Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Mircea Cărtărescu

Zepeline peste piața Bucur-Obor

Zepeline lungi planau peste piața Bucur-Obor
erau ochii tăi lungi, văzuți prin retrovizor.
Cine mai văzuse glisând uriașe, atâta de-aproape
zepeline cu gene, cu cearcăne, cu fard albăstrui peste pleoape?
Cetățenii priveau prin ferestrele farmaciei, patiseriei, C. E. C.-ului,
magazinului de confecții pentru bărbați, femei & copii
indicatoarele de circulație se muiaseră de plăcere
țigăncile cu gumă de mestecat cu poze de Alfa-Romeo
își suciseră vertebrele cervicale în sus
iar ochii tăi intrau în nori, sclipeau în soare, îndreptându-se mereu
spre apus...

Erau nebunești, aveau expresia nebunească pe care ți-o văzusem în holul
blocului, când ne sărutasem în lumina beculețelor de la lift,
erau extraordinari și amenințători, erau instrumente de război, ovale
zepeline care nu țineau seama de galbenul zilei de
iunie, de emailul mașinilor de mic litraj parcate în
fața magazinului Materna
erau pure mașinării, mecanisme de ceas care nu-nțelegeau alfabetul
cosmeticelor, limbajul peltic al costumașelor pentru copii,
hieroglifele mandarinelor, locuțiunile landourilor din
vitrine
erau orbi la senzația de film voalat a înserării străbătută de imaginea
lui Dimov cu cămață neagră și un fuior de barbă îngălbenită
plimbându-și nepoata în căruciorul dimovian
erau extravaganți, extravaganți ca azurul, cerești ca platina, verzi ca fildeșul,
tari și uscați ca apele mărilor din nord, cu cetacee,
rentabili ca triajele gării Obor
erau pahare de semicristal aruncând curcubee, pungi de plastic subțire
pline cu sprayuri "dalia" pentru export, conteinere cu
geamuri învelite în paie, 109 și 276 frânând ca niște
paralitici roșcovani în fața vitrinelor cu aparate foto
și rachete metalice poloneze
erau zepeline moi, cu elice, cu veșmântul de pânză cauciucată pe schelet
radiar de aluminiu, cu două motoare a câte 3700 cmc.
dezvoltând o viteză de 80 Km/h, cu capacitatea de
254000 metri cubi de heliu, cu puterea de transport de
5000 de tone, fabricate la Uzinele "Page, Plant & sons",
1972.
erau ochii tăi în vârstă de optișpe ani
întinși pe toată bolta, și barosani.

stăteam în stația lui 21 și cântam în gând "Picasso’s Last Words" și mă
simțeam fericit
eram fericit că exist și credeam, pe cuvânt, credeam prima dată în viața
mea în realitatea absolută a mașinilor și tramvaielor și bordurilor
credeam și în nori, mi se părea că am o istorie, că am un trecut, că
am scris cărți
credeam în bicicletele medicinale din vitrină, în mingile de tenis din
cutiile "Airplane", în fulgii de badminton din cutiile "Double Happiness",
în fiecare bucată de tergal de pe manechinele cu țeasta goală și
ochelari de soare
în fiecare mandarină din toneta cu mandarine
știam că va veni noaptea cu stele de diamant și credeam până și în
stelele care nu pot fi văzute cu ochiul liber
și credeam că sunt făcut din oase, că în burta mamei mele crescuse
mileul oaselor mele și mi se configurase traheea, vezica
și știam că acolo visasem primele vise
și credeam că voi muri și totuși nu credeam și știam că nu voi muri
tocmai pentru că nu cred cu totul că este posibil să mori
și știam că nu pot trăi pentru că nu pot crede până la capăt în viață
știam, da, că râsul și plânsul sunt tot una cu banii, cu vântul, cu benzina,
cu poșetele, cu lamele, cu uitarea
și știam că nu sunt nimic și că sunt totul și că nu sunt nici nimic și
nici totul
ci că exist, fantoma mea există în stația de tramvai, unde tramvaiele
trec pe lângă mine ca niște aisberguri
că văd norii și blocurile și cerceii codanelor pentru că lumina lor îmi
palpează retina
filmam existența, lumea se strânsese în jurul meu să vadă cum filmez
existența, cum mă ocup de ecleraj, cum potrivesc
reflectoarele, cum fac pe inginerul de sunet, cum fac
o probă de microfon reglând înălțimea girafelor, cum
glisez pe căruciorul pe șine, plonjând în travelinguri
fără sfârșit
și un țăran făcea cu mâna spre obiectiv ca să se vadă în poemul meu
și existența apăru deodată, grăsana lui Fellini, țâțoasa, țestoasa, briliantina,
stroboscopica, proaspăt fardată, cu sclipici pe la
pleoapele grele, cu sudoare pe gât, cu pandantive din
cranii scalpate, cu sticluțe pline de mosc înfipte în
pori, cu zece mii de șerpi veninoși împletiți peste păr
ca o cununiță de premiant, cu verighetă de sânge, cu
măsele de ipsos, cu o sută de mii de țâțe de capră
sub bluza de garofiță
ducea sub braț un video, mesteca radiații
iar eu o filmam ca pe ceva în care nu poți să crezi
ca pe ceva în care nu poți să nu crezi
eram treaz de parcă aș fi băut un milion de cafele
eram transparent ca unghia de fericire.

