şi ochi
cu stele şi oi
cu miei şi cuvinte
ce-ţi plouă pe mâini
ciuperci de lumină
te absorb şi te pun
să umbli pe drum
cascade de vis
şi pomi
şi păduri
aici se-mpletesc
cu soare şi dor
Ardealul
e cântecul apei
e mersul pe frunze
şi zborul spre stele
când însuşi o stea
ţi se deschide
ţie în mers
în zborul pe frunte
cântecul ciocârliei
şi zborul rândunicii
în sine
ziua când cade
uitându-şi minutele
ce-i mai rămân
chemare sub ape
până-n izvor
Ardealul
e casa
pe munţi de priviri
niciodată nu mi s-a dat
pe degete
Ardealu să-l port
nici Clujul
să-l mut peste ape
pe Tâmpa
Braşovu să-l sui ca
glasul ciupercii
ce creşte-n pădure
pe umeri de ploaie
ce umblă pe ape
până-n izvoare
ne absoarbe
în zid de lumină
şi stele
până
în
Bogata de Jos

poezie de Ioan Daniel Bălan din Mersul pe zid (29 martie 2013)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, apără-ţi steagul

O, apără-ţi steagul cu orişice preţ,
că-n el e izbânda şi ţinta credinţei
- cât steagul se 'nalţă şi arde măreţ
luptăm şi răzbatem crezând biruinţei.
O, apără-ţi steagul — oricine-i acel
ce-l ţine şi 'nalţă în fruntea oştirii
că-n steag e nădejdea; luptând pentru el
păstrezi cu toţi fraţii tăria unirii.

O, apără-ţi steagul! Cât steagul e sus
în el stă izbânda aprinsă şi tare,
cât steagul se pierde, puterea s-a dus:
ne pierdem cu toţii şi ţara ne moare.

O, apără-ţi steagul! Netrebnic e-acel
ce steagu-şi trădează, lovind purtătorul;
tu steagul să-ţi aperi — să mori pentru el.
— Păstrând unitatea, salvezi viitorul.

O, apără-ţi steagul, căci orice vrăjmaş
în steag dă cu pietre şi-n cel care-l ţine;
de steag să te-alături, nicicând să nu-l laşi
Când steagul ţi-l aperi, te aperi pe tine.

Hristos ne e Steagul, Biserica scut
Unirea puterea şi dragostea ţel.
Când aperi pe-acestea ţi-e Cerul avânt
şi-o veşnică slavă te-aşteaptă în el.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul gând

ochii mei cădeau obosiţi
pe ciuturi de lem
eram ploaia ce spala gândul rămas
mă ajungeau din urmă ultimii mei paşi
fugise şi ziua
se uscau pe cer stropi efemeri
muream câte unul în iadul rămas
ajungea o frunză în lumea de apoi
eu plângeam în palmă
uşa iar închisă, nimeni în poartă
iar nu aveam chei
mă loveam de frunze
licărea un vis
rătăceam în lume
răstignit pe un gând
mai scriam pe o coală cu degete rupte, de vise trecute
căutam o scară
se stingea o lume în flăcări arzând
în iadul primar a rămas o scară şi un ultim gând
părăseam o lume, mă întorceam apoi
ploua iar în ţara, oamenilor goi
era noaptea aceea când călcam pe flori
pe pământ o cruce
viaţa trece-trece, o lume se duce
se ciocneau în zbor fluturii din flori
stingeam ţigara, lângă masa goală
crucifixul strigă, lumânarea arde
întru într-o lume cu fluturii morţi
mă întorc acasă
tata mă aşteaptă iar în pragul porţii
surâsul morţii pe buze curgea
mai arde un gând, lângă cel plecat
ascund un trup între patru porţi
umblam pe cărări, căutând o stea
spitalul zăcea iar în dreapta mea
în stânga purtam o cruce pentru cel plecat
mă dureau spinii din suflet şi cuiul plângea
pe masă ardea un fluture în gândul rămas

