Sărmanii suferinzi

moto:
Chiar de nu te înfioară
O să-i simţi în preajma ta
Când începe să te doară,
Aerul din a putea
------------------------------

Suntem sătui de-atâta boală
Că putem să dăm şi împrumut
De pe-o pernă capul ni se scoală
Şi-şi caută o alta aşternut

Ni se surpă zidurile bolnave
Mucegaiul le-a cuprins spre nord
Şi se-nchid cetăţile bolnave
Ca un flux de sânge dinspre cord

Şi orice boală naşte altă boală
Şi nici una nu ne e străină
Că învăţăm întruna ca la şcoală
Drumul cel mai scurt înspre ruină

Nu ne mai ajută medicaţii
Decât doar să ne scurteze drumul
În halate albe, consacraţii
Prin saloane-i răspândesc parfumul

Şi ruina dusă pe picioare
Zilnic mai aproape-i de apus
Că de-un timp nimic nu ne mai doare
Şi-acolo unde mergem, dureri nu-s

Când mai vine câte-un oaspe nou
Sprijinit de soră dintr-o parte
Intră în salon ca-ntr-un cavou
Până trece dincolo de moarte

Se micşorează veşnic universul
Şi tavanul mai puţin înalt e
Pe lângă paturi ni se frânge mesul
Ca mesageri ai lumii celeilalte

Că moartea noastră e domoală
Atâta cât în vieţi n-am încăput
De pe-o pernă capul ni se scoală
Şi-şi caută o alta aşternut

poezie de Ion Untaru din Condorul (2001)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cheia sol a foii albe

Orice carte este-o boală
orice carte este-un leac
din nesimţire te scoală
chiar dac-ai dormit un veac

Orice carte este-un leac
ce te vindecă de moarte
clipe ai avut doar vrac
înc-un pas şi eşti departe

O şi dincolo de moarte
din nesimţire te scoală
sufletu-l pune deoparte
orice carte este-o boală

Orice carte este-un leac
eu scriind doar pot să tac

poezie de Costel Zăgan din Cezeisme II (30 iunie 2012)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Condamnaţii

Condamnaţii din sanatoriu
Se uită cu jind prin ferestre
Sănătatea, singura lor zestre
A ajuns detaliu derizoriu

Se simt mai vinovaţi ca la-nceput
Pe umeri duc o tristă condamnare
Că nimeni pe pământ putere n-are
Să le redea întâiul lor statut

Zilnic fac controale de rutină
Şi înghit pastile de tot felul
Frica morţii le măreşte zelul
Că ei zilnic merg înspre ruină

Lasă-n urmă un crâmpei de viaţă
Unii chiar neveste şi copii
Conjugarea verbului a fi
Le-a fugit definitiv din faţă

Când pătrunde medicu-n salon
Caută cu spaimă să cuprindă
Pe faţa lui sentinţa ca-n oglindă
Şi-şi ridică ochii spre plafon

poezie de Ion Untaru din Autoportret fără oglindă (2005)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi paşii mi se-nvârt în loc, într-un ocean fără noroc...

Nu ştiu să merg spre răsărit şi am uitat când am iubit şi cum era sărutul,
Parcă avea un gust de rai, deşi prin rai nu prea umblai, că îţi ştia trecutul...
Mi-s paşii singuri şi mai rari, rătăcitori şi circulari cu destinaţii false
Se-nvârt pe loc şi nu ajung, în cerc e drumul mult prea lung, dar fără de foloase...
Pornesc din nord, în nord mă-ntorc şi sugrumată de miorc, fac pauză de viaţă
Pe un gheţar cu miez de jar, în echilbru cam precar pe-o pojghiţă de greaţă...
Plec seara spre o altă zi şi nu ştiu dacă vei veni şi mă trezesc buimacă
De-atâta zbucium în zăpezi, că nu le simţi şi nu le vezi şi le ordon să tacă.
Şi ţipă albul ca nebun, că-i troienit pe orice drum ce duce înspre tine
Şi nicio veste prin nămeţi, doar urme albe de drumeţi ce-şi caută destine...
Îmi fac un iglu pentru nopţi, unde un vers nu poţi s-adopţi pentr-un poem de vară
Ce rătăceşte înspre nord, refrigerându-şi un acord pe-o coardă de vioară...
Eu nu mai ştiu, spre răsărit, să mai găsesc ce am iubit, c-am rătăcit cărarea
Şi nordul m-a acaparat într-un ocean însingurat să-mi fure exaltarea...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul lacrimii