și brusc lumea galben-albastră s-a deschis ca o floare
și brusc ochii tăi planând pe tot cerul au început să plângă cu lacrimi
scânteietoare
și deodată sună alarma din miile de ciuperci antiaeriene de pe
acoperișurile construcțiilor înalte
și brusc oamenii începură să fugă ca sub o ploaie mare sau ca în
"Potemkin"
și brusc bilele imense de lacrimi izbiră asfaltul
și șinele de tramvai săriră în aer
și magazinul Bucur-Obor se ruină încet, arzând ca în filmele de război
și mașinile se desfăcură în piese și table și librăria de vizavi aruncă în
văzduh rigle topite, compasuri strâmbe,
ursuleți în flăcări, volume pulverizate
și de sub plăcile mari de asfalt țăndărite se ridică brusc toată vegetația
oprimată: volbura, piciorul-cocoșului,
mușețelul
și din pasajul puțind a urină se strecurară afară, cu glugi de vene pe
țeastă, zeii infernului, decorativi,
inofensivi, insolvabili, Gautama și Klimt
și Zagreus și șopârlele și hienele și scorpionii
și sobolanii și Miazănoaptea și Ernst și Seth și
Stoiciu și Krishna
și șoșelele arseră ca niște cârpe și tramvaiele își aruncară în aer șasiurile
și roțile grele de metal
și vânzătoarea de nechezol cu ghiuluri de aur, își așeză în palmă
oscioarele tălpilor
și lacrimile cădeau, cât autobuzele, ca peste Dresda
ca peste pădurile Vietnamului, dure ca porțelanul, reci ca scopolamina
și ochii tăi erau umezi, cu vinișoare roșii, cum fuseseră săptămâna trecută
în Herăstrău, când ne-am suit în roata
mare cu spițe ca de bicicletă și n-am văzut
din vârful ei absolut nimic decât pe un
muncitor cu fiu-său, și ei în roată, care
se holbau la noi cum ne mușcam buzele,
înnebuniți că nu ne puteam devora
și ochii tăi alunecau pe cer cu un huruit de motoare
printre norii pufoși și berzele cu picioare roșii, berzele rotitoare...

singur, fără apărare în fața ochilor tăi
adăpostit într-o pâlnie lăsată-n asfalt de o lacrimă-a ta
privind amurgul în țăndări și lumea mea redusă la cofraje fumegătoare
mi-am lipit pe față masca de gaze cu ochiuri întrebătoare
ca o insectă am tresărit și-am privit:
stelele se aliniaseră la răsărit
și luară startul peste lumea-n ruine.
era un maraton, stelele purtau numere de concurs pe spatele tricourilor
multicolore
și reclame de Pepsi pe șepci, și călcau peste noi
cu adidașii moi.
mă gândeam la viața mea, la ratarea mea.
la neputința mea de a crede și a nu crede.
atingeam o bucată de tablou de bord, un ciob nesățios de vitrină
o piesă dintr-o mașină de tuns cine știe cum nimerită lângă mine
și îmi spuneam, îmi spuneam și gemeam:
Doamne, un pui de maimuță te privește în ochi
dar prin arterele mele circulă visele tale
lumea e un tort pe care nu știu de unde să-l încep
și trebuie să-l mănânc pănâ la ultima stafidă
un tort de un miliard de kilometri cubi.
lasă-mă să confund realul cu irealul
lasă-mă acoperit de un val seismic: de palma ta.
să mă asfixiez respirând un deget de-al tău înspumat
un deget cu moluște și cefalopode
lasă-mă să viețuiesc, să dispar...
când ți-am văzut conturându-se părul, încâlcit ca o mașină cu aburi
și apoi buzele și dinții și gingiile, căci zâmbeai printre nori
și răneai cu dinții pielea de cireașă a stelelor
apoi ți-am văzut cerceii inconfundabili de copil cuminte prinși de lobii
prelungi
și în sfârșit nasul cu toată nebunia aia de pistrui
și umerii obrajilor... ce să mai spun,
era capul tău în gros-plan și în spate stele, era ca în "Războiul stelelor"
erai ca prințesa Lea din "Războiul stelelor"
doar că te uitai la mine, în groapa mea de obuz
și îmi zâmbeai, și am știut atunci că sunt din nou îndrăgostit, cum nu
mai fusesem de cinci ani, cum nu mai credeam că o
să mai fiu vreodată
am știut că mi se mai dă o șansă
brusc am știut că mi se mai dă o șansă.