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştefan Cel Mare şi Vrâncioaia

Într-un loc frumos ca raiul, pe un deal bătut cu flori
o bătrână-şi ducea traiul, cu ai ei şapte feciori
un deal unic sub Carpaţi, ce-l bătea vântul şi ploaia
moştenit de şapte fraţi şi de mama lor, Vrâncioaia.
Cât era ziua de mare, ei munceau cu drag şi spor
privegheaţi de mândrul soare şi de ochii mamei lor,
tăiau lemne, coseau iarbă, păzeau oile cu miei
toţi frumoşi şi puşi pe treabă şi viteji ca nişte zmei.
Şi-ntr-o seară pe Dumbravă, că aşa se cheamă dealul
se auzea cum vine-n grabă un străin ce mâna calul.
Pe un armăsar de rasă un drumeţ la trap mergea
iar Vrâncioaia-n cale-i iese, cu glas stins îl întreba:
- Bună seara, măi, străine! Ce te aduce pe la noi?
Că aici nimeni nu vine, doar ciobanii de prin văi.
- Bună seara! Sărut mâna! Peste munţi am rătăcit
am văzut casa când luna de sub deal a răsărit.
Dumnezeu m-a îndrumat, se gândi în sinea lui
după ce-a descălecat de pe şaua roibului.
- Te rog să-nnoptezi aici, eşti flămând şi obosit,
îţi pun masa să mănânci şi un pat pentru dormit.
- Mulţumesc de bunătate! Bucuros că te-am găsit!
o să stau aici la noapte, am mers mult, sunt obosit.
După ce intră pe uşă încă odată-i dă bineţe
şi-o întreabă pe mătuşă:
- Singură la bătrâneţe?
- Nu sunt singură, să ştii! Sunt aici cu Dumnezeu!
şi cu ai mei şapte fii ce mi-s sprijin, dragul meu.
- Da' feciorii nu-s acasă? o întreabă iar străinul
- O să vină, sunt la coasă, de trei zile clădesc fânul,
sănătate să ne dea bunul nostru Dumnezeu,
căci în rest avem de toate, nu ne plângem că e greu...
şapte fii am legănat, i-am crescut cum am putut,
căci pe soţ mi l-a luat Dumnezeu, de la-nceput.
După ce s-a ospătat şi vreo oră au vorbit
calu-n grajd el şi-a băgat şi apoi a adormit.
Pe cărări cu iarbă deasă, la un ceas târziu în seară
fiii babei vin acasă, zarvă mare fac pe afară.
Vrâncioaia i-a înştiinţat, când în casă au sosit
că la ei a înnoptat un străin ce-a rătăcit.
- Doarme un străin la noi, dragii mei, a rătăcit
pe un cal roib urca din văi, era tare obosit.
au dat roată la o masă, Domnului au mulţumit,
bucuroşi că au în casă pe drumeţul obosit.
când fac patul să se culce şi pun hainele în cui
văd o sabie cu cruce la capul străinului...
fir de aur strălucea pe mantaua lui domnească
şi o biblie pe ea, pe un scaun, la fereastră.
- Este Ştefan, Domnitorul! zise unul dintre fraţi.
nimeni n-a mai pus piciorul plin de aur prin Carpaţi...
uite, are buzdugan, are-o biblie şi-o cruce;
este Voievodul Ştefan! Ce-a păţit? Unde se duce?
spune unul:
- Dimineaţă să-ntrebăm pe Domnitor,
să-i dea mama vreo povaţă, poate-i e de ajutor...
auzind tot ce-au vorbit, Ştefan Vodă se trezeşte,
salutând de bun găsit şi apoi le povesteşte:
- Fiii mei, eu sunt Ştefan, am venit peste Carpaţi,
m-a-ncolţit turcul duşman, ajutor vă cer să-mi daţi.
- Am pe lume şapte fii, de îţi sunt de ajutor,
ia-i cu tine-n bătălii, chiar de o să-mi fie dor.
Mulţumit de ajutorul pe care i-l dădu bătrâna,
spune Ştefan Domnitorul, arătând spre munţi cu mâna:
- Mergeţi, faceţi oaste mare, şapte munţi o să primiţi
unul pentru fiecare, veci de veci să-i stăpâniţi!
Mergeţi prin satele voastre, de prin munţi, dealuri şi văi,
vreau să facem mare oaste, să-i distrugem pe călăi!
Au umblat o săptămână, au strâns sute de voinici,
laţi în spate şi în mână aveau săbii mari şi furci,
cu un buzdugan în mână, Ştefan, cu fiii de mocani
intrând în tabăra străină, nimici pe-ai lui duşmani.
Apoi, feciorii babei, s-au întors acasă,
numele lor la şapte sate atunci au pus...
şi azi, pe deal, mai sunt vrânceni la coasă
şi încă stă semeaţă, casa babei, colo sus...

