Când vioarele tăcură

Vioarele tăcură. O, nota cea din urmă
Ce plânge răsleţită pe strunele-nvechite,
Şi-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă
Pe visurile stinse din suflete-ostenite.

Arcuşurile albe în noaptea solitară
Stătură: triste paseri cu aripile întinse,
Păreau c-aşteaptă semne, şi strunele vibrară,
Ah, strunele, ce tremur de viaţă le cuprinse!

Şi degetele fine, în umbră sclipitoare
Păreau ca nişte clape de fildeş, ridicate
Pe flaute de aur în seri de evocare
A imnurilor triste din templele uitate.

Murise însă cântul de veche voluptate,
Şi triste şi stinghere vioarele părură
În noaptea-ntunecată de grea singurătate
Fecioare-mpovărate de-a viselor tortură.

poezie clasică de Ştefan Petică
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când viorile tăcură (I)

Viorile tăcură. O, nota cea din urmă
Ce plânge răzleţită pe strunele-nvechite
Şi-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă,
Pe visurile stinse din suflete-ostenite.

Arcuşurile albe în noaptea solitară
Stătură: triste păsări cu aripile-ntinse
Păreau c-aşteaptă semne şi strunele vibrară.
Ah, strunele ce tremur de viaţă le cuprinse!

Şi degetele fine, în umbră, sclipitoare,
Păreau ca nişte clape de fildeş, ridicate
Pe flaute de aur în seri de evocare
A imnurilor triste din templele uitate.

Murise însă cântul de veche voluptate,
Şi triste şi stinghere viorile părură,
În noaptea-ntunecată de grea singurătate,
Fecioare-mpovărate de-a viselor tortură.

poezie clasică de Ştefan Petică din Opere (1938)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea visurilor

Păunii verzi plecară în noaptea solitară
Cu strigăte de jale ca nota care trece
Plângând sub ceruri triste; iar sus în turnul rece
Trei lacrimi umeziră pe coarde de ghitară.

Şi palidele trupuri de roze s-adunară
Pe marginea-n ruină încet să se aplece
Murind ca nişte albe columbe-n noaptea rece.
O, visele, poema de vise-n noaptea clară!

Şi noaptea cea muiată în aurul de lună
Părea apoteoza fantastică şi vagă
Căzând pe frunţi de ceară în taina lor nebună.

Poeme dulci de vise, poeme de petale,
Ce mor în tremurarea din mintea-ne pribeagă!
Departe trec păunii cu strigăte de jale.

sonet de Ştefan Petică
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna murind

Toamna în grădină îşi acordă vioara.
Plâng strunele jalnic, lung şi prelung
Şi-n goala odaie acorduri ajung…
Şi plâng în odaie, şi eu din vioară…
Plâng strunele toate lung şi prelung.

Fereastra e deschisă… vioarele plâng…
O, ninge… şi toate se sting…
Palidă, toamna nervoasă, cântând a murit…
Îmi cade vioara şi cad ostenit,
Iar toamna, poetă, cântând a murit.

poezie celebră de George Bacovia
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se stinse alba lampă, căzând pe piatra tare

Se stinse alba lampă, căzând pe piatra tare
Cu geamăt lung şi jalnic de suflet chinuit,
Şi umbra fu ca plumbul în turnul urgisit,
Iar corbii s-adunară, strigând în depărtare.

Ha, corbii s-adunară strigând în depărtare,
Căci pradă lor gătirăm din trupul prihănit
Ce sta întins şi rece în turnul părăsit:
Şi mortul era visul suprem de aşteptare.

Şi noi omorâtorii stam palizi şi tăcuţi,
Privind cu ochii turburi în noapte, aiuriţi.
Ah, nopţile din suflet ce triste şi amare-s!

Simţirăm plini de groază o mână nevăzută
Stând gata ca să scrie în noaptea grea şi mută,
Cu slove arzătoare sinistrul: Teckel, Phares.

poezie clasică de Ştefan Petică
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăceau vioarele

Bipolar—
Plângeam cu lacrimi verzi,
Întins în sicriu.