poezie de
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
cumpărăturiCartea "Solenoid. Ed. cartonata" de Mircea Cărtărescu este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la -89.00- 62.99 lei.

Citate similare

Tânăr

Acum o sută de uși
când eram un copil însingurat
într-o casă mare cu patru
garaje și când era vară
pâna unde îmi pot aminti,
stăteam pe iarbă noaptea,
trifoiul își scutura zulufii peste mine,
stele înțelepte se aplecau peste mine,
fereastra mamei era o pâlnie
prin care se revărsau în curte aburi galbeni,
fereastra tatei, jumătate închisă,
era ochiul prin care se strecurau somnoroșii,
iar scândurile casei erau netede și albe ca spermanțetul,
și probabil că un milion de frunze
au navigat cândva pe ramurile care vor fi fost,
în vreme ce greierii se adunau în tarafuri,
iar eu, în trupul meu nou nouț,
care încă nu era al unei femei,
le adresam stelelor întrebările mele
și credeam că Dumnezeu chiar putea vedea
căldura și lumina aceea parcă prelinsă din lună,
coatele, genunchii, visele, noapte bună.

poezie de , traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru DimofteSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiEste disponibil și textul în engleză.

Gânduri...

Credeam că știu ce-i frumusețea
Că eleganța-am cunoscut
Credeam că știu ce e iubirea
Până ce chipul ți-am văzut.

Credeam inima se crapă
C-ai mei genunchi îi simt slăbind
Credeam că știu cum cântă mierla
Până te-am auzit vorbind.

Credeam trandafiru-i roșu
Că ceru-albastru e tăcut
Credeam că-mi place mult natura
Până când tu ai apărut.

Credeam soarele lucește
am văzut tot ce se poate
Credeam stau drept în picioare
Până când tu m-ai dat pe spate.

Credeam că ochii-mi sunt deschiși
văd că nu am niciun rost
Dar, iată, sunt îndrăgostit
Cum niciodată n-am mai fost.

Ce simt acum voi păstra veșnic
În sinea mea, ca într-o groapă
Până în clipa aceea în care
Iubirea noastră o să-nceapă...

poezie de , traducere de Octavian Cocoș
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Ceremonia rugii din spatele gândului

E târziu în timpul meu
trupul obosit de bolovanul gândului
se ascute sub desaga tainelor
ascunse de ochii lumii
Nu cutez deschid ochii în vis
de frică să nu-mi iasă la iveală
bântuirile bolnave din mine
sunt împrăștiată și le adâncesc în vis
Lăsam în urma mea doar nesiguranța clipei
profitând de decorul din gând
fericire nu era așa că nu aveam ce specula
iar pornirile mele lăuntrice erau cameleon
Mă oglindeam în pasiuni imaginate
și regizam piese întregi de teatru
apoi priveam singură imaginea
reflectată în aer liber
Uneori credeam că pot abandona
pornirile astea goale fără rațiune
dar nu puteam
Așteptam ziua în care voi cunoaște ființa
și nu aventurile imaginate
prăbușeam în stratul adânc al absenței..
Îmi ruinasem interiorul umblând
în căutarea unei căi să pot ieși din ceața
densă a ficțiunilor din gândurile mele
regretam multe și cu toate astea
o luam mereu de la capăt
Greutatea asta a nestatorniciei
apăsa ca piatra unei mori
o rugam în gând să plece
apoi o chemam căci nu mai aveam ce plânge
Îl iubeam ca pe un bărbat adormit
și-mi înșelam fiecare clipă cu ceea ce îi cerșeam lui în gând deși
nepăsarea și indiferența lui erau justificate
nu ne știam dar existam pe undeva
Era atât de mult în secundele acelea
dar nimic când deschideam ochii
doar rugi dincolo de gânduri
clepsidra cernea fără milă
iar timpul îmi număra trăirile netraite
Sorbeam totul în mine ca o sugativă
strălucirile necunoscute se risipeau în clipele luminii
efectul ruina mai mult în mine
mi-am luat inima în dinți și am deschis ochii bine
Iar el... era destinul
era al meu, calm, cu brațele întinse
era răspunsul la o rugă
care-a străpuns ruina.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Petre Ioan Crețu