poezie de Vasile Tudorache din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Biruinţa

Isus a înviat din morţi, biruitor,
din Însăsi viaţa Lui dând viaţă tuturor!
Si-acum în rând cu noi, ca frate şi-mpărat,
trăieşte, trăieşte, e viu cu-adevărat!

Cu mii de flori, cu frunze noi în crâng
vin primăveri ce iarna iar înfrâng
Şi toate spun că Cel Crucificat,
trăieşte, trăieşte, e viu cu-adevărat!

Isus a înviat cu trup de slavă plin,
aşa cum vom trăi şi noi prin har divin.
De două mii de ani în luptă ne'încetat,
trăieşte, trăieşte, e viu cu-adevărat!

Dar dacă-i drept că-nvie frunza iar
şi florile când din pamânt răsar,
cu-atât mai mult Acel ce le-a creat
trăieşte, trăieşte, e viu cu-adevărat!

Isus a înviat, puternic şi slăvit.
Şi sutele de fraţi cu Domnul au vorbit.
Apoi, în patru zări pornind, ei au strigat:
trăieşte, trăieşte, e viu cu-adevărat!

Eu n-am văzut cum a-nviat Isus,
nici mâna-n răni ca Toma nu I-am pus.
Dar simt mereu că-n viaţa ce mi-a dat
trăieşte, trăieşte, e viu cu-adevărat!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul, ursul şi viţelul

Odată-am fost în pădure,
Şi în lujerii de mure
Mormăia ursul Mor-Mor,
Parcă cerea ajutor.
Printre puieţii de brazi,
Mi-am făcut puţin curaj.
De urs m-am apropiat
Să văd ce s-a întâmplat.
Pasămite, lângă el
Gemea din greu un viţel.
Am rămas stupefiat,
Să văd că nu l-a mâncat!
Ursu-l mâgâia pe cap,
Eu nu ştiam ce să fac.
Nu-mi venea de loc a crede
Că în iarba multă, verde,
Împreun-au petrecut o noapte,
Şi-a scăpat viţelul de moarte.
Mă apropii. Mâna-ntind,
Mi-era frică să-l ating.
Văzând că ursu-i bucuros,
Pe spate eu l-am întors.
Am văzut că nu mai are,
Decât numai trei picioare.
Prin pădure, rătăcit,
Mistreţii l-au hăcuit.
De colţii lor l-a scăpat
Chiar Moş Martin, supărat.
Pe misreţi i-a alungat,
Apoi viţelul l-a luat,
În pădure l-a ascuns,
Unde lupii n-au pătruns.
A stat noaptea lângă el,
L-a oblojit fel de fel.
Iar când s-a luminat,
După ajutor ursu-a strigat.
Viţeluşul gemea greu.
Vroia să-l îngrijesc şi eu.
Cămaşa mi-am spintecat,
Picioruşul i-am legat,
Şi primul ajutor i-am dat.
Apoi, ursul m-a ajutat
Să îl duc până în sat.
Sătenii când m-au văzut
Au crezut că sunt pierdut.
Cum e posibil să vin
Alături de Moş Martin!
Ba, să cărăm şi-n spinare,
Amândoi, o arătare.
Lângă oamenii miraţi
Stăteau alături trei fraţi
Moş Martin şi cu viţelul
Şi eu, omul, doctorelul.

Morala:
Şi fiarele au, se pare,
Câteodată suflet mare.
Iar noi trebuie să ştim,
Cum şi când le preţuim.

fabulă de Dumitru Delcă (20 august 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sus inima

Avem o mândră ţară -
Prin timpi de jale-amară
Strămoşii se luptară
S-o scape de stăpâni.
Azi singur noi, românii
Suntem în ea stăpânii,
Sus inima, români!

O lege-avem străbună -
Prin veacuri de furtună
Ea n-a putut s-apună
Strivită de păgâni.
Ne-a fost Cel-Sfânt tărie
Şi-n veci o să ne fie:
Sus inima, români!

În ţara românească
De-a pururi să trăiască
Credinţa strămoşească
Şi graiul din bătrâni.
Spre Domnul ţării gândul
De-a pururi noi avându-l,
Sus inima, români!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dunărea şi Oltul

Dunărea vorbea cu Oltul:
Tu, copile drag al meu,
Zbuciumat tu vii la vale
Tulbure mereu
Plouă mult la voi la munte,
Sate şi câmpii de-neci,
Ori ţi-e firea ta de-a rupe
Maluri pe-unde treci?

Rup şi maluri câteodată
Şi fac holdele de pier,
Iar când plouă mult la munte
Cap de om eu cer.
Dar nu-i asta, maică sfântă,
Nu de asta-s tulburat,
Ci de câte văd mi-e milă,
Maică, şi-i păcat!

Tu, pe unde-alergi prin lume,
Vezi şi ţări şi munţi frumoşi,
Neamuri ce-şi vorbesc ferice
Graiul din strămoşi.
Toate laudă pe Domnul,
Libere-a trăi cum vor,
Vesele fiind de viaţa
Şi de soarta lor.

Vezi şi-aici poporul nostru
Cel din veac adus pe-aici,
Sprintene şi mândre fete
Şi flăcăi voinici.
Şi ţi-e dragă ţara asta
De români, căci te iubesc
Dar tu nu cunoşti de-a-ntregul
Neamul românesc!

Eu de unde vin, mâhnitul,
Furios spre şes scobor,
Căci de unde vin, e spaimă.
Groază şi fior.
Tot români sunt şi pe-acolo,
Neam din veac pe-aici adus,
Dar pe gâtul lor şi astăzi
Jugul este pus.

Ei n-au voie să-şi vorbească
Graiul strămoşesc ce-l au,
Iar în coasta lor de-a pururi
Suliţele stau.
Sfânta libertate este
Nume gol pe-al lor pământ:
Cei nedrepţi sunt cei puternici,
Singuri au cuvânt!

Ah, de mila lor eu, maică,
Vin aşa de tulburat,
Şi de ciudă pe duşmanii
Cei ce l-au călcat.
Iar de-nec şi mal şi oameni,
Nu mai ştiu ce fac nici eu
Că mă simt de-atâta jale
Tulbure mereu!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântoasele

Să ne ferească Dumnezeu
Şi-audă-ne din cer cuvântul!
Mi l-a-nghiţit acu pământul,
Şi-atâta om aveam şi eu!
Mi l-am întors în pat cu mâna,
Şi-am fost la babe şi la vraci
Şi-am dat şi milă la săraci —
Şi mi-a murit la săptămână!

De suflet noi voiam să-l dăm
Şi-l dedem gata-n mâna morţii!
Era voinic; trăsese sorţii,
Şi-am tot zorit să-l însurăm.
Găsisem una mai de gazdă —
Căci nu eram nici noi din drum
Dintâi n-o vruse nicidecum
Dar s-a mai dat şi el pe brazdă.

