Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

George Coșbuc

În spital

Nu-nțelege vorba, sire.
Zice-același general,
Camarazi, să nu vă mire
Că-ntr-acest spital

Nu-nțeleg nici doi cuvântul
Ce-l vorbim, căci li-e străin,
Sunt vitejii din pământul
Cel de râuri plin,

Pe-unde trec ei veseli vara
Peste munții suri și goi;
Ei de-acolo sunt, din țara
Turmelor de oi...

Scoborând din munți de-a dreptul
Par în lupte-oșteni bătrâni,
Ați văzut cum pun ei pieptul
Sire, sunt români.

Astfel zice generalul
Către tânăru-mpărat,
La Veneția-n spitalul
Cel improvizat.

În supremele momente
Când căzură peste noi
Alte patru regimente,
În amurg cu ploi

Adunați românii-n vale
Zid în urmă ne-au rămas,
Stăvilind dușmanii-n cale
Până ne-am retras.

Câți de moarte-atunci scăpară
Zilnic în spitale curg;
Toți ca leii se luptară,
Tinere Habsburg;

Și-au murit pentru-mpăratul
Sute de viteji de-ai mei
Dar acest de-aici, din patul
Șapte sute trei,

Care zace-așa-n neștire
Și-i lipsește brațul stâng
Îl salut! Dă-mi voie, sire,
Mâna să i-o strâng.

Noaptea scoborî cu ceață,
Luptelor sfârșit punând,
Până-n trista dimineață;
Și rănit zăcând

Printre morți ce-umpleau hotarul
Lângă steagul ce-l avea
Strâns în dreapta sa, stegarul
Singur se zbătea.

Mâine-n zori o să-l găsească,
Mâine-al vostru steag, români,
Mâine stema-mpărătească
La dușmani în mâini!

Ah! și nimeni viu pe-aproape
Dintre-ai săi, ca-ntr-ajutor
El chemându-l, să-și îngroape
Sfântul steag al lor!

Și el n-are, n-are-o mână,
Că-n bucăți l-ar destrăma
Și cu mâinile-n țărână
Groapă i-ar săpa!

I-ar săpa-o-n stânci cu dinții,
Și-ar muri apoi râzând!
Iată, Doamne-al biruinții,
Tu i-ai dat un gând:

Steagul său, de lângă cruce
Până-n poala dedesubt
Dând cu dinții să-l apuce
Rând pe rând l-a rupt!

Și lăsând prăjina goală,
Ocoli păduri și stânci,
Doborât de răni și boală
Și târât pe brânci

Printre străji și printre cete
Ziua stând ascuns prin văi,
Pân-a patra zi când dete
De fârtați de-ai săi.

N-avea grai, de răni umplutul
Suflet, vai n-avea defel
Dar un steag, pierdut crezutul,
Brâu în sân la el!

Cald bătea-n ferestre-amurgul;
Nimeni n-a mai zis nimic,
Și, plecat spre pat, Habsburgul,
Cătr-acest voinic,

Blând l-a sărutat pe frunte;
Spre români întors apoi:
Vara, pășunând pe munte
Turmele de oi,

Și-adunați pe lângă masă
Iarna la ospăț și nunți,
Spuneți tuturor de-acasă
Celor de prin munți,

Și le-nseninați viața
Cu cuvânt înălțător,
Că pe-un soț de-al vostru-n fața
Voastr-a tuturor.

Sărutându-l împăratul
L-a numit copil al său
Și c-am stat plângând pe patul
Bietului flăcău!..

poezie clasică de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Balade si idile" de George Coșbuc este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -9.90- 4.99 lei.

Citate similare

George Coșbuc

Nunta Zamfirei

E lung pământul, ba e lat,
Dar ca Săgeată de bogat
Nici astăzi domn pe lume nu-i,
Și-avea o fată, - fata lui -
Icoană-ntr-un altar s-o pui
La închinat.

Și dac-a fost pețită des,
E lucru tare cu-nțeles,
Dar dintr-al prinților șirag,
Câți au trecut al casei prag,
De bună seamă cel mai drag
A fost ales.

El, cel mai drag! El a venit
Dintr-un afund de Răsărit,
Un prinț frumos și tinerel,
Și fata s-a-ndrăgit de el.
doară tocmai Viorel
I-a fost menit.

Și s-a pornit apoi cuvânt!
Și patru margini de pământ
Ce strimte-au fost în largul lor,
Când a pornit s-alerge-n zbor
Acest cuvânt mai călător
Decât un vânt!

Ca ieri, cuvântul din vecini
S-a dus ca astăzi prin străini,
Lăsând pe toți, din cât afund
O mie de crăimi ascund,
Toți craii multului rotund
De veste plini.

Și-atunci din tron s-a ridicat
Un împărat după-mpărat
Și regii-n purpur s-au încins,
Și doamnele grăbit au prins
se gătească dinadins,
Ca niciodat'.

Iar când a fost de s-a-mplinit
Ajunul zilei de nuntit,
Din munți și văi, de peste mări,
Din larg cuprins de multe zări,
Nuntași din nouăzeci de țări
S-au răscolit.

De cum a dat în fapt de zori
Veneau cu fete și feciori
Trăsnind rădvanele de crai,
Pe netede poteci de plai:
La tot rădvanul patru cai,
Ba patru sori.

Din fundul lumii, mai din sus,
Și din Zorit, și din Apus,
Din cât loc poți gândind bați
Venit-au roiuri de-mpărați
Cu stemă-n frunte și-mbrăcați
Cum astăzi nu-s.

Sosit era bătrânul Grui
Cu Sanda și Rusanda lui,
Și Ținteș, cel cu trainic rost,
Cu Lia lui sosit a fost,
Și Bardeș cel cu adăpost
Prin munți sâlhui.

Și alții, Doamne! Drag alint
De trupuri prinse-n mărgărint!
Ce fete dragi! Dar ce comori
Pe rochii lungi țesute-n flori!
Iar hainele de pe feciori
Sclipeau de-argint.

Voinicii cai spumau în salt;
Și-n creasta coifului înalt
Prin vulturi vântul viu vuia,
Vrun prinț mai tânăr când trecea
C-un braț în șold și pe prăsea
Cu celălalt.

Iar mai spre-amiazi, din depărtări
Văzutu-s-a crescând în zări
Rădvan cu mire, cu nănași,
Cu socri mari și cu nuntași,
Și nouăzeci de feciorași
Veneau călări.