Zeul vatman

îmi spuneai că nu mai sunt om
deja sunt zeu
și te credeam
când era frig
căram focul în spinare
până ce umerii îmi erau arși
și ningeam cenușă peste oraș

adunasem în mine toate fântânile
din preajmă
și plouam de fiecare dată
când strada o lua razna
și curgea
în valuri din înaltul rostului
de șef-cișmea

chiar am visat că sunt zeu
zeul vatman cu tramvaie
în loc de picioare
și gâtul cu burduf
cu roți înalte și roșii
cu ochii ca termopanul
și părul fuior
mai eram și stăpânul
singurului semafor
din oraș
și nimănui nu-i păsa

eram stăpânul garajelor
închise în colivii
eram un fel de polițist
la braț cu mitropolitul
așa fără rost
eram un fel de planificator
al orelor de sex
șef peste toate
cercurile din oraș
înghesuite cu talent de pompieri
în groapa cu talaj

eram ca o flacără
și trăncăneam
ca o moară năucă
și mă îndrăgosteam de fiecare dată
de mușcata
uitată la geam
pe care eram lipit eu
eu zeul vatman
un abțibild ceresc
și malefic

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

M-am gândit

M-am gândit într-o zi
la ce aș fi eu fără zâmbetul tău,
eu fără mângâierea ta.
Nemăsurați, pașii vorbei m-au
dus uneori către tine și ți-am spus ce nu era.
Din vorbe
îmi făcusem regat și eu,
pierdută prin el, nu mai știam
să spun ce era cu mine.
Gândurile mele vechi cuprindeau și mă făceau noapte.
Fără să văd lumea,
fără să-mi pese ce era cu ea și cu mine,
credeam că trăiesc.
Și s-a făcut toamnă peste aleile
pe care fugeam. Și nu mai știam dacă era
toamnă afară sau doar în mine.
Nu vedeam, nu simțeam penele
vântului zburând peste nori...

M-am gândit că eu
am venit la tine în suflet
ca într-o casă dărâmată
din temelii de cuvânt.
Până în zori
am să mă nasc

din nou rază
și cuvântul meu poate
o să ajungă la tine
ca un pescăruș străin
ce ne împarte de azi
cerul în bucăți
egale cu noi.

M-am gândit la o zi în care
vorbele nu ar mai fi, în care
pașii ar bate doar pe loc,
urmele ar păși înainte și
umbrele ar merge alături de
oameni pe stradă,
la braț cu zâmbetul lor.

M-am gândit
asta ar fi
de n-am fi.
Dar tu, tu te-ai gândit
ca într-o zi
dai de pomană cerneală
pentru sufletul meu?

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Pe când eram dusă, în alți ani, prin aeroporturi, în căruț, mă priveau toți; iar pentru că eram așezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existențial, acela din căruț; toți oamenii privesc de sus, te simți inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci și obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia ai și tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, își fereau privirile "din bun-simț" – așa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât să fii ocolit cu privirea. Ca și cum cei din fața ta și din jurul tău ar vrea să te vadă și te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, să mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca și cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca și cum aș putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; și nu acum, în clipa de față.

în Maeștri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina PostolachiSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Ambroise" de Doina Postolachi este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -28.00- 26.60 lei.

Înainte să te întâlnesc pe tine, Bella, viața mea era o noapte fără lună. Foarte întunecoasă, dar cu puține stele-puncte de lumină și motivații... Apoi ai traversat cerul meu ca o cometă. Brusc totul a luat foc; exista lumină și frumusețe. Când n-ai mai fost, când cometa a căzut peste orizont, totul s-a făcut negru. Nimic nu se schimbase, dar ochii îmi erau orbiți de lumină. Nu mai puteam să văd stelele. Și nu mai exista nicio motivație pentru nimic.