Liniştea din cer coboară
Peste răni ca un balsam
La bursa sorţii un Sesam
Falimentând, mai înfioară

Şi numai una din viori
Îşi frânge zborurile toate
Că doar o lacrimă mai poate
S-arate drumul spre comoară

Din înalturi priveghează
Iubirea Lui ca un Părinte:
Mijloceşte Doamne sfinte
Drumul lacrimii spre oază!

poezie de Ion Untaru din Autportret fără oglindă (2005)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Martorul visător

Ai atâta ploaie-n tine,
Trec visările-n obsesii,
Ca o dimineaţă-n sine,
Dinspre-a nopţilor regresii,

N-am aflat de mă iubeşti,
Tu iubire ireală,
Fug de tine prin poveşti,
Pari un personaj de smoală,

Nu o zâna, ci o pală,
Într-o toamnă greu ploioasă,
O nevindecată boală
Dintr-o lume nefrumoasă

Care te doreşte mult,
Mult mai mult decât poţi duce,
Numai ţipete ascult,
Schimb acele legi caduce

Spre un bine iluzoriu
Întru care n-am habar
De acel premonitoriu
Al trăirii în zadar,

Nu te mai feri de mine,
Vom muri oricum cândva,
Răul trece înspre sine,
Eu rămân să fiu a ta,

Fiindcă te iubesc şi parcă,
În destinul ce-l petrec,
Zeci vapoare-aş da pe-o barcă,
Înspre tine doar să trec,

N-am profil de dezertor,
Nu sunt multe a mă frânge,
Sunt un martor visător
Dintr-o crimă fără sânge.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirile nu se sinucid

piatra, privită prin semne, îmi spune
pietruită-n drumul vieţii, ea-mi cere
paşii să-i număr dinspre început
tâmpla-mi cuprinde durerea
amintirea ochilor tăi plânge
acolo păstrată de timp
nimic nu este ostenit, nici măcar
când eu nu mai exist, dincolo
de-o poartă
văd colţul străzii dărâmat
o urmă de ceaţă trecea ultima dată
când te-am mai zărit
încăperea se certa cu umbre de colţ
cu raze de soare când ochii tăi i-am privit
cornul lunii a fost din început doar iubire
unul acolo unde tu răsăreai
aplecat deasupra lumii soarele mă doare
amintirile scrise pe frunze de toamnă
se întorc de unde au venit
aştept acum pe-o piatră din vârf de munte
din noapte să apari cu-n nou răsărit

poezie de Viorel Muha (septembrie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regal

luaţi împreună suntem doi frumoşi
două ceşti de cafea îşi răsucesc aromele în funii
cu mirosurile noastre după
o noapte cu lună de veghe între cearşafuri
cu cât ne ştim mai mult cu atât ne dăm seama
cât de puţin am aflat unul despre celălalt
câtă anatomie avem încă de parcurs
cu mâinile putem face orice ne trece prin minte
să folosim fiecare parte din noi pentru modelat
la focul zvăpăiat al cunoaşterii dorinţele de murano
au ceva inimaginabil în culoarea lor

separat suntem două felii de pepene
în gurile a două nefericiri
seminţele par nişte păsări împrăştiate
nu mai ştiu drumul spre cuib
&
lasă-mă chiar acum să-ţi amintesc
iubire e atunci când mângâi
aerul cu care mă apropii
aşternutul pe care mă aşezi
tot ce ating şi vrei să rămână neatins
când vorbele nu-şi pierd valoarea
se întorc în noi ca nişte cocoare
primăvara
nu se destramă fiindcă avem în noi ceva sfânt
ceva mai înalt decât noi
unde ne recunoaştem şi
devenim stăpâni

moartea e când nu ai pe cine iubi

poezie de Ottilia Ardeleanu din Cele mai frumoase poezii de dragoste (2018)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul toamnei

Plouă trist peste zâmbete seara-n octombrie
şi uşile se-nchid cu plecări printre ziduri
uitate de timp şi de ferestre.
Pe portativ au mai rămas lângă cheia sol
trei do de jos
imitând vântul şi suspinul din pernă.
Drumul s-a întins cât o pădure desfrunzită
de la un timp la încă o amintire
aproape veştedă.
Dinspre apus urme de paşi către
mine desenează umbra îmbrăţişării tale
de azi.

poezie de Victor Iacobescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea batranilor

Mai muncim o vreme, tată-mare,
Ca să strîngem bani de-nmormîntare,
Mai muncim o vreme, mamă bună,
Şi-or să ne îngroape împreună.