Iubita la capăt,
Plângea de fel—
Şi zgomotos tăceau vioarele.

Păru-şi răsfira încet—
Iubita, pe al meu mormânt.

Plângeam în hohote de râs—
Şi zgomotos tăceau vioarele.

poezie de Costyn Gilca (5 noiembrie 2017)
Adăugat de Costyn Gilca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet

E-o noapte udă, grea, te-neci afară.
Prin ceaţă – obosite, roşii, fără zare –
Ard, afumate, triste felinare
Ca într-o crâşmă umedă, murdară.

Prin măhălăli mai neagră noaptea pare,
Şivoaie-n case triste inundară,
Ş-auzi tuşind – o tusă-n sec, amară –
Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare.

Ca Edgar Poe mă reîntorc spre casă
Ori ca Verlaine topit de băutură –
Şi-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă.

Apoi, cu paşi de-o nostimă măsură,
Prin întuneric bâjbâiesc prin casă,
Şi cad, recad, şi nu mai tac din gură.

sonet de George Bacovia
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Pentru serile triste
O magnolie veche
O rochie de care nu ai nevoie
O carte de dialoguri
Între ceea ce vorbeşte
Şi ceea ce tace
Muguri moi face noaptea
În zorile albe

poezie de Luminiţa Potîrniche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul şi cântarea dintâi a ceasornicarului tânăr

doar vântul acesta îmi cântă
adânc în urechi
cântecul florilor de foarte departe,
cântul fecioarelor din împărăţia de briliant,
cântul ceasurilor vechi cu rotiţe de aur
cântul pădurilor de baobabi bătrâni
precum zeiţa-mamă şi zeul-tată;
numai vântul acesta mă călăuzeşte
cu ochii lui de balaur de catifea
până la marea mărilor,
zorii zorilor,
până la fata din nori care e şi acolo departe
şi aici, în noaptea din mine, undeva

poezie de Cristina-Monica Moldoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintre toate cuvintele triste, pronunţate sau scrise, cele mai triste sunt acestea: "S-ar fi putut întâmpla".

citat din John Whittier
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Degetele tale

Sunt degetele tale, subţiri ca nişte vreascuri,
Ce mi-au rămas din toată pădurea dispărută
Într-un ţinut de gheaţă şi de pârjol te mută
Fiinţa mea, plecată prin lume, după vreascuri.

Mă simt ca o femeie bătrână şi săracă,
Plecată prin pădure să strângă nişte vreascuri,
Eu degetele tale, subţiri ca nişte vreascuri,
Le simt cum dau căldură ca vremea să-mi mai treacă.

Atât îmi mai rămâne, pădurea au furat-o,
Pădurea au schimbat-o pe aur şi avere,
Eu degetelor tale voiesc a le mai cere
Să-mi zăbrelească ochii şi fruntea rece, iat-o,
Să-mi încălzească duhul secundelor mizere
O, degetele tale prea triste, adorato.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spam

amurg.
soarele e un ou spart lăbărţându-se pe asfalt.
am schimbat azi trei ploi
şi niciuna nu mi s-a potrivit.
clipa îmi balansează pe pleoapa violetă
ea îmi biciuie tigrul care fumegă şi mă înconjoară de opt ori.
în noaptea asta nu voi dormi acasă
(în patul din lemn de cireş sprinţar
cu saltea antialergică, antiţânţari,
antiglonţ, antisomn, antitot)
voi căuta luna printre templele din Khajuraho
şi o voi include între ghilimelele unei declaraţii
de dragoste carnale, poetice şi nemiloase
pe care însă nu o vei găsi dimineaţă,
va fi
alături de promoţii şi alte oferte triste
în spam.

poezie de Simion Cozmescu din Cântecul măturătoarei de fluturi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

SUAV ACORD SE-NALŢĂ DIN STRUNELE VIORII
Suav acord se-nalţă din strunele viorii,
Ameţitor parfum exală din corola florii
În timp vernal, prin boarea ce adie în amurg
Trezind iubirilor ascunse iar fiorii.