în Lună nouă
Adăugat de AntoniaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Eclipse Collector's Edition" de Stephenie Meyer este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la -100.00- 15.99 lei.
Daniel Vișan-Dimitriu

Nu mai știu

Nici nu mai știu de ce, în seara când
Am stat cu tine-n brațele din gând,
Făcusem foc înalt la ceas târziu,
Căci nu era nici frig și nici pustiu.

Erau atâtea stele peste noi
Și peste cortul nostru din zăvoi,
Atâția greieri într-un singur cânt,
De mă credeam în Rai, nu pe Pământ.

Mă-ntreb și-acum de n-o fi fost un vis
Ce mi-a rămas adânc în minte-nscris,
Dar nu mai știu nici dacă ne-am iubit
Sub stele,-n cort, și nici cum am dormit.

Ce știu cu siguranță, e că eu,
Te văd tot mai frumoasă,-n visul meu,
Și îți aștept sosirea cu nesaț
În nopțile când îmi adormi pe braț.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Mariana Eftimie Kabbout

Nu exist!

Azi m-am pierdut în clipa de apoi
Și m-am temut ca să mai ies din ea
Am vrut doar să m-ascund de pasul tău
Ce-l așteptam mereu
deși nu mă dorea...

Am înțeles ce-am refuzat să cred
C-ai fost făcut doar să împarți durere
Nici de cuvânt nevoie nu aveai
Erau destule ce urlau
în a ta tăcere..

Și m-am ascuns de lumea ce nu știe
De ce curg lacrimi azi din versul meu...
Mi-e sufletul bucata de hârtie
Din care tu ai rupt
fâșii, mereu...

Nici chiar cerneala nu mai e aceeași
Iar mâna-mi nu mai scrie azi, nimic.
Otrava ta mi-a luat de tot puterea,
Când încercam de jos
să mă ridic...

Dar să nu crezi că eu voi fi pierdută
Doar am să plâng puțin și... am să plec.
Nu știu nici când... nici unde, dar voi face
O punte peste lacrimi,
și-am să trec...

Ce milă-mi este când mă uit la tine
Căci ochii tăi nimic chiar nu îmi spun...
Și n-ai ai nicicând curaj destul
păstrezi așa
cum eu m-adun...

Ce liniște soarbe fără voie
Și tot aleargă prin albastru-mi trist
A fost ce-a fost, sau ce-o fi vrut fie...
Oricum, ce mai contează?
Nu exist!

poezie de
Adăugat de Mariana Eftimie KabboutSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 3 comentarii până acum.
Participă la discuție!
Rabindranath Tagore

XXXI

Inima mea, pasăre din sălbăticie și-a găsit cerul în ochii tăi.
Ochii tăi sunt leagănul zorilor, ochii tăi sunt împărăția stelelor.
Cântecele mele se pierd în adâncul ochilor tăi.
Lasă-mă să mă înalț în aceste două ceruri în uriașa lor singurătate.
Lasă-mă doar norii să le spintec, le-mprăștii vâsliri de aripi
în strălucirea lor plină de soare.

poezie celebră de din Grădinarul (1913)
Adăugat de Alexandra MihaiSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiEste disponibil și textul în engleză.
cumpărăturiCartea "Gora Vol. 2" de Rabindranath Tagore este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -13.39- 5.99 lei.
Ileana Nana Filip

În așteptarea microbuzului - viitorului meu

Pe banca de lângă liceu așteptam,
Cu ochii-n soare eu stăteam
Și inimii îi mulțumeam pentru iubirea ce-o primeam.
Era aer curat și-mi aminteam
De clipele frumoase ale adolescenței mele.
Mi-aminteam de anii de liceu- frumoși
În care lumea toată îmi zâmbea.

Un aer de lumină vie
Un zâmbet cald cuprindea
Și inimii îi tot șoptea dragostea mea
Se va transforma în sute de cărți.

Ei îmi zâmbeau, profa la fel
Era un aer prietenesc
Fața mi se lumina
Și ochii lor parcă vorbeau
Ca un caiet deschis, ca o carte cunoscută.
Un alt vis împlinit și o altă iubire
Pentru a preda, ce-o credeam doar o idee.