Leu cu leu aţi adunat o viaţă,
Aţi făcut economii de piaţă
Şi acum aşa a fost să fie,
Să n-aveţi bani pentru sicrie.

Vremuri mari, puternice reforme,
Toate cheltuielile-s enorme,
Pune, tată, capul pe o pernă,
Viaţa ta a devenit eternă.

Nu mai ai nici dreptul la o moarte,
Trage-te, bătrîne, într-o parte
Şi rămîi, pîn-la sfîrşit, de pază,
Că altfel te devalorizează.

Mai muncim un an, în sărăcie,
Poate, pîn-la urmă, cine ştie,
N-avem dreptul de a fi statuie,
Dar măcar un lemn şi nişte cuie.

Pune, mamă, masă mai săracă,
Să le dăm şi ălor care pleacă,
Să la stăm cu milă împotrivă,
Printr-un biet colac şi o colivă.

Lasă-ţi, mamă, ochii peste ţară,
Să o faci din moarte să tresară,
Ca pe noi din nou să nu ne nască,
Fără-o-nmormîntare creştinească.

Groapa ne-a urcat pîn-la călcîie,
Dar n-avem nici bani pentru tamîie,
Şi lumînărarii ne despoaie,
Şi ce scump şi drumul pîn-la rai e!

Ţine, mamă, ţine, tată, uşa,
Să nu intre peste noi cenuşa,
Hornurile gri să nu-şi reverse,
Peste noi cenuşile perverse.

Ce impozit fiecare boală,
Ce exploatare ireală!
Scîndura sicriului ne costă
Mult mai mult ca viaţa noastră, fostă.

Pune, tată, mîna pe-o secure,
Să luăm sicrie din pădure,
Pune, mamă, mîna pe o pîine
Şi împarte-o, că murim chiar mîine.

Vremuri de inflaţie şi silă,
Moartea însăşi a ajuns umilă
Şi, în fond, pe noi ce ne aşteaptă?
Doar o sinucidere-nţeleaptă.

Noi, bătrînii, am rămas pe drumuri,
Într-un crematoriu numai fumuri,
Şi murim, ajunşi pe înnoptate,
Marfa cea mai ieftină din toate.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când există numai dragoste trupească, şi dacă, de pildă, femeia află că soţul ei a privit la alta, atunci îi aruncă vitriol în ochi şi îl orbeşte; în timp ce, atunci când există dragoste curată, o doare mai mult şi caută cu orice chip să-l aducă iarăşi pe drumul cel bun. Astfel vine harul lui Dumnezeu.

Paisie Aghioritul în Cuvinte duhovniceşti, vol. IV - Viaţa de familie (2003)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sentinţă

Totu-anceput pe neaşteptate;
Era-nrtr-o zi de mai, cu soare...
Întorşi sleiţi dintr-o plimbare
Stăteam ferice, întinşi pe spate...

... Lăsaţi cu gândul dus alene,
Când sufletul molcom se-ntinde
Şi-n gând nimic nu se aprinde,
Doar vis nespus se scurge-n vene...

... Şi ca din gol uitat, răsună
Un clopot tremurând haotic
'n timpane surde, rău, despotic...
Făcând din linişte, furtună...

E-o voce stranie pe fir
Ce dă verdict de suferinţă
Fără retur, crudă sentinţă;
Că-i drumul către cimitir...

E-un rezultat de analiză
Transmisă despre soţ, femeii;
Că viaţa n-o salvează zeii...
Nici Dumnezeu n-are expertiză!

Cad toţi cu aerul distrus
Şi-ncepe lupta cu destinul,
Fără vreo şansă cu puţinul
De ştiinţă... de duşman intrus.

Şi bătălia scumpă costă
Şi tot era neprevăzut...
Nu mai e zâmbet, glasu-i mut
Şi viaţa e o tristă anostă!

N-ajunge efortul, nici prieri,
E numai rău ce galopează
Nebun... Pe viu moartea exersează...
Nici viitor nu e, doar ieri.

Dintr-un semeţ şi plin de viaţă
Se cocârjează, nu mai mişcă,
Se uită-n jur privirea tristă
Şi caută un suport de aţă...

Priveşte agale neputinţa,
Cu ochii goi cerşeşte mila
Şi resemnat întoarce fila
În minte... Are doar credinţa!

Nici luptă nu mai poate duce;
'n sfârşit de august se va stinge...
Un pedepsit ce-ar vrea să strige
Dreptul de-a fi, c-un semn de cruce.