Şi ne-am gătit după puteri,
Cu lăutari s-aducem fata,
Cu vin şi chef, precum e data —
Ţin minte toate, ca de ieri.
Şi câţi nuntaşi! Să-i spuie pragul!
Şi-afară ger, ca la Craciun.
Mireasa ici, dincolo nun,
Şi-n mijloc el, mai mare dragul!

Şi-aşa deodată l-au cuprins
Călduri — c-a fost şi cald în casă —
El a ieşit de după masă
Îmbujorat de vin şi-aprins.
Şi până să băgăm de seamă,
Vântoasele-şi făcură rost—
Şi dacă nu ştiu eu ce-a fost,
Atunci eu nu ştiu cum mă cheamă!

În curte el de vorb-a stat
Cu doi flăcăi. Şi vezi, deodată.
Aşa din vorbă aşezată
Gemu cu glasul înfundat;
Apoi cu mâinile-amândouă
Şi-a rupt cămaşa de pe el —
Flăcăii spun, dar nu la fel;
Dar drept e cum vă spun eu vouă.

Că vâjâia vârtej de vânt,
Pe când vorbeau: plecase răul!
Şi undele-nghiţind flăcăul
L-au ridicat de pe pământ.
Şi se făcu-n văzduh roşeaţă
Ca-ntr-un pahar cu sânge-umplut —
Băiatul meu era pierdut
Când s-a mai limpezit de ceaţă!

Ce-a fost apoi — la Dumnezeu
Sunt toate câte sunt să fie!
Ce-a fost apoi, pământul ştie;
Dar spui ce-am auzit şi eu —
Că l-au văzut fugind orbeşte
Se jură vameşul, de-i ceri,
Şi doar el nu-i copil de ieri
Să nu-nţeleagă ce vorbeşte!

—"Venea ca un nebun spre rău.
Din jos de pod! Şi cu mirare
Eu stam să văd ce gânduri are,
Că-n vad e apa până-n brâu.
Pe mal s-a desculţat în grabă,
Trecând prin râu. L-aş fi strigat,
Dar m-am temut că-i apucat
Şi-mi prind cu Necuratul treabă.

Pe mal dincolo nu-l văzui
Să-şi tragă cizmele-n picioare.
Fugea de-a razna pe răzoare
Desculţ, aşa — de maica lui!"
Vezi, nu i-au dat răgaz la multe!
Şi eu l-am tot rugat frumos:
—"Să-mbraci măcar cevaşi pe dos".
Dar parc-a fost el om s-asculte!

Şi-aşa-n neştire l-au purtat
Cum nici nu te gândeşti cu gândul!
Trei sate l-au purtat de-a rândul!
Şi-acolo, într-al treilea sat
Bătu-n ferestre la o casă —
Ei, vezi, şi să te miri ce spun:
din om întreg te fac nebun,
Şi din voinic, neom te lasä.

Ei spun aşa ca s-a ţinut
Cu văduva din cas-aceea.
Dar eu nici nu cunosc femeia —
Şi-a fost apoi, că nici n-am vrut
Să ştiu de ea. Şi-am stat întruna.
Am stat de el ca să-l însor,
Şi el, văzând că-i tot dăm zor,
S-a lepădat de ea cu buna.

Şi-acolo, Doamne, mi l-au dus,
De ne-a stricat tot rostul vieţii!...
Şi-l aşteptam la horă, bieţii,
Şi, galbeni-ceară, când ne-au spus
Flăcăii, cari au fost cu dânsul:
Eu n-aveam lume pe pământ
Să ştiu pe care lume sânt,
Aşa mă podidise plânsul.

A doua zi, pierit zăcea
În ieslea grajdului, pe paie.
Şi-ar fi putut din el să taie
Bucăţi-bucăţi, că nu simţea.
N-avea putere-n el să-şi tragă.
Nici sufletul, şi-aşa răpus
Zăcea pe ţol cu faţa-n sus
Cu ochii stinşi şi fără vlagă.

În două zânele l-au rupt,
I-au stors şi sângele cu-ncetul
Căci nu putea să-şi mişte, bietul,
Nici ochii-n cap! Şi i-au mai supt
Şi glasul, ca pe muţi lăsându-l;
Iar noi din gură-i n-am putut
S-aflăm ce-a fost şi ce-a facut,
Şi nu-i puteam ghici nici gândul!

Îi dase ceasul rău în drum!
De nu-mi ieşea atunci din casä,
Eu n-aş fi de copil rămasă,
Că l-aş avea băiat şi-acum!
Aşa... mi l-a-nghiţit pământul
Şi-atâta om aveam şi eu —
Să ne ferească Dumnezeu
Şi audă-ne din cer cuvântul!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţia

Şi Dumnezeu a apărut în spaţiu,
A privit în jur şi a spus:
Sunt singur –
Îmi voi face o lume.

Şi până departe, până unde ochiul Domnului putea vedea,
Întunericul acoperea totul,
Mai negru decât miezul a o sută de nopţi
Jos în bahnele chiparosului.
Apoi, Dumnezeu a zâmbit,
Şi, de nicăieri, a apărut lumina,
Şi bezna s-a rostogolit într-o parte,
Şi lumina a rămas să lumineze cealaltă parte,
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Domnul s-a întins, a luat lumina în mâini
Şi-a rotit-o în jurul degetelor
Până ce a făcut soarele;
Cu lumina rămasă după făurirea soarelui
Domnul a alcătuit o minge luminoasă
Pe care a aruncat-o în mijlocul întunericului,
Smălţuind noaptea cu luna şi cu stelele.
Apoi, jos
Între întuneric şi lumină,
A potrivit lumea;
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu s-a retras –
Şi soarele era în mâna lui dreapă,
Şi luna era în cea stângă;
Stelele erau adunate deasupra capului său,
Iar pe pământ stăteau picioarele lui.
Şi Domnul a mers, iar unde-i călcau
Tălpile se iveau văi adânci
Şi se înălţau de nicăieri munţi.

Apoi s-a oprit şi a privit, şi a văzut
Că pământul era fierbinte şi sterp.
Aşa că Dumnezeu a ieşit la marginea lumii
Şi a scuipat cele şapte mări –
A clipit şi-au licărit fulgerele –
A bătut din palme şi s-au rostogolit tunetele,
Şi-au început să curgă apele de deasupra pământului –
Şi apele răcoreau arşiţa.

Apoi s-a ivit, verde, iarba
Şi-au îmbobocit, roşii, flori mici,
Pinii au început s-arate cu degetul către cer,
Iar stejarii şi-au întins braţele,
S-au format lacuri în scobitura văilor
Şi râurile-au prins s-alerge spre mare;
Dumnezeu a zâmbit iarăşi,
Şi-a apărut curcubeul,
Încolăcindu-i-se-n jurul umărului.

Atunci Dumnezeu a ridicat braţul şi şi-a fluturat mâna
Deasupra mării şi a uscatului,
Şi-a spus: Veniţi! Veniţi!
Şi mai repede decât a putut Domnul să-şi coboare mâna,
Peşti şi pescăruşi,
Animale şi păsări
Înotau pe râuri şi pe mări,
Mişunau prin păduri şi prin crânguri,
Despicând aerul cu aripile.
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu a făcut un ocol
Şi a privit
La toate pe care le crease.
S-a uitat la soarele lui,
S-a uitat la luna lui
Şi s-a uitat la steluţele lui;
El a privit lumea lui
Cu toate vieţuitoarele ei...
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Sunt încă singur.

Şi-atunci Dumnezeu s-a aşezat
La poalele unui deal unde se putea gândi în linişte,
Lângă un râu adânc şi larg;
Cu capul în mâini
S-a gândit şi s-a tot gândit,
Până când i-a venit ideea: Îmi voi face un om!

Domnul a luat argilă
De pe fundul râului;
El a îngenuncheat
Pe malul apei;
Şi acolo Dumnezeu Atotputernicul,
Cel care a aprins soarele şi l-a pus pe cer,
Care a aruncat stelele până-n cele mai îndepărtate colţuri ale nopţii,
Care a rotunjit pământul în podul palmei sale –
Acest măreţ Dumnezeu,
Ca o mamă aplecată deasupra pruncului ei,
A îngenuncheat în praf
Frământând un boţ de lut
Până când l-a modelat după propriul chip.

Apoi i-a dat suflarea vieţii,
Iar omul a devenit un suflet viu.
Amin. Amin.

poezie de James Weldon Johnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Raport

(Luarea Griviţei, la 30 august 1877)

La ceasul trei pornirăm iuţi,
Dar ne-am întors în văi bătuţi.

Din nou am dat asalt erou,
Dar ne-am întors bătuţi din nou.

De-al treilea rând deschis-am drum.
Dar n-am bătut-o nici acum.

Ne-am dus de-a patra oar-apoi
Şi-acum răzbim şi-i batem noi.

Ne-ar şi fi fost ruşine-amar
De ne-am fi dus şi acu-n zadar.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neam de trădători şi laşi...

Curge sângele şiroaie din al nostru tricolor –
De când ţărişoara noastră, a devenit ţara lor!
Cum adică ţara cui?! Ţara trădătorilor!
Nicidecum a (tuturor) posibilităţilor!

Ţara celor care, Domnu', cred că le-a luat minţile!
Altfel nu-mi explic cum de ne distrug tradiţiile!
Sau mai bine zis distrug, tot ce le iese în cale!
Şi pentru ce toate astea, pentru câteva parale?!

Oricum, la final de drum, nu vom lua nimic cu noi!
Din noi va rămâne numai ce vom lăsa-n urmă apoi!
Asta ar tre' să-nţeleagă majoritatea din voi –
Ăştia care peste blana de lup purtaţi blăni de oi!

Dar cine să înţeleagă?! V-aţi pierdut de mult pe drum...
Şi, la fel ca ţara asta, veţi ajunge şi voi scrum!
Nu contează c-azi sau mâine, peste un an sau acum –
Roata se va-ntoarce drastic nu mă-ndoiesc, nicidecum!

Veţi plăti chiar înainte de-a vă transforma-n pământ,
Veţi plăti şi voi, şi-ai voştri... Generaţii-ntregi la rând!
Ne-ndoielnic, nicidecum, credeţi-mă pe cuvânt:
Nimeni nu scapă uşor, când sfidează tot ce-i Sfânt!

Iar voi aţi batjocorit un întreg neam de creştini,
Le-aţi luat pâinea de la gură şi-aţi vândut-o la străini!
Aţi făcut în aşa fel, să transformaţi în cretini –
Câţi mai mulţi dintre ai noştri, milioane de români!

Aţi vârât prostia-n şcoli şi mizeria-n spitale,
Aţi prostit bătrâni senili cu promisiuni ireale,
Tineri, precum florile, i-aţi lăsat fără petale,
Un procent imens din ei, ajunşi sclavi peste hotare!

Departe de-ai lor părinţi, de prieteni ori de fraţi –
Din cauza sărăciei, tot mai mult înstrăinaţi,
De această ţărişoară, de-mprejurări obligaţi –
Să accepte "c-asta e!", fiind mai puţin motivaţi...

De-aş recăpăta mândria, sfânta ţară înapoi!
Şi-uite aşa, uşor-uşor, se-alege praful de noi!
Şi de noi, dar şi de ei – ca de-un morman de gunoi!
Asta am ajuns să fim, pentru că dăm înapoi...

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (28 mai 2018)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!