Era un aer cald și boarea aceea-mi amintea
Despre lumina și blândețea zilelor de mai
Iar ochii parcă-mi rămăseseră prinși de tabla din spatele clasei,
De mobilierul clasei și mai ales de ochii lor,
Ochii copiilor ce inocent iscodeau le vorbesc.

Cuvintele mele acum erau curate,
Luminate de dragostea maternă,
De amintirea și fericirea reîntâlnirii adolescenței
În care eram rebelă... curioasă și plăcută.

Astăzi timpul a trecut... încet... încet îmbătrânim...
Dar ochii tineri ne rămân,
Suntem copii cu sufletul fin.
O romantică incurabilă,
Mereu activă și iubită.

Un nou talent am descoperit
Băiatul din rândul doi de la geam
Scund, fin ascultător
Ce chiar mi-a mărturisit are pasiunea
De-a cânta la trompetă, la chitară...
Și ochii lui frumos iscodeau...
De mâine îmi propun -i compun versuri
Pe care să le pună pe muzică el
Chiar el, băiatul cu trei ochi.

Acum vă mulțumesc, dragi cititori
Și fini ascultători.
O revedere și lumina
Nu va mai permite umbrei să se vadă.
P. S.: Dragostea de carte este șansa noastră la un trai mai bun.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Ochii Tăi...

Inima mea, pasăre călătoare,
Și-a găsit pacea
În albastrul ochilor tăi.
În ochii tăi
Văd limpezimea zorilor,
Ochii tăi sunt leagănul stelelor.
Inima mea
Se pierde în adâncul albastru
Al ochilor tăi fascinanți.
Lasă-mă să mă scald
În nemărginirea lor.
Zâmbetul tău-rază de soare
Îmi iluminează sufletul
Aducându-mi pacea, liniștea, iubirea.
Îmi place
Felul cum mă privești,
Îmi place
Sărutul tău cald.
Îmi place
Cum îmi mângâi trupul,
Ca pe-o vioară
Ale cărei strune scot sunete
Numai de inima ta, auzite.
Cuvintele tale
Sunt licăriri de lumină,
Îmi place fim împreună.
Dragostea mea e un ocean,
Cu cât te scufunzi în el,
Cu atât mai adânc devine.
Inima mea, pasăre călătoare,
Își trăiește clipele
De visare, fericire și iubire...

poezie de (1 septembrie 2019)
Adăugat de Adina M. NeghirlaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Petala pe ochi

Ochiul verzui al minții tale
A fost străpuns de o rază de soare.
Și ochii tăi verzi
Erau dintr- o dată
Roșiatici, ca soarele la apus seara,
În vară.
Pe pleoapă purtai
Petală roșie de la o floare.
Nu știu de ce,
Dar credeam că ochiul te doare.

Am vrut mâna ciungă să o întind,
Pleoapa să ți- o ridic.
Dar cum să o întind?!
prin a ei durere nu mai simțeam nimic.

Piciorul, alene, cel șchiop,
Îl târam prin lanul de maci.
Voiam - nțeleg
A cărui petală
O purtai pe acel ochi verzui- sângeriu.

Îti spun, am știut că petala este de mac!
Pentru ca macul, tie, atunci ti- a fost drag.

Mâna o să mi - o cos
nu îmi mai fie ciungă.
Pucioru- l ridic
pot să alerg
Când rămân doar o umbră.

Îți deschid ochiul.
Petala ți l- a vindecat.
pui, în lan, înapoi,
Petala din ochiul de drac.

poezie de (aprilie 2018)
Adăugat de MONIQUESemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Cine a mințit o dată...nu minte întotdeauna

Am fost un mincinos...
Când eram tânăr ți-am spus prima oară te iubesc
pe atunci nu știam ce însemnă Iubești
cu adevărat...
Îți spuneam întotdeauna și insistam să fiu crezut
că nu vei mai a găsi pe nimeni care să te poată iubi
mai mult decât mine...
Astăzi... continui mint în ceea ce privește greutatea sau înălțimea mea
ca și cum tu nu ai vedea cum zi de zi devin tot mai mărunțel...
Dar...
când privesc în ochii tăi mari și castaniii...
Îți spun adevărul
Te Iubesc... și realizez
Adevărul este: Nu există Iubire...
mai Mare decât iubirea
pe care tu ai avut-o pentru mine...

poezie de , traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Ești tu

Ai apărut în ziua care,
Eu nu credeam că încă pot
pot privi o altă zare
Tu mi-ai redat iubirea-n loc.