Ce crud se prăvăleşte fiinţa
În cumul disperat spre boală,
Ca-ntr-un galop... Nu se mai scoală!...
Când pronunţată e sentinţa!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (22 august 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi când a sfârşit de zis aceste, Făt-Frumos a întins mâna, ca prin somn, şi când s-a atins de mijlocul ei, dang! a plesnit cercul, şi ea îndată a născut pruncul, fără a simţi câtuşi de puţin durerile facerii. După aceasta împărăteasa povesteşte soţului său câte a pătimit ea de când s-a făcut el nevăzut. Atunci împăratul, chiar în puterea nopţii, se scoală, ridică toată curtea în picioare şi porunceşte să-i aducă pe hârca de babă înaintea sa, dimpreună cu toate odoarele luate cu vicleşug de la împărăteasa lui. Apoi mai porunceşte să-i aducă o iapă stearpă şi un sac plin cu nuci, şi să lege şi sacul cu nucile şi pe hârcă de coada iepei, şi să-i dea drumul. Şi aşa s-a făcut. Şi când a început iapa a fugi, unde pica nuca, pica şi din Talpa-iadului bucăţica; şi când a picat sacul, i-a picat şi hârcei capul.

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lupul se mai învârte cât se mai învârte prin casă, doar a mai găsi ceva, dar nu găseşte nimic, căci iedul cel cuminte tăcea molcum în horn, cum tace peştele în borş la foc. Dacă vede lupul şi vede că nu mai găseşte nimic, îşi pune în gând una: aşază cele două capete cu dinţii rânjiţi în fereşti, de ţi se părea că râdeau; pe urmă unge toţi pereţii cu sânge, ca să facă şi mai mult în ciuda caprei, ş-apoi iese şi-şi caută de drum. Cum a ieşit duşmanul din casă, iedul cel mic se dă iute jos din horn şi încuie uşa bine. Apoi începe a se scărmăna de cap şi a plânge cu amar după frăţiorii săi.

Ion Creangă în Capra cu trei iezi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O viaţă trece, alta vine

.. Viaţa în ziua de azi, aici şi acum,
mi-am creat-o, ca de obicei prost,
când plin de ardoae creatoare,
mi-am aşezat pe nas ochelarii de cal,
şi-am început s-o experimentez...

Off,... o prostie a prostiilor,
oftez eu, o prostie şi totul este deşertăciune,
totul este deşertăciune în creeaţia mea...
... Ce folos am eu din toată truda,
cu care mi-am trăit toată viaţa?...

... O viaţă trece, alta vine,
şi pământul este veşnic în mişcare,
viaţa mi se naşte, îmbătrânesc,
şi alearg spre locul de unde n-am scăpare...

... Nimic nou, după câte conştientizez,
cică pe la bătrâneţe o să fiu cam melancolic.
Nu ştiu motivul,
dar o să continui să iubesc viaţa,
din locul unde-am rămas făr de viaţă...

... Ce a fost nu va mai fi,
şi ce s-a facut nu se va mai face,
nu este nimic vechi sub soare,
toul merge spre înainte...

... Pagina din această viaţă mă informează
despre tratativele mele zadarnice cu moartea,
în legătură cu pretenţia ei absurdă
de-a-mi încheia viaţa... de-a muri,
deşi este plină de greşeli nepermise...

... Uitând eu cu bună ştiinţă
că fiecare dintre noi suntem datori
c-o moarte... moarte unde-ţii boldul!...
... Doamne scapă-mă de ea... ajută-mă!...
... Nimic nou... sub soare...

poezie de Alexandru Ioan Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atâta timp...

Atâta timp cât mai avem o ţară
Şi ştim că locul nostru e aici,
Chiar dacă soarta-i crudă şi amară
Pe-acest Pământ nu suntem venetici.

Atâta timp cât mai avem o viaţă,
Bună sau rea, aşa cum este ea,
Putem să stăm cu moartea faţă-n faţă
Nu să ne-ascundem după o perdea.

Atâta timp cât mai avem onoare
Aşa cum am avut de când ne ştim
Chiar dacă umilinţa rău ne doare
Putem pe toţi în ochi să îi privim.

Atâta timp cât mai avem un suflet
Şi o iubire-n noi de oferit,
Cât ne păstrăm curat al nostru cuget
Suntem măreţi chiar dac-am suferit.

Atâta timp cât nu uităm trecutul
Şi cât ne pasă de acest popor,
Cât ale noastre piepturi îi sunt scutul
Putem avea în faţă un viitor.