Și ca la mândre nunți de crai
Ieșit-a-n cale-ales alai
De sfetnici mulți și mult popor
Cu muzici multe-n fruntea lor;
Și drumul tot era covor
De flori de mai.

Iar când alaiul s-a oprit
Și Paltin-crai a stărostit
A prins sune sunet viu
De treasc și trâmbiți și de chiu -
Dar ce scriu eu? Oricum scriu
E nemplinit!

Și-atunci de peste larg pridvor,
Din dalb iatac de foișor
Ieși Zamfira-n mers isteț,
Frumoasă ca un gând răzleț,
Cu trupul nalt, cu părul creț,
Cu pas ușor.

Un trandafir în văi părea;
Mlădiul trup i-l încingea
Un brâu de-argint, dar toată-n tot
Frumoasă cât eu nici nu pot
O mai frumoasă să-mi socot
Cu mintea mea.

Și ea mergând spre Viorel,
De mână când a prins-o el,
Roșind s-a zăpăcit de drag, -
Vătavul a dat semn din steag
Și atunci porniră toți șireag
Încetinel.

Și-n vremea cât s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
Să joace-n drum după tilinci:
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdrângăneii la opinci
Ca-n port de sat.

Trei pași la stânga linișor
Și alți trei pași la dreapta lor;
Se prind de mâini și se desprind,
S-adună cerc și iar se-ntind,
Și bat pământul tropotind
În tact ușor.

Iar la ospăț! Un râu de vin!
Mai un hotar tot a fost plin
De mese, și tot oaspeți rari,
Tot crai și tot crăiese mari,
Alăturea cu ghinărari
De neam străin.

A fost atâta chiu și cânt
Cum nu s-a pomenit cuvânt!
Și soarele mirat sta-n loc,
Că l-a ajuns și-acest noroc,
Să vadă el atâta joc
P-acest pământ!

De-ai fi văzut cum au jucat
Copilele de împărat,
Frumoase toate și întrulpi,
Cu ochi șireți ca cei de vulpi,
Cu rochii scurte până-n pulpi,
Cu păr buclat.

Și principi falnici și-ndrăzneți,
De-al căror buzdugan isteț
Perit-au zmei din iaduri scoși!
De-ai fi văzut jucând voioși
Și feți-voinici, și feți-frumoși,
Și logofeți.

Ba Peneș-împărat, văzând
Pe Barbă-Cot, piticul, stând
Pe-un gard de-alături privitor,
L-a pus la joc! Și-ntre popor
Sărea piticu-ntr-un picior
De nu-și da rând!

Sunt grei bătrânii de pornit,
Dar de-i pornești, sunt grei de-oprit!
Și s-au pornit bărboșii regi
Cu sfetnicii-nvechiți în legi
Și patruzeci de zile-ntregi
Au tot nuntit.

Și vesel Mugur-împărat
Ca cel dintâi s-a ridicat
Și, cu păharul plin în mâini,
Precum e felul din bătrâni
La orice chef între români,
El a-nchinat.

Și-a zis: - "Cât mac e prin livezi,
Atâția ani la miri urez!
Și-un prinț la anul! blând și mic,
Să crească mare și voinic, -
Iar noi să mai jucăm un pic
Și la botez!

poezie clasică de
Adăugat de Ion BogdanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Baladă

Un cioban avea un câine,
Îl crescuse de cățel,
Îi dăduse zer și pâine
Și-l ținuse lângă el.

Într-o noapte, lângă stână,
Trei lupi mari l-au încolțit,
Căci n-a vrut să le rămână
Pradă, mieii ce-au tânjit.

Ce somn greu furat-a baciul,
Și-n ce vis păgân, frumos,
De-a rămas fără cârmaciul
Turmelor, cel credincios?

Nu se știe ca pământul
Ce-a văzut doar Dumnezeu,
Însă, dacă-mi dați cuvântul
Că nu spuneți, spun eu:

Când cocoșii-ntâi treziți
Încep horele prin sate,
Sus la stână, răgușiți,
Câinii nu mai pot latre.

Din pragul colibei, baciul,
Văzând câinele ucis,
Pleacă-n goană la tălmaciul
De vise, crezând că-i vis.

De-abia pe la prânz, ciobanul
A-nțeles ce s-a-ntâmplat
Și-a plâns cât n-a plâns tot anul,
Ca un prunc, de-al său Bărbat.

Căci pe câinele pierdut
L-a chemat precum a fost,
Dar acum despre trecut
Nu mai scriu, n-ar avea rost.

Păcurarul, grav, spășit,
A săpat o groapă mare,
Mare până-n asfințit,
Spre a oilor mirare.

S-a culcat în ea-mpreună
Cu Bărbatul, peste noapte,
Întinzând spre cer o mână
Și spunând aceste șoapte:

- Doamne, de mi-asculți cuvântul
Și nu-s vinovat în cer,
ne-acoperi Tu mormântul,
Altceva nu am să cer.

Dumnezeu, până la ziuă,
I-a răspuns, ningând frumos
Pe mormânt, și-n loc de piuă
Sau de stâlp, a stat Hristos.

Dar văzut numai de cei
Care au pe-acest pământ
Un prieten lângă ei,
Ca păstorul, de cuvânt.

poezie de din Suflet la troc (13 noiembrie 2014)
Adăugat de Marius RobuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 2 comentarii până acum.
Participă la discuție!

Lângă respectul nostru de români...

Ne-au sărăcit, ca peste tot în lume,
Un neam de trădători și de hapsâni.
Ne-au murdărit, ca nație și nume,
Din tot ce-am fost odată, ca români.

Dar nu ei sunt români adevărați.
Nu ei se țin ca țara să nu piară.
Noi stăm aici de griji împovărați
Și suferim și ură și ocară.

Să ducem veșnicia de români
Și plaiul mioritic să nu moară.
Ei doar în mintea lor se cred stăpâni,
Dar nu mai au nici inimă nici țară.

Nu ne-am vândut copii și nici părinți,
Să căpătăm arginții, precum Iuda.
Când te-om primi, sunt sigur, ai să simți
Că-n palma noastră, odihnește truda.