Din zări apuse-ndepartate
Ai apărut chiar ca o stea;
Eu nu credeam că peste noapte
Vei lumina privirea mea.

Imaginea care în noapte
Se proiectează pe-al meu chip,
Mă urmărește azi în toate
Aceasta vreau acum să-ți zic.

Doi ochi pe fața ta senină
Ca două stele de pe cer,
Și buzele ca luna plină
te atrag, din nou încerc.

Când am vazut eu pe cer luna
Mi-am spus că-n lume e doar una!
Când eu privesc acel astru divin
La tine, gândul -ndeamnă vin.

Și dacă! Dacă măcar tu ai ști
Când îmi zâmbești in fiecare zi,
Cum simt că am tot ce aș vrea
Aș vrea ca tu fii a mea…

Aș vrea o zi măcar din viață
pot ieși din astă ceață,
pot să-ți spun deschis, în grabă:
Tu fată cât îmi ești de dragă!

Din lipsa multelor cuvinte
Scriu vorbele ce-mi trec prin minte…
În schimbul lor, eu de la tine-aștept:
Un simplu, sincer “te iubesc”.

poezie de
Adăugat de Miruna DimaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Woody Allen

Mickey: Acum o lună cam, am avut o zi în care simțeam că am ajuns la capătul puterilor. Nu mai voiam trăiesc într-o lume fără Dumnezeu. Am pușca asta, care, mă crezi sau nu, am încărcat-o și am dus-o la tâmplă. Și-mi amintesc că mă gândeam că gata, o să mă sinucid. Dar dup-aia mi-am zis... și dacă înșel? Dacă Dumnezeu există? În cele din urmă, nimeni nu știe asta. Apoi m-am gândit că nu, nu e suficient, vreau certitudini. Și-mi aduc aminte foarte clar ceasul ticăia, iar eu stăteam acolo nemișcat, cu arma la tâmplă, întrebându- dacă trag sau nu. (Arma se descarcă.) Dintr-odată, arma s-a descărcat. Fusesem atât de încordat încât degetul meu a apăsat pe trăgaci fără voia mea. Dar transpirasem suficient de mult ca arma alunece de pe tâmpla mea și să nu mă nimerească. Brusc s-au adunat vecinii la ușă și... rog, scena a fost de iad. M-am dus la ușă, nu știam ce să spun, eram jenat și confuz și în mintea mea totul se derula cu o sută de kilometri pe oră. Și mi-am dat seama că trebuie să ies din casă, simt aerul curat și să-mi limpezesc gândurile. Îmi aduc aminte m-am plimbat pe străzi atât de mult că nu mai știam ce e cu mine, totul părea atât de violent și ireal. Am hoinărit o vreme, trebuie să fi fost ore. Mă dureau picioarele, îmi simțeam capul greu, trebuia să mă așez jos, așa m-am dus la un cinematograf. Nu știam ce film rulează, doar aveam nevoie de un moment de liniște ca să-mi adun gândurile, găsesc o logică pentru a reseta lumea pe o perspectivă rațională. M-am dus sus, la balcon, și m-am așezat pe scaun. Mai văzusem filmul de atâtea ori când eram copil, dar întotdeauna mi-a plăcut. Și cum mă uitam la actori, prins în acțiune, întrebam cum să te gândești să te sinucizi? E atât de stupid. Uite-i pe oamenii aștia din film, sunt atât de amuzanți... ce importanță mai are adevărul e întotdeauna dureros? Și ce dacă Dumnezeu nu există și trăim o singură dată și asta e tot? Și totuși, de ce să nu vrei trăiești? Doar nu e toată viața asta un obstacol. Și gândesc ar trebui încetez să îmi mai distrug viața căutând răspunsuri pe care nu le voi găsi niciodată și să mă bucur de atâta cât e. Și poate, cine știe, mai e ceva și după. Șansele sunt mici, dar... e tot ce știm.

replică din filmul artistic Hannah și surorile ei, scenariu de (7 februarie 1986)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLCSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Play It Again Sam Paperback" de Woody Allen este disponibilă pentru comandă online la 61.99 lei.

Înotând în pielea goală

La Capri, pe partea dinspre sud vest,
am găsit o grotă micuță, necunoscută,
unde nu erau oameni și am intrat în ea,
lăsând trupurile noastre să-și piardă
toată singurătatea.