Atâta timp cât mai avem speranţe
C-această lume rai va deveni
Indiferent de vremi şi circumstanţe,
După eşecuri ne vom reveni.

Atâta timp cât mai avem o şansă
De a scăpa de-acest destin sever,
Să căutăm cărarea luminoasă
Şi să urcăm pe ea până la cer.

poezie de Octavian Cocoş (11 septembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altă odă gingaşă

Sunt medic dar mă tratez
domnilor daţi-mi o boală
şi-un înger în fa diez
o din morţi pe loc vă scoală

Domnilor daţi-mi o boală
cum n-aveţi nimic în cont
nici la grădiniţă nici la şcoală
moarte-i doar la orizont

Zău n-aveţi nimic în cont
vreun înger în fa diez
vreun demon cu sexul bont
o sunt medic dar mă tratez

Cu lână de Mioriţă
din zbor de la doctoriţă

rondel de Costel Zăgan din Cezeisme II (27 august 2011)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucrătorii viei

de ce dăm noi importanţă
omului după ţinută?
fiecare om strănută
când ajunge în instanţă

orişicare se dă mare
şi-şi adaugă la puncte
numai calităţi defuncte
mai ales când nu le are;

de ce ne umflăm în pene
când vorbim cu cei mai mici
că tot nu ne cred şi nici
nu le semănăm la gene?!

pantalonul tău cu dungă
nu mai este o virtute
dacă iei drept servitute
doar ce-ţi zornăie în pungă;

uită-te cum crapă coaja
pomului ce nu dă roade
iar invidia te roade
până când adoarme straja

şi-ai să vezi cum bate vântul
prin livada ta pustie
dacă e să nu mai fie
sprijinit deloc avântul

zestrea ta, averea vie
grijă cui o laşi în urmă
că noi nu suntem o turmă
ci doar lucrători în vie!

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfatul înţeleptului

Când simţi că nu mai poţi
Sau nu mai poţi să simţi
Când îi urăşti pe toţi
Cei ce te scot din minţi
Când eşti puţin mai aspru, mai bizar
Sau nici tu nu mai ştii cum eşti măcar
De te pândeşte moartea sau vreo boală
De ţi s-a încurcat vreo socoteală
Dacă te simţi cum nu te-ai mai simţit
Sau dacă eşti puţin îndrăgostit
Şi nu mai ştii ce-nseamnă da sau nu
Tu ştii ce trebuie sa faci? Eu nu...

poezie de Marius Robu din Pacoste de dragoste (23 ianuarie 2010)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel mai simplu

într-adevăr, am primit s-alegem orice poveste:
una a noastră, alta şi-a lor;
nimic obişnuit, spuneai; nimic obişnuit, bănuiam că e;
eu făceam loc printre valurile tale
când ieşeai cu câte o alta, de hotar ce-aş fi putut înţelege
şi doar ce se făcea cu o treaptă mai sus;
uneori, altele îţi erau în lucru, precum cărţile mele
despre cele mai vechi amintiri, aşa cum te-am învăţat,
chiar şi cea care ne-nsoţea, de ştiam ori nu;
sigur ne putem străbate orice poveste
chiar şi-n lung şi chiar şi-n lat, să stăm şi-n drum
şi-n pragul ei şi-n orice sfere şi mai înalte decât noi.
cel mai simplu dintre toate ne este simplu
şi aşa cum se-arată:
cu gutui la masa de seară... aceea care ne aşteaptă
şi cu flori din orice anotimp
încât nimic să nu sfârşim şi niciodată.

poezie de Ana Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dureri

Mă doare pieptul când inspir
Din floarea mea mucigăită
În mine-s ghimpi de trandafir
Şi ghimpi îmi cresc ca o ispită

Mă doare capul de nebun
Înnebunit mult prea devreme
Mă dor nebunii din prejur
Mă dor şi ale lor blesteme

Mă dor picioarele de mers
Spre locul plecat mai departe
Mă doare luna şi-al ei stres
Când noaptea ei o strâng în braţe

Mă doare totul şi nimic
Mă dor cuvinte-ncrucişate
Mă doare când primesc un plic
De îl deschid, ce mă mai paşte

Mă doare piatra când o calc
Mă doare urcând povârnişul
Mă dor tăcerile cu tâlc
Mă doare însuşi infinitul

Mă doare şi acum când scriu
Pe-o foaie ce-i mototolită
Prin ridurile ei mă ştiu
O poezie scrijelită

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!