rubaiat de Ioan Friciu (2021), traducere de Cengher Gorea
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisori de foc

Deschid scrisoarea de la tine,
trupul nevăzut ţi-l simt jinduind
cu mirosul pielii divine
şi când citesc magic se aprind

lumânările aromate,
stinse la ultima-ntâlnire...
cu căprui focuri uitate
prin cuvintele din privire

de inimă încet şoptite...
să adormi să te învelesc
la fereastra unde-ţi zăresc
pleoapele triste şi obosite,

aşteptând să ardem amândoi
lumânările dorului din noi

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea de mai

Noaptea de mai, cea slobodă la gură,
Tăcea cu tâlc;
Ciudată faptură!
Alteori îmi deschisese fereastra cerească,
Furasem un ceas şi-o faţă de masă
Cu brocart albăstrui si stele mărunte,
Mâncasem pe lună, o rugasem să-mi cânte
Ploaia-aria divină;
Cântasem, râsesem, ne ţinusem de mână.

Noaptea de mai, cea slobodă la gură,
Tăcea cu tâlc;
Si zorii tăcură!
Alteori ne-ntrecusem cu zorii de ziuă,
Alungasem cocoşii, bătusem timpul în piuă,
Speriasem soarele, lovind din două sandale,
Adunasem roua în două pocale
Sub zare;
Lăsasem ziua să zboare.

Noaptea de mai, cea slobodă la gură,
Tăcea cu tâlc;
Şi ochii-mi tăcură!

poezie de Alina Neagoe
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grevă la CFR

Plânge o mireasă solitară,
Pe peron, nefericita-i soartă:
Noaptea, trenul n-a intrat în gară,
Ci a tras discret pe linie moartă!

epigramă de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Triste sunt lacrimile toate, dar cele mai triste sunt cele de umilinţă şi de neputinţă nevinovată.

citat celebru din Vasile Băncilă
Adăugat de Adriana Pleşca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atâta nostalgie peste frunze
De parcă plouă doar cu nostalgii
Şi nopţile sunt triste, fără muze,
Şi zilele sunt triste, fără bucurii.

catren de Maria Tonu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa e ca un pian: clapele albe sunt momentele fericite; clapele negre sunt momentele triste, dar reţine că ambele clape sunt folosite pentru a da o muzică suavă.

citat din Bartolomeo Cristofori
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Serenade demonice

O ceată–ntunecată s-a oprit
Tăcută şi răsleaţă la răscruce;
Atât de grea îi cade-n asfinţit
Tortura de-a nu şti-ncotro s-apuce.

Cât fuse ziua clară s-a-mbuibat
Cu cântece şi joc în loc de pâine
Şi beată de plăcere a uitat
De grija zilei groaznice de mâine.

Dar seara se coboară răcoroasă
Şi-amurgul sărbătoarei e amar
Ca drojdia cea neagră ce o lasă
Năspritul must pe fundul de pahar.

Cu trândavi ochi priveşte spre apus
Mirată că nu poate să-l priceapă;
O rugă pare c-ar avea de spus
Dar nu ştie măcar nici cum să-nceapă

Ci stă îngrămădită ca o turmă
Şi tremură de taina ce-o-nfioară
Cu moartea zilei blonde care curmă
Şi jocul şi cântarea de vioară.

Şi tristă de pierduta fericire
Tăcută stă cu fruntea încruntată
Chemând ceva din stinsa strălucire
S-aprindă facle-n noaptea-ntunecată.

poezie celebră de Ştefan Petică
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amurg antic

Havuzul din dosul palatului mort
Mai aruncă, mai plouă, mai plânge -
Şi stropii căzând, în amurg, iau culori:
De sineală, de aur, de sânge.

Pluteşte un lanţ de lebede albe,
Iar visul din parc în lac se răsfrânge -
Amurgul pe lebede pune culori:
De sineală, de aur, de sânge.

Uitate, statuiele albe privesc,
Albe visând c-un aer ce plânge -
Şi lasă amurgul pe ele culori:
De sineală, de aur, de sânge.

poezie celebră de George Bacovia din volumul Plumb - 1916
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!