Și chiar dacă acum suntem stăpâni
Doar peste sărăcia din hambare,
Lângă respectul nostru de români,
Te vom primi cu pâine și cu sare.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Cântec de Reunire

Poate că sunt și țări fără durere,
Unde-ar fi veșnicia -ți îngâni,
Dar fiindcă nu râvnesc nici o avere,
Rămân mor aici, printre români.

Am frați, care m-așteaptă-n orice vară
Pe țărmuri de ocean, în munți--stăpâni,
Dar fiindcă nu vreau lutul mă doară,
Rămân mor aici, printre români.

Fac parte dintr-un neam ce se urăște
Și-i binevoitor cu cei păgâni,
Dar fiindcă Dumnezeu așa voiește,
Rămân mor aici, printre români.

Poate că-s doar un om de modă veche,
Visând un Ideal ce nu-l amâni,
Dar fiindcă graiul meu n-are pereche,
Rămân mor aici, printre români.

Am clipe, când stau, supărat pe toate,
De lacrimi scris, în fața unei pâini,
Dar fiindcă vine ziuă după noapte,
Rămân mor aici, printre români.

Ultimul chiar de-aș fi, nu plec de-acasă,
Înconjurat de lupi, mușcat de câini,
Dar fiindcă nu știu moarte mai frumoasă,
Rămân mor aici, printre români.

Și vulturii când mi-or săpa mormântul
Lângă mioarele apusei stâni,
Să zică-atât: "Fiindcă-a iubit Cuvântul,
El a rămas, murind, printre români".

poezie de (2018)
Adăugat de Traian VasilcăuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
George Coșbuc

Zece mai

n ziua cea sfântă și mare
La zece-ale lunii lui mai
Se vede-o ciudat-arătare
Pe-un deal de la Plevna, pe-un plai!

Când zorile-ncep s-arete
Acolo-n tăcutele văi,
Din groapă ies moartele cete,
De-a pururi jeliții flăcăi.

Ei vin de prin locuri pe care
Ca vechile răni le cunoști,
Pe unde-au stat șanțuri odată,
Redute, și taberi, și oști.

Striviți și cu mâinile rupte
Și galbeni ca-n jalnicul loc
În ziua sălbatecei lupte
Când bieții pieriseră-n foc.

Fac roată, și-o rugă murmură
Iar Valter și șonțu, și toți
Mai-marii ce-n frunte căzură
Stau jalnici acolo-ntre soți.

Și stau cum stă omul ce-ascultă
Și nici o mișcare nu fac;
Așteaptă cu grijă și spaimă
Un semn de departe și tac.

Deodată ei capul ridică,
Dau chiot și-n zare privesc
Spre țara din care ieșiră,
Spre scumpul pământ românesc

Și-ascultă, căci tunul azi cântă
Departe-n iubitul pământ,
Puternic că-n ziua luptării,
Dar alt fel de cântec, mai sfânt.

Vi-e teamă că n-o să mai cânte,
moartea fuse-nzadar
Dar țara trăiește! Iar tunul
Ce limpede-o spune și rar!

Și-ascultă... iar țara-i departe,
Sunt dealuri la mijloc și văi,
Și râul cel mare-i desparte
De mame pe bieții flăcăi.

Și moartea cea veșnică-nchise
Pe urmă-le tristele-i porți,
Dăr moartea lor viață ne dete:
Ferice de-asemenea morți!

Iar ce-or fi șoptind ei pe vremea
Ce-ascultă cântarea de tun
Eu nu știu, căci nimeni nu poate
Pe morți să-i audă ce spun.

Dar cred că se roagă, sărmanii:
Noi liberi pe voi v-am facut
Iar Tatăl din cer să vă aibă
De-a pururi sub sfântul său scut!

poezie clasică de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Printre spini

ochii mei cădeau obosiți
eram ploaia ce spala cuvântul
mă ajungeau din urmă ultimii mei pași
fugise și ziua, noapte nu era
se uscau pe cer stropi efemeri
muream câte unul în iadul rămas
mai cădea o frunză în lumea de apoi
eu plângeam în poartă
ușa era închisă, poartă nu era
eu nu aveam chei
mă loveam de frunze, mă înțepam în spini
licărea un vis, rătăcit în lume, răstignit pe un gând
mai scriam pe o coală cu degete rupte, de vremuri trecute
se stingea o lume în flăcări arzând
în iadul primar a rămas o scară și un ultim rând
părăseam o lume, mă întorceam apoi
ploua iar în țara, oamenilor goi
era noaptea aceea când călcam pe flori
pe pământ o cruce
viața trece-trece, o lume se duce
se ciocneau în zbor fluturii din flori
stingeam țigara, lângă masa goală
crucifixul strigă, lumânarea arde
întru într-o lume cu fluturii morți
mă întorc acasă
tata mă așteapta în prag
surâsul morții pe buze curgea la cel drag
mai arde un gând, lângă cel plecat
ascund un trup între patru porți
umblam pe cărări, căutând o stea
spitalul zăcea iar în dreapta mea
în stânga purtam o cruce pentru cel uitat
mă dureau spinii și cuiul plângea
pe masă ardea un fluture în gândul rămas

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Rondelul badantelor

Ca mersul peste mărăcini
Cu tălpile neîncălțate
E viața dusă de români
Ca emigranți în alte state.

Ei suferă printre străini,
Din zori de zi și până-n noapte
Ca la un mers pe pat de spini
Cu tălpile neîncălțate.

Tot robotind printre măslini
Or ca badantă-n altă casă
Punând bucate pe-altă masă
Se simt cu o mie de vini...

Ca la un mers pe-un pat de spini!

rondel de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Ardealul - ploaie de stele

Cântecul frunzei
în zbor peste ape-i
Ardealul
șuvoiul acesta de stele
ploaie
pe drumuri de munte
cu floarea de colț
cu stânci
și cu pași
același
să nu mai rămâi
Ardealul
e cântecul apei
ce cade-n cascadă
e mersul pe ape
pe Someș și Mureș
când ploaia se varsă
din ochi în priviri
pe frunze
pe mână
să nu te
mai miri
izvor
și-mpletire
de șoapte și voci
cunună de ploi
de pași și de stele
cuvinte și stânci
prăpăstii adânci
pasul și zborul
pe ulițe-n vis
mersul pe zid
pe apă
prin ploaie
și cântecul pietrei
sălbatice-n munți
strajă pe vârfuri
pe stânci
ciuperci de lumină
de umbră
de flori
e țara aceasta
numită Ardeal
poveștile
prind rădăcini
ca umbra pe ape
ca norii ce-ți fură privirea
poteci de cuvinte
în urmă lăsând

zborul de fluturi
o taină rămâne
pe muchii de foc
pe muchii de dor
să nu-ți afli loc
ci călător
pe poarta iubirii
intri
s-alergi
Ardealul să-l strângi
să-l porți în priviri
ziua
aici e un vis
cu atâtea orașe
cu sate și văi
cu muguri și ochi
cu stele și oi
cu miei și cuvinte
ce-ți plouă pe mâini
ciuperci de lumină
te absorb și te pun
umbli pe drum
cascade de vis
și pomi
și păduri
aici se-mpletesc
cu soare și dor
Ardealul
e cântecul apei
e mersul pe frunze
și zborul spre stele
când însuși o stea
ți se deschide
ție în mers
în zborul pe frunte
cântecul ciocârliei
și zborul rândunicii
în sine
ziua când cade
uitându-și minutele
ce-i mai rămân
chemare sub ape
până-n izvor
Ardealul
e casa
pe munți de priviri
niciodată nu mi s-a dat
pe degete
Ardealu să-l port
nici Clujul
să-l mut peste ape
pe Tâmpa
Brașovu să-l sui ca
glasul ciupercii
ce crește-n pădure
pe umeri de ploaie
ce umblă pe ape
până-n izvoare
ne absoarbe
în zid de lumină
și stele
până
în
Bogata de Jos

poezie de din Mersul pe zid (29 martie 2013)
Adăugat de Ioan Daniel BălanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Ultimul gând

ochii mei cădeau obosiți
pe ciuturi de lem
eram ploaia ce spala gândul rămas
mă ajungeau din urmă ultimii mei pași
fugise și ziua
se uscau pe cer stropi efemeri
muream câte unul în iadul rămas
ajungea o frunză în lumea de apoi
eu plângeam în palmă
ușa iar închisă, nimeni în poartă
iar nu aveam chei
mă loveam de frunze
licărea un vis
rătăceam în lume
răstignit pe un gând
mai scriam pe o coală cu degete rupte, de vise trecute
căutam o scară
se stingea o lume în flăcări arzând
în iadul primar a rămas o scară și un ultim gând
părăseam o lume, mă întorceam apoi
ploua iar în țara, oamenilor goi
era noaptea aceea când călcam pe flori
pe pământ o cruce
viața trece-trece, o lume se duce
se ciocneau în zbor fluturii din flori
stingeam țigara, lângă masa goală
crucifixul strigă, lumânarea arde
întru într-o lume cu fluturii morți
mă întorc acasă
tata mă așteaptă iar în pragul porții
surâsul morții pe buze curgea
mai arde un gând, lângă cel plecat
ascund un trup între patru porți
umblam pe cărări, căutând o stea
spitalul zăcea iar în dreapta mea
în stânga purtam o cruce pentru cel plecat
mă dureau spinii din suflet și cuiul plângea
pe masă ardea un fluture în gândul rămas

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

O, apără-ți steagul

O, apără-ți steagul cu orișice preț,
că-n el e izbânda și ținta credinței
- cât steagul se 'nalță și arde măreț
luptăm și răzbatem crezând biruinței.
O, apără-ți steagul — oricine-i acel
ce-l ține și 'nalță în fruntea oștirii
că-n steag e nădejdea; luptând pentru el
păstrezi cu toți frații tăria unirii.

O, apără-ți steagul! Cât steagul e sus
în el stă izbânda aprinsă și tare,
cât steagul se pierde, puterea s-a dus:
ne pierdem cu toții și țara ne moare.

O, apără-ți steagul! Netrebnic e-acel
ce steagu-și trădează, lovind purtătorul;
tu steagul să-ți aperi — mori pentru el.
— Păstrând unitatea, salvezi viitorul.

O, apără-ți steagul, căci orice vrăjmaș
în steagcu pietre și-n cel care-l ține;
de steag să te-alături, nicicând să nu-l lași
Când steagul ți-l aperi, te aperi pe tine.

Hristos ne e Steagul, Biserica scut
Unirea puterea și dragostea țel.
Când aperi pe-acestea ți-e Cerul avânt
și-o veșnică slavă te-așteaptă în el.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Biruința

Isus a înviat din morți, biruitor,
din Însăsi viața Lui dând viață tuturor!
Si-acum în rând cu noi, ca frate și-mpărat,
trăiește, trăiește, e viu cu-adevărat!

Cu mii de flori, cu frunze noi în crâng
vin primăveri ce iarna iar înfrâng
Și toate spun că Cel Crucificat,
trăiește, trăiește, e viu cu-adevărat!

Isus a înviat cu trup de slavă plin,
așa cum vom trăi și noi prin har divin.
De două mii de ani în luptă ne'încetat,
trăiește, trăiește, e viu cu-adevărat!

Dar dacă-i drept că-nvie frunza iar
și florile când din pamânt răsar,
cu-atât mai mult Acel ce le-a creat
trăiește, trăiește, e viu cu-adevărat!

Isus a înviat, puternic și slăvit.
Și sutele de frați cu Domnul au vorbit.
Apoi, în patru zări pornind, ei au strigat:
trăiește, trăiește, e viu cu-adevărat!

Eu n-am văzut cum a-nviat Isus,
nici mâna-n răni ca Toma nu I-am pus.
Dar simt mereu că-n viața ce mi-a dat
trăiește, trăiește, e viu cu-adevărat!

poezie de
Adăugat de MicheleflowerbombSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Omul, ursul și vițelul

Odată-am fost în pădure,
Și în lujerii de mure
Mormăia ursul Mor-Mor,
Parcă cerea ajutor.
Printre puieții de brazi,
Mi-am făcut puțin curaj.
De urs m-am apropiat
Să văd ce s-a întâmplat.
Pasămite, lângă el
Gemea din greu un vițel.
Am rămas stupefiat,
Să văd că nu l-a mâncat!
Ursu-l mâgâia pe cap,
Eu nu știam ce să fac.
Nu-mi venea de loc a crede
Că în iarba multă, verde,
Împreun-au petrecut o noapte,
Și-a scăpat vițelul de moarte.
Mă apropii. Mâna-ntind,
Mi-era frică să-l ating.
Văzând că ursu-i bucuros,
Pe spate eu l-am întors.
Am văzutnu mai are,
Decât numai trei picioare.
Prin pădure, rătăcit,
Mistreții l-au hăcuit.
De colții lor l-a scăpat
Chiar Moș Martin, supărat.
Pe misreți i-a alungat,
Apoi vițelul l-a luat,
În pădure l-a ascuns,
Unde lupii n-au pătruns.
A stat noaptea lângă el,
L-a oblojit fel de fel.
Iar când s-a luminat,
După ajutor ursu-a strigat.
Vițelușul gemea greu.
Vroia să-l îngrijesc și eu.
Cămașa mi-am spintecat,
Piciorușul i-am legat,
Și primul ajutor i-am dat.
Apoi, ursul m-a ajutat
Să îl duc până în sat.
Sătenii când m-au văzut
Au crezut că sunt pierdut.
Cum e posibil vin
Alături de Moș Martin!
Ba, cărăm și-n spinare,
Amândoi, o arătare.
Lângă oamenii mirați
Stăteau alături trei frați
Moș Martin și cu vițelul
Și eu, omul, doctorelul.

Morala:
Și fiarele au, se pare,
Câteodată suflet mare.
Iar noi trebuie știm,
Cum și când le prețuim.

fabulă de (20 august 2011)
Adăugat de Dumitru DelcăSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
George Coșbuc

Sus inima

Avem o mândră țară -
Prin timpi de jale-amară
Strămoșii se luptară
S-o scape de stăpâni.
Azi singur noi, românii
Suntem în ea stăpânii,
Sus inima, români!

O lege-avem străbună -
Prin veacuri de furtună
Ea n-a putut s-apună
Strivită de păgâni.
Ne-a fost Cel-Sfânt tărie
Și-n veci o să ne fie:
Sus inima, români!

În țara românească
De-a pururi trăiască
Credința strămoșească
Și graiul din bătrâni.
Spre Domnul țării gândul
De-a pururi noi avându-l,
Sus inima, români!

poezie celebră de
Adăugat de Ion BogdanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
George Coșbuc

Vântoasele

ne ferească Dumnezeu
Și-audă-ne din cer cuvântul!
Mi l-a-nghițit acu pământul,
Și-atâta om aveam și eu!
Mi l-am întors în pat cu mâna,
Și-am fost la babe și la vraci
Și-am dat și milă la săraci —
Și mi-a murit la săptămână!

De suflet noi voiam să-l dăm
Și-l dedem gata-n mâna morții!
Era voinic; trăsese sorții,
Și-am tot zorit să-l însurăm.
Găsisem una mai de gazd㠗
Căci nu eram nici noi din drum
Dintâi n-o vruse nicidecum
Dar s-a mai dat și el pe brazdă.

Și ne-am gătit după puteri,
Cu lăutari s-aducem fata,
Cu vin și chef, precum e data —
Țin minte toate, ca de ieri.
Și câți nuntași! Să-i spuie pragul!
Și-afară ger, ca la Craciun.
Mireasa ici, dincolo nun,
Și-n mijloc el, mai mare dragul!

Și-așa deodată l-au cuprins
Călduri — c-a fost și cald în cas㠗
El a ieșit de după masă
Îmbujorat de vin și-aprins.
Și până băgăm de seamă,
Vântoasele-și făcură rost—
Și dacă nu știu eu ce-a fost,
Atunci eu nu știu cum mă cheamă!

În curte el de vorb-a stat
Cu doi flăcăi. Și vezi, deodată.
Așa din vorbă așezată
Gemu cu glasul înfundat;
Apoi cu mâinile-amândouă
Și-a rupt cămașa de pe el —
Flăcăii spun, dar nu la fel;
Dar drept e cum vă spun eu vouă.

vâjâia vârtej de vânt,
Pe când vorbeau: plecase răul!
Și undele-nghițind flăcăul
L-au ridicat de pe pământ.
Și se făcu-n văzduh roșeață
Ca-ntr-un pahar cu sânge-umplut —
Băiatul meu era pierdut
Când s-a mai limpezit de ceață!

Ce-a fost apoi — la Dumnezeu
Sunt toate câte sunt să fie!
Ce-a fost apoi, pământul știe;
Dar spui ce-am auzit și eu —
Că l-au văzut fugind orbește
Se jură vameșul, de-i ceri,
Și doar el nu-i copil de ieri
nu-nțeleagă ce vorbește!

—"Venea ca un nebun spre rău.
Din jos de pod! Și cu mirare
Eu stam văd ce gânduri are,
Că-n vad e apa până-n brâu.
Pe mal s-a desculțat în grabă,
Trecând prin râu. L-aș fi strigat,
Dar m-am temut că-i apucat
Și-mi prind cu Necuratul treabă.

Pe mal dincolo nu-l văzui
Să-și tragă cizmele-n picioare.
Fugea de-a razna pe răzoare
Desculț, așa — de maica lui!"
Vezi, nu i-au dat răgaz la multe!
Și eu l-am tot rugat frumos:
—"Să-mbraci măcar cevași pe dos".
Dar parc-a fost el om s-asculte!

Și-așa-n neștire l-au purtat
Cum nici nu te gândești cu gândul!
Trei sate l-au purtat de-a rândul!
Și-acolo, într-al treilea sat
Bătu-n ferestre la o cas㠗
Ei, vezi, și să te miri ce spun:
din om întreg te fac nebun,
Și din voinic, neom te lasä.

Ei spun așa ca s-a ținut
Cu văduva din cas-aceea.
Dar eu nici nu cunosc femeia —
Și-a fost apoi, că nici n-am vrut
Să știu de ea. Și-am stat întruna.
Am stat de el ca să-l însor,
Și el, văzând că-i tot dăm zor,
S-a lepădat de ea cu buna.

Și-acolo, Doamne, mi l-au dus,
De ne-a stricat tot rostul vieții!...
Și-l așteptam la horă, bieții,
Și, galbeni-ceară, când ne-au spus
Flăcăii, cari au fost cu dânsul:
Eu n-aveam lume pe pământ
Să știu pe care lume sânt,
Așa mă podidise plânsul.

A doua zi, pierit zăcea
În ieslea grajdului, pe paie.
Și-ar fi putut din el să taie
Bucăți-bucăți, că nu simțea.
N-avea putere-n el să-și tragă.
Nici sufletul, și-așa răpus
Zăcea pe țol cu fața-n sus
Cu ochii stinși și fără vlagă.

În două zânele l-au rupt,
I-au stors și sângele cu-ncetul
Căci nu putea să-și miște, bietul,
Nici ochii-n cap! Și i-au mai supt
Și glasul, ca pe muți lăsându-l;
Iar noi din gură-i n-am putut
S-aflăm ce-a fost și ce-a facut,
Și nu-i puteam ghici nici gândul!

Îi dase ceasul rău în drum!
De nu-mi ieșea atunci din casä,
Eu n-aș fi de copil rămasă,
Că l-aș avea băiat și-acum!
Așa... mi l-a-nghițit pământul
Și-atâta om aveam și eu —
ne ferească Dumnezeu
Și audă-ne din cer cuvântul!

poezie clasică de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Neam de trădători și lași...

Curge sângele șiroaie din al nostru tricolor –
De când țărișoara noastră, a devenit țara lor!
Cum adică țara cui?! Țara trădătorilor!
Nicidecum a (tuturor) posibilităților!

Țara celor care, Domnu', cred că le-a luat mințile!
Altfel nu-mi explic cum de ne distrug tradițiile!
Sau mai bine zis distrug, tot ce le iese în cale!
Și pentru ce toate astea, pentru câteva parale?!

Oricum, la final de drum, nu vom lua nimic cu noi!
Din noi va rămâne numai ce vom lăsa-n urmă apoi!
Asta ar tre' -nțeleagă majoritatea din voi –
Ăștia care peste blana de lup purtați blăni de oi!

Dar cine înțeleagă?! V-ați pierdut de mult pe drum...
Și, la fel ca țara asta, veți ajunge și voi scrum!
Nu contează c-azi sau mâine, peste un an sau acum –
Roata se va-ntoarce drastic nu mă-ndoiesc, nicidecum!

Veți plăti chiar înainte de-a vă transforma-n pământ,
Veți plăti și voi, și-ai voștri... Generații-ntregi la rând!
Ne-ndoielnic, nicidecum, credeți-mă pe cuvânt:
Nimeni nu scapă ușor, când sfidează tot ce-i Sfânt!

Iar voi ați batjocorit un întreg neam de creștini,
Le-ați luat pâinea de la gură și-ați vândut-o la străini!
Ați făcut în așa fel, transformați în cretini –
Câți mai mulți dintre ai noștri, milioane de români!

Ați vârât prostia-n școli și mizeria-n spitale,
Ați prostit bătrâni senili cu promisiuni ireale,
Tineri, precum florile, i-ați lăsat fără petale,
Un procent imens din ei, ajunși sclavi peste hotare!

Departe de-ai lor părinți, de prieteni ori de frați –
Din cauza sărăciei, tot mai mult înstrăinați,
De această țărișoară, de-mprejurări obligați –
Să accepte "c-asta e!", fiind mai puțin motivați...

De-aș recăpăta mândria, sfânta țară înapoi!
Și-uite așa, ușor-ușor, se-alege praful de noi!
Și de noi, dar și de ei – ca de-un morman de gunoi!
Asta am ajuns fim, pentru că dăm înapoi...

poezie de din Începuturi (28 mai 2018)
Adăugat de Andrei Ș.L. EvelinSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Lumina din Infinit

cinste slavă și mărire
Lui Isus Cel răstignit
care iată din iubire
pentru noi El a murit

pentru noi și-a dat viața
sus pe cruce la Calvar
și scuipată i-a fost fața
să ne dea viața-n dar

cinste slavă și onoare
îi aducem Lui Mesia
și-i cântăm cu-nflăcărare
căci ne oferă veșnicia

pentru noi Isus și-a dat
și viața și Ființa
când la moarte condamnat
i s-a dat atunci sentința

fără pată fără vină
El viața și-a trăit
a fost unica Lumină
ce nouă s-a dăruit

doar Isus cel acuzat
de preoți și farisei
a trăit fără păcat
printre oamenii cei răi

căci doar El era iubirea
al vieții Creator
ce-a trăit neprihănirea
chiar sub ochii tuturor

numai El a îndrăznit
susțină că-i Viața
Lumina din Infinit
ce străluce dimineața

n-a fost nimeni pe pământ
ca și El ca să susțină
e Fiul Celui Sfânt
și trăiește fără vină

doar Isus Hristos Mesia
pe Tatăl ni l-a descris
căci El este bucuria
de-a intra în Paradis

Tatăl vrea ca omenirea
mântuirea s-o primească
și să guste fericirea
sus în Slava Lui cerească

și Hristos l-a înălțat
pe Tatăl dându-i onoare
Isus doar l-a lăudat
cinstind Numele Lui Mare

altul nimeni n-a vorbit
de Tatăl ca și Isus
nimenea nu l-a slăvit
ca și Fiul Lui supus

nici David nici Moise chiar
n-au vorbit de Dumnezeu
ca și Mielul din Calvar
căci El este Tatăl Său

doar Isus în mod real
pe Tatăl l-a cunoscut
când pe-al vieții veșnic val
ambii omul l-au făcut

din pământ și din lumină
și din apă și din vis
trăiască fără vină
omul chiar în Paradis

Isus doar ne e menirea
și Iubirea din Cuvânt
prin El noi neprihănirea
o avem jos pe pământ

El pe brațe ne-a luat
când murise sus pe cruce
pentru al meu și-al tău păcat
în rai să ne poată duce

El păcatu-a ispășit
și pedeapsa ne-a iertat
când pe Golgot-a murit
și noi inima i-am dat

Tatăl Sfânt a hotărât
ispășirea și iertarea
omul iarăși mântuit
trăiască îndurarea

glorie Lui Dumnezeu
slavă-i fie Lui Mesia
căci acum prin planul Său
ni se oferă mântuirea

mulțumesc o Tată Sfânt
mulțumesc Isus iubit
căci eu astăzi prin Cuvânt
sunt pe veci dar mântuit

poezie de (4 ianuarie 2019, Mănăștur)
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Înainte, cu testamentul căpitanului!

Prin marea bântuită de furtuni,
Nu știm de vom ajunge la liman,
Căci l-am pierdut în zori pe Căpitan
Și au pierit în valuri cei mai buni...