Toți peștii din noi,
au evadat pentru un moment.
Peștilor reali nici nu nu le păsa.
Nu le deranjam viața personală.
Treceam în liniște peste ei
sau pe sub ei, eliberând bule de aer,
balonașe albe care se ridicau la suprafață
spre soarele care lumina ambarcațiunea
în care barcagiul italian dormea
cu pălăria trasă peste ochi.

Apa era atât de clară încât ai fi putut
citi prin ea o carte.
Apa oferea o astfel de flotabilitate
încât ai fi putut pluti stând pe coate.
Stăteam pe ea ca pe un divan.
Stăteam pe ea ca
Odalisca Roșie a lui Matisse.
Apa era floarea mea neștiut㠖
cineva ar trebui picteze o femeie
fără togă sau eșarfă
așezată pe o sofa adâncă precum un cavou.

Pereții acelei grote
aveau toate nuanțele de albastru și
tu ai spus "Uite! Ochii tăi
au culoarea mării. Uite! Ochii tăi
au culoarea cerului. "Iar ochii mei
s-au închis de parcă li s-ar fi făcut
deodată rușine.

poezie de , traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru DimofteSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiEste disponibil și textul în engleză.

Deschide ochii

Deschide ochii, deschide-i albastru,
Te rog, lasă marea din ochii tăi
se reverse asupra mea,
poarte pe talazurile ei,
Peste nisipuri,
Așa cum știi numai tu...
Deschide ochii, deschide-i cât cuprinde,
Deschide-i albastru!
Sunt aici, cât mai sunt,
Nu vinde pe o monedă de aur...
Ești atât de frumoasă!
Hei, sunt încă aici,
Lângă tine, voi fi pentru totdeauna,
Trebuie doar să vrei,
Putem respira același cântec,
Putem trăi printre nisipuri,
Putem număra stelele nopții...
Ochii tăi sunt două crizanteme albastre,
Care trezesc îngerul din mine.
Nu întinde mâna după furtuni tropicale,
Sunt trecătoare,
Deschide ochii, ia-mă cu tine
Pe cărarea albastră,
Trezește îngerul din mine,
Nu vinde pe treizeci de arginți...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Iubiților, dați-mi un semn...

îmi vin în minte atâtea amintiri,
ochii părinților urmăresc cu lacrimi de dojană,
privirea lor atât de blândă fulgeră-n simțiri
și umeziți-mi ochi și-acum încă îi cheamă

îmi amintesc prin gânduri răzlețite
cum mă purtau pe brațe, obosite,
cum mă fereau de grijile împotmolite,
în muncile ce le făceau, prea prost plătite

eu nu știam și nu băgăm de seamă,
făceam prostii, ceream visul în palmă,
ceream ca luna coboare pe-o năframă,
mi-o dăruiau zâmbind cu ochii pe-a lor rană

când am crescut nimic, nimic n-am înțeles,
erau în mine lacrimi, erau urmele de stres,
erau în mine frană pentru mersul nebunesc
spre faptele furate fără rost și sens

acum e prea târziu, îi plâng îi chem,
îi vreau din nou aproape, simt un ghem,
în coșul pieptului, doare, noaptea gem,
îi strig și-aș vrea:.. "iubiților, dați-mi un semn"

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Hans Christian Andersen

Gretchen a plecat și ea mai departe cât putea de repede și deodată au întâmpinat-o o mulțime de fulgi de zăpadă; fulgii nu cădeau din cer; cerul era senin și luminat de Aurora Boreală. Alergau chiar pe pământ și cu cât se apropiau, cu atât se făceau mai mari. Gretchen și-a adus aminte ce mari și meșteșugiți fuseseră fulgii când se uitase la ei cu lupa. Aici însă erau și mai mari, și mai fioroși, erau vii, erau străjerii de la palatul Crăiesei Zăpezii. Aveau chipurile cele mai ciudate, unii parcă erau niște arici mari și urâți, alții păreau niște mănunchiuri de șerpi încolăciți, care își întindeau capetele în toate părțile, iar alții erau ca niște ursuleți bondoci și zbârliți; toți erau albi, sclipitori, erau fulgi de zăpadă vii.

în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba daneză.
cumpărăturiCartea "Classic Fairy Tales by Hans Christian Andersen" de Hans Christian Andersen este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la -75.00- 30.99 lei.

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook