Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Gheorghe Ionescu

Acalmie

A trecut mai mult de-o oră de la ultima explozie
Adică un mic răgaz pentru-o scurtă poezie,
Dar gândul ferecat devreme rămâne intenție
Pentru că-n el nu coboară nici-o inspirație.
Și câte n-ar putea să fie imortalizate-n vers
Însă starea de război impune exact invers.
A... dar iată-n fundul groapei dintr-o crăpătură mică
Mirător de precaută cum apară o furnică.
După ce-ncet tatonează numai cu antenele
Marginile crăpăturii și împrejurimile
Spre mai multă siguranță și convingere deplină
Iese-ncet pe jumătate într-a soarelui lumină,
Privește interiorul, dezolant, precar și mic
Dar cu toată-amănunțimea nu descoperă nimic.
Pentru că-n colțul opus fără altă preocupare,
Urmăresc incursiunea nefăcând altă mișcare.
În sfârșit, asigurată că nu e nici un pericol
Pornește-n mare viteză vrând să dea groapei ocol.
Însă se oprește brusc și privește cu mirare
Umbra mea ce îi provoacă oarecare-ngrijorare.
Se sucește-n dreapta-n stânga, se frânge de mijloc în sus
Dar cu toată cercetarea, misterul nu l-a pătruns,
Totuși, neîncrezătoare, schimbă drumul binișor
Precaut și fără grabă mi se urcă pe picior,
De aici pe zidul groapei și-apoi pe un mic păiuș
Începând apoi calvarul unui ilariant urcuș.
Până pe neașteptate brusc se prăbușește-n gol
Și începe-n jurul groapei același grăbit ocol.
Dând din nou de-aceiași umbră, direcția-și schimbă-n sus,
Dar pe un drum sinuos înspre colțul cel opus.
Truda-i și de astă dată îi este fără folos
Căci c-un bulgăr buclucaș se prăvale iarăși jos.
Stă puțin cam amețită, apoi cu repeziciune
Urcă sus chiar în momentul când un camarad îmi spune
"În sfârșit, de-atâta vreme a sunat și ceasul bun
Am vorbit cu bucătarii și m-au rugat să vă spun
Că dacă nu chiar la noapte, măcar într-o săptămână
Și dacă alte cauze chestiunea nu amână
Sigur noi vom fi schimbați de divizii proaspete".
Iar furnica se întoarnă... "bucuros de oaspete"
Parcă-mi spune dintr-o dată prin antene și prin ochi
"Leagă-ți firul roș de gât să nu-ți fie de deochi"
Mi-a descoperit prezența, fiindcă n-am putut să tac
"Ei, să știi că în scurt timp o să dăm un nou atac".
Și-ar fi vrut să îmi mai spună ceva ce nu bănuiesc,
Că nu am nici un motiv adevărul s-ocolesc
Dacă pe neașteptate printre rugi și iarbă deasă
N-ar fi apărut în grabă o vietate curioasă.
De a cărei existență ea nu avea cunoștință
Și de-aceea-nfățișarea s-o rețină-și dă silința.
Țeasta îi este de fier în care a răsărit iarbă,
Dar nu-i tot una cu capul că e legată de barbă.
Oare acesta e omul de care legenda spune
Că Dumnezeu îi lăsase în intențiile-i bune
Un căpăcel ce permitea, fără nici o greutate
Curățirea creierului de orice impuritate?
Să-i luăm mai bine seama, poate spre edificare
Îi vom găsi elemente pentru identificare.
Membrele superioare sunt mai scurte și greoaie
Pentru folosit la mers, că-s prea slabe și se-ndoaie.
Iar cele inferioare sunt de nefolos total
Pentru un mers regulat într-un sens orizontal.
O fi larvă sau insectă?... ori e altă creațiune?...
Sau Dumnezeu a făcut prin război altă minune.
Nedumerită furnica și să privească mai bine
Curiozitatea care vine târâș către mine,
Se înalță pe picioare cât poate ea de mai sus
Până pe marginea groapei apariția a ajuns.
Eu nu știu dacă furnica își mai potoli mirarea,
Dar este un luptător ce vrea s-aprindă țigara.
Nici n-apuc-a spune bine "Dați-mi și mie un foc"
Pentru că e nevoit să se-ntoarcă scurt în loc
Și să o rupă la fugă nemaifolosind terenul
De o ploaie de obuze ce readuse infernul
Sub primejduirea cărei atât om, cât și furnică
Dispar cu grabă în gropi de-o justificată frică.

Dezlănțuirea bruscă a bombardelor adverse
Continuă cu furie pe frontul nostru să verse
Schije, foc, fum și pucioasă, cine știe cu ce gânduri,
Fapt care neliniștește propriile noastre rânduri.
"Atenție la inamic!..." "Pregătiți muniția!"
"Comunicați orice mișcare precum și soluția
Ce o credeți potrivită"... "Control pe fir permanent"
"Verificați armamentul, căci un atac e iminent"
"Să tra-gă arti-leria a a a..." "Toată lumea camuflată"
"Aveți grijă de rezerve... direcția e jalonată?"
Până când așa deodată nu se știe din ce gură
Spre tranșeul inamic a țâșnit o-njurătură,
A trecut bolid prin ierburi și-a ajuns la săpături,
Dar a ricoșat în aer nefăcând vătămături.
Totuși somația "Destul bă ă ă ă!" are efect neașteptat,
Căci tragerea inamică dintr-o dată a-ncetat,
Iar pe linii reîncepe aceeași mișcare vie
Și cu-această întâmplare reintrăm în acalmie.

poezie de din Furtuna - Jurnal de război în versuri (2005)
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

Paradoxul creației

Pășeam agale- în iulie de foc -
Cu soarele în explozie de atom.
Și mă gândeam; ce mic sunt, deși-s om...
Mai mic, decât un câine, hârjonind de joc.

Cu creierul- fierbinte de amintiri-
Găseam că sunt total în handicap.
Uitat pe aici, de lume... de nu încap;
N-am loc, nici cum cel câine, printre firi.

Căci limba nu servește la nimic,
Chiar de vorbești, căci nimeni nu ascultă.
Nici nu mai știu, ori lumea-i foarte multă?
Ori spațiul, ce mi-l cer, devine mic?

Nici nu mai pot să-mi stăpânesc, în piept,
Dorințele nebune- câștigate...
Ce-am învățat, mulți ani, când făceam carte...
Și mulți apoi, gândindu-mă deștept...

Și poate sunt, c-am trecut milioane...
De întâmplări- ce tot planificam.
Și niciodată, țel, nu reușeam,
Ci un produs... a sute de persoane.

Nu știu de fel, cum, leul din savană,
E programat, mai bine de cât mine!?
Să fie rege, de când timpul ține...
Și timp, nu irosește de pomană!

Nu sunt nici cum furnica fără creier,
Ce poate face totul, fără minte.
Ce știința... îmi povestește? Se dezminte!
Nici ca cânt, nu știu, precum un greier.

N-am nici talent, sau poate, n-am curajul
Cuvântul ac să-l fac- când mă susțin...
Cum scorpionul varsă prin venin
Dorința de-a învinge- nu sclavajul.

Abil, ca șarpele pot mă strecor,
Prin apă înot- ca prin nisip...
Nu-s efilat, iar membre- de-am primit;
Târâș mă mișc, nici pom nu urc ușor.

Și chiar cu sticle de dublez vederea,
Și aripi de metal mă poartă în zbor...
Nu pot plana, în picaj, precum cocor,
Și nici distinge, chinul, sau plăcerea.

Și chiar muncind, nebun, până a piere,
Ca adun rezerve, fiu bine...
Eu, mulți de-aș fi, mai mulți decât albine;
Tot nu aș umple univers... de miere.

Iar dacăfi Chanel, Armani... toți,
Cu averi imense și laboratoare;
N-am cum s-ating esențele de floare,
De la magnolii, ori tulipa de doi coți.

Chiar galaxie, de buchet, de-aș da în dar,
Eu dragoste nu pot, răspândesc;
Așa cum Panda- simbol chinezesc-
Inimi înmoaie... în spectrul planetar.

Atunci, ce sunt, de ce susțin că-s primul?
Căci nu pot depăși, nici un- nici unde?!...
Dar mintea, caldă, din străfund răspunde;
Doar suflet... ce-ai primit în dar... el e divinul.

poezie de (17 mai 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian RădulescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Poezie despre "Nimic",

"La început a fost Cuvântul";
Dar Cuvântul de unde s-a luat?
Se spune că pământul
Dintr-o explozie ar fi apărut;
Și, înainte de explozie,
Ce a explodat?

Sau poate... Totul a apărut din Nimic,
Dar Nimicul – ce mai e?
De unde vine acest "Nimic":
Dintr-un alt Nimic,
Sau din ceva mai mic?
Sau, poate, mai mare?
( Nu mi-ar fi de mirare!)

Ce este Nimicul?
Este "nimic" sau "gol"?
Și dacă e "gol" –
Cu ce era umplut?
Ce a fost la început?

Dar dacă nu există
Nici început, nici sfârșit,
Doar "suspendată clipă" – infinit?
Și dacă Nimicul e pur și simplu – nimic
Din care a apărut acest infinit?

Nu sunt savant, și nici cercetător,
Doar mă joc de-a filosoful;
Nimeni nu știe și nici n-a știut
Ce a fost la început;
În schimb, un lucru e cert despre Nimic:
"Știu că nu știu nimic".

poezie de (13 februarie 2021)
Adăugat de Vladimir PotlogSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Vis real, imaginar

Nu știu ce să fac, unde mă bag
Căci am ajuns la o stare de nebunie,
De psiho animie
Moartă dar totuși vie
Dispărând de aici sau vrând să dispar,
Făcând ceva dar totuși nimic,
Vrând mor dar totuși trăind,
Încerc mă înec, dar pot înota,
Și de aceea o să sar, căci nu pot zbura,
Dar oarecum, moartea nu mă va lua
Căci nu-s clădiri destul de înalte pentru a cădea
Și mă tem să nu o văd pe ea, spunându-mi
Stai, nu pleca
Nu mă lăsa,
Dar ea nu va apărea decât în vis,
Dar și visul poate fi real,
Imaginar,
Și eu uit iar că am visat
Și iar sunt supărat, pe cei ce m-au strigat
Că sunt un suflet curat, dar totuși cât de impurificat
Dar iată că aud o voce de copil,
Ce–mi amintește cine sunt
Căci eu uit iar, mergând pe drum
Pe drum, ca un hoinar
Pe lâng-un felinar
Și toată lumea spune că-s poet vulgar...
Dar iată, că mai aud o voce,
O voce disperată, de fată
Ce–mi frânge inima-mi curată
Aglomerată, poluată
De suspine și dureri, ce m-au făcut să simt ce-i astă viață
Ce mă face din nou să ies în stradă
Spunând-ui o triadă...
Îmi spune că-s nebun
Și că dacă voi dispărea vreodată
Ea mă va găsi și mă va întreba
De ce pe ea am căutat-o eu disperat...
Dar iată că au dispărut
Aceste două voci blânde cu zâmbete fine
Acum ele sunt departe de mine...

poezie de
Adăugat de Corneliu HudzinschiSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Cornelia Georgescu

Mihai: Serios?! Chiar ești așa? Tu, Luci?!
Lucian: Da; ce-ți închipui?! fi un tip insensibil? Te rog, Mihai, nu începe și tu cu astfel de suspiciuni, în ceea ceprivește... Despre tine știu foarte bine că ești emotiv din fire, dar, uite... Îți mărturisesc că și mie mi-a fost foarte greu la început, până m-am obișnuit cu ideea. Primii ani mi s-au părut un chin greu de suportat, un adevărat calvar, chiar dacă nu dădeam de înțeles acest lucru. N-aș vrea să trec din nou prin toate astea; sincer, n-aș putea suporta, m-ar afecta prea mult. Presupun că la fel ar păți și ceilalți. Ce fel de echipaj am mai fi în acest caz?! Vezi, astea ar fi motivele mele, doar unele dintre ele, pentru care nu sunt de acord cu această acțiune.
Mihai: Te înțeleg... Și-ți dau dreptate. Nici eu nu eram foarte convins că ar fi bine să iau totuși legătura cu cei de acasă, dar simțeam nevoia fac acest lucru. Poate că a fost mai bine că nu erau acasă și astfel n-am vorbit cu ei. Nu știu ce-aș fi simțit dacă i-aș fi văzut saufi stat de vorbă cu ei. Dar așa, m-am liniștit. Văzând totul în ordine acasă, mi-am dat seama că sunt teferi, viața și-a urmat cursul și pentru ei, a mers înainte chiar și în lipsa noastră; s-au obișnuit cu ideea. În plus, n-ar fi corect nici față de ei, apărem așa, deodată, în viața lor, după ce, în toți acești ani s-au străduit să se descurce fără noi, iar apoi, când vom părăsi Proxima, dispărem din nou, la fel de brusc, pentru o altă perioadă de timp, destul de lungă. Ar suferi și ei prea mult. De asta nu trebuie să-i învățăm din nou cu prezența noastră. Ar fi prea greu de suportat, atât pentru ei, cât și pentru noi.
Lucian: Mda... Iată, ai găsit un alt motiv bun pentru a nu lua legătura cu ei. Nu mă gândisem la asta! Ca vezi, cât de egoist am putut fi... Mă gândeam doar la suferința noastră, nu și la a lor, de parcă ei nu ar putea trece prin aceleași stări sufletești ca și noi...
Mihai: Asta nu înseamnă ai fost egoist. Ai omis doar, dar nu intenționat.
Lucian: Da, nu intenționat, sper... Poate doar din cauză mă concentrez prea mult asupra problemelor noastre. Uit că și alții le-ar putea avea, la fel ca noi.
Mihai: E normal, doar tu ești comandantul, deci, e normal te preocupe mai mult problemele noastre.
Lucian: Mda, poate...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Sonetul 20

Îmi pare că-s mai bun de ceva vreme
Decât am fost în toată existența,
Dar poate este încă prea devreme
Să spun că-n mine mi-am găsit esența.
Și poate că-i o simplă amăgire,
Iar lumea încă strâns mă ține-n gheare
Ori poate sunt mai îndrăzneț din fire
Și fiind mic, aș vrea să mă dau mare.
Dar dacă zic că-s bun nu e trufie,
Căci cum sunt alții, chiar nuprivește,
Ci știu că am avut vicii o mie
Și-acum în mine floarea înflorește.

Oricine este bun de la Natură,
Dar diamantul e îngropat în zgură.

poezie de (28 ianuarie 2021)
Adăugat de Octavian CocoșSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Teodor Dume

Casa fără trepte

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu știu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
și
ochii sticlați
îmi place așa cum sunt cu
umerii apropiați și
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
și
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea și
acum se duc...
nu pot le mai țin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înțelege nimic
dar cine știe...

azi am învățat să-mi fac o cafea
și să îmi strig nepotul
mai am și câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
mă ghemuiesc până adorm
și-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
și totuși
nu mă pot desprinde de voi

poezie de
Adăugat de Teodor DumeSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Teodor Dume

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu știu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
și
ochii sticlați
îmi place așa cum sunt cu
umerii apropiați și
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
și
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea și
acum se duc...
nu pot le mai țin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înțelege nimic
dar cine știe...


azi am învățat să-mi fac o cafea
și să îmi strig nepotul
mai am și câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
mă ghemuiesc până adorm
și-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
și totuși
nu mă pot desprinde de voi

poezie de
Adăugat de Teodor DumeSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Raspuns final?

Privind aceeași stea ce mă inspiră
O vorbă-am vrut ca îți spun,
Răspunsul tău mă cam intrigă
Nu pot înțeleg, nu știu.

Să fi grăit tu oare adevărul?
Sau eu am înțeles greșit…
E imposibil, spun buzele tale,
La ce mi-ai spus mult m-am gândit.

Motivul forte de l-ai spune,
Acel motiv din urmă care
Îmi face mie imposibil
Să mai visez in continuare.

Poate mulți mi-au spus că e mai bine
S-aștept treacă timpul rău,
Dar greu se mai scurg ale mele ore