Dar vom plini un drum din "Testament"
Ce ni l-a scris pe foi de veșnicie,
Ca să-l predăm urmașilor, solie
Și să rămâie țării, fundament.

Ca alte generații, după noi,
Să puie pe el piatră peste piatră
Și să zidească cuibul de eroi,

Sub steagul său, prin jertfă miruit,
În care Neamul să-și găsească vatră
Și marele destin ce i-a dorit...

poezie clasică de
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
George Coșbuc

Voichița lui Ștefan

Doamna lângă Ștefan vine,
Blândă-n vorbe și-n purtat:
Doamne, iar ești supărat!
Sunt, Voichiță, pentru tine!
Zăpăcită doamna sta
Și-nflorită de rușine:
Ce-am făcut, măria-ta?

Tu?... Nimic! Și vodă strânge
Mâna doamnei, gânditor.
Șerpii-și au culcușul lor...
Ah, Voichițo, cum aș plânge!
Rău ca Radu nimeni nu-i:
Uite-n pumni așa aș frânge
Gât de lup cum e al lui!

Doamna i-a pătruns cuvântul,
Până-n suflet i-a pătruns.
El tăcea, ea n-a răspuns.
Noapte e, și bate vântul,
Și prin noapte, cu vreo doi
Tari bați cu ei pământul.
Pleacă Ștefan la război.

Dintr-același ceas Voichița
Nu s-a mai oprit din plâns.
Brâu pe trup ea n-a mai strâns.
Nu și-a mai gătit cosița.
În genunchi, c-un dor păgân
Ea sărută iconița
Maicii Domnului, din sân,

Unu-i soț, iar altu-i tată,
Pentru care se ruga?
Zile-ntregi ea se lupta
De fiori cutremurată;
Când avea pe soț în gând
Ea se pomenea deodată
Pe părinte blestemând.

Ah, de-ar fi un zid de-aramă
Între dânșii, până-n nori!
Și prin plâns adeseori
Îi părea că ei o cheamă
Să-i împace! Ea, dar cum?
Pe ea cine-o bagă-n seamă?
Prutul să-l oprești din drum!

Și-ntr-o zi, sătui de sânge,
Iată-i, moldovenii vin,
Sufletul, de milă plin,
Al Voichiței cum se frânge:
Pentru soțul ei dorit
Râde veselă, și plânge
Pentru-un tată biruit.

Ea cu pași grăbiți pornește
Să-și cuprindă soțu-n prag;
Ochii-i stinși s-aprind de drag,
Ștefan însă ocolește
Ochii doamnei, e pripit.
Iar Voichița nu-ndrăznește
Nici să-i zică bun sosit.

Tu mă știi, Voichițo, bine!
Neamul vostru-i neam de hoți,
Și-i voi dușmăni pe toți,
Cum te dușmănesc pe tine!
Am să-i curm pe-ai tăi de veci
Nu mai poți trăi cu mine:
Tu ai mamă, poți pleci.

Doamna-ngălbenind scoboară
Ochii umezi în pământ,
Făr-a zice vrun cuvânt.
Iese-apoi. I-a spus s-o doară,
Și-a durut-o ce i-a spus
Un altar ce se doboară
Când vin trăsnete de sus!

Și rămas acum viteazul
Singur în iatac, și-a pus
Capu-n mâini, pe gânduri dus.
El și-a potolit necazul
Dar pe doamnă o iubea!
Și-ngropând în coif obrazul
Ștefan vodă-acum plângea!

poezie clasică de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
George Coșbuc

Moartea lui Fulger

În goana roibului un sol,
Cu frâu-n dinți și-n capul gol,
Răsare, crește-n zări venind,
Și zările de-abia-l cuprind,
Și-n urmă-i corbii croncănind
Aleargă stol.

El duce regelui răspuns
Din tabără. Și ține-ascuns
Sub straiul picurând de ploi
Pe cel mai bun dintre eroi -
Atâta semn de la război,
Și-a fost de-ajuns!

Pe Fulger mort! Pe-un mal străin
L-a fulgerat un braț hain!
De-argint e alb frumosu-i port,
Dar roș de sânge-i albul tort,
Și pieptul gol al celui mort
De lănci e plin.

Sărmanul crai! Când l-a văzut
Și, când de-abia l-a cunoscut,
Cu vuiet s-a izbit un pas
De spaimă-n lături și-a rămas
Cu pumnii strânși, fără de glas,
Ca un pierdut.

Să-i moară Fulger? Poți sfărma
Și pe-un voinic ce cuteza
Să-nalțe dreapta lui de fier
Să prindă fulgerul din cer?
Cum pier mișeii dacă pier
Cei buni așa?

Dar mâne va mai fi pământ?
Mai fi-vor toate câte sunt!
Când n-ai de-acum să mai privești
Pe cel frumos, cum însuți ești,
De dragul cui să mai trăiești,
Tu soare sfânt?

Dar doamna! Suflet pustiit!
Cu părul alb și despletit
Prin largi iatacuri alerga,
Cu hohot lung ea blestema,
Și tot palatul plin era
De plâns cumplit.

La stat și umblet slabă ce-i!
Topiți sunt ochii viorei
De-atâta vaiet nentrerupt,
Și graiul stins și-obrazul supt
Și tot vestmântul doamnei rupt
De mâna ei!

- "De dorul cui și de-al cui drag,
Să-mi plângă sufletul pribeag,
Întreagă noaptea nedormind,
Ca s-aud roibii tropotind,
Să sar din pat, s-alerg în prag,
Să te cuprind!

Nu-l dau din brațe nimănui!
Închideți-mă-n groapa lui -
Mă lași tu, Fulgere, mor?
Îți lași părinții-n plâns și dor?
O, du-i cu tine, drag odor,
O, du-i, o, du-i!

Ah, mamă, tu! Ce slabă ești!
N-ai glas de vifor, jelești;
N-ai mâini de fier, ca fier frângi;
N-ai mări de lacrămi, mări plângi,
Nu ești de foc, la piept să-l strângi,
Să-l încălzești!

Și tu, cel spre bătăi aprins,
Acum ești potolit și stins!
N-auzi nici trâmbițile-n văi,
Nu vezi cum sar grăbiți ai tăi -
Râdeai de moarte prin bătăi,
Dar ea te-a-nvins.

Pe piept, colac de grâu de-un an,
Și-n loc de galben buzdugan,
Făclii de ceară ți-au făcut
În dreapta cea fără temut,
Și-n mâna care poartă scut
Ți-au pus un ban.

Cu făclioara, pe-unde treci,
Dai zare negrilor poteci
În noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vamă peste râu.
Merinde ai colac de grâu
Pe-un drum de veci.

Și-ntr-un coșciug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
Să fii întreg ce-ai fost mereu,
Să tremure sub pasu-ți greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Când vei fi dus.

Mirați și de răsuflet goi,
Văzându-ți chipul de război,
Să steie îngerii-nlemnit;
Și, orb de-al armelor sclipit,
S-alerge soarele-napoi
Spre răsărit!...

Iar când a fost la-nmormântat,
Toți morții parcă s-au sculat
Să-și plângă pe ortacul lor,
Așa era de mult popor
Venit plângă pe-un fecior
De împărat!

Și popi, șirag, cădelnițând
Ceteau ectenii de comând -
Și clopote, și plâns, și vai,
Ș-oștenii-n șir, și pas de cai,
Și sfetnici, și feciori de crai,
Și nat de rând.

Și mă-sa, biata! Cum gemea
Și blestema, și se izbea
Să sară-n groapă: - "L-au închis
Pe veci! Mi-a fost și mie scris
Să mă deștept plângând din vis,
Din lumea mea!

Ce urmă lasă șoimii-n zbor?
Ce urmă, peștii-n apa lor?
Să fii cât munții de voinic,
Ori cât un pumn fii de mic,
Cărarea mea și-a tuturor
E tot nimic!

tot ce ești și tot ce poți,
Părere-i tot dacă socoți -
De mori târziu ori mori curând,
De mori sătul, ori mori flămând,
Totuna e! Și rând pe rând
Ne ducem toți!

Eu vreau cu Fulger rămân!
Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân,
M-a dușmănit trăind mereu
Și-a pizmuit norocul meu!
E un păgân și Dumnezeu,
E un păgân.

De ce să cred în el de-acum?
În fața lui au toți un drum,
Ori buni, ori răi, tot un mormânt!
Nu-i nimeni drac și nimeni sfânt!
Credința-i val, iubirea vânt
Și viața fum!

Și-a fost minune ce spunea!
Grăbit poporul cruci făcea
De mila ei, și sta-ngrozit. -
Și-atunci un sfetnic a venit
Și-n fața doamnei s-a oprit,
Privind la ea.

Un sfânt de-al cărui chip te temi
Abia te-aude când îl chemi:
Bătrân ca vremea, stâlp rămas,
Născut cu lumea într-un ceas,
El parcă-i viul parastas
Al altor vremi.

Și sprijin pe toiag cătând
Și-ncet cu mâna ridicând
Sprâncenele, din rostu-i rar,
Duios cuvintele răsar:
- "Nepoată dragă! De-n zadar
Te văd plângând.

De cum te zbuciumi, tu te stingi
Și inima din noi o frângi -
Ne doare c-a fost scris așa,
Ne dori mai rău cu jalea ta:
De-aceea, doamnă, te-am ruga
nu mai plângi.

Pe cer când soarele-i apus,
De ce să plângi privind în sus?
Mai bine ochii-n jos să-i pleci,
Să vezi pământul pe-unde treci!
El nu e mort! Trăiește-n veci,
E numai dus.

N-am cap și chip pe toți să-i spui
Și-aș spune tot ce știu, dar cui?
Că de copil eu m-am luptat
În rând cu Volbură-mpărat
Și știu pe Crivăț cel turbat
Ca țara lui.

Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!
Și toți s-au dus pe-același drum.
Ei și-au plinit chemarea lor
Și i-am văzut murind ușor;
N-a fost nici unul plângător,
Că viața-i fum.

Zici fum? O, nu-i adevărat.
Război e, de viteji purtat!
Viața-i datorie grea
Și lașii se-ngrozesc de ea -
Să aibă tot cei lași ar vrea
Pe neluptat.

De ce să-ntrebi viața ce-i?
Așa se-ntreabă cei mișei.
Cei buni n-au vreme de gândit
La moarte și la tânguit,
Căci plânsu-i de nebuni scornit
Și de femei!

Trăiește-ți, doamnă, viața ta!
Și-a morții lege n-o căta!
Sunt crai ce schimb-a lumii sorți,
Dar dacă mor, ce grijă porți?
Mai simte-n urmă cineva
Că ei sunt morți?

Dar știu un lucru mai pe sus
De toate câte ți le-am spus:
Credința-n zilele de-apoi
E singura tărie-n noi,
multe-s tari cum credem noi
Și mâine nu-s!

Și-oricât de amărâți fim
Nu-i bine să ne dezlipim
De cel ce viețile le-a dat! -
O fi viața chin răbdat,
Dar una știu: ea ni s-a dat
Ca s-o trăim!

Ea n-a mai plâns, pierdut privea
La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
Și n-a mai înțeles ce-a zis
Și nu vedea cum au închis
Sicriul alb - era un vis
Și ea-l trăia.

Senini de plânset ochii ei,
Vedea bărbați, vedea femei,
Cu spaimă mută-n jur privea.
Din mult nimic nu-nțelegea;
Și să muncea știe ce-i.
Și nu putea.

I-a fulgerat deodată-n gând
Să râdă, căci vedea plângând
O lume-ntreagă-n rugăciuni. -
"În fața unei gropi s-aduni
Atâta lume de nebuni!
Să mori râzând...

Și clopotele-n limba lor
Plângeau cu glas tânguitor;
Și-adânc, din bubuitul frânt
Al bulgărilor de pământ,
Vorbea un glas, un cântec sfânt
Și nălțător:

"Nu cerceta aceste legi,
ești nebun când le-nțelegi!
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea!
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea!

poezie celebră de
Adăugat de Ion BogdanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!

Soldatul este cel care salută steagul, cel care își servește patria reprezentată de acest steag, și tot sicriul lui este decorat cu steagul care îi dă manifestantului dreptul de a-și bate joc de acest steag și de a-i da foc.

citat din
Adăugat de CristianaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
în alte limbiEste disponibil și textul în engleză.

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info
Cineva are nevoie de răspunsul tău: Ce edituri publică literatură pentru copii de autori români contemporani? Fii primul care răspunde!
Direcționează
2%
către Asociația Culturală Citatepedia!

Citește detalii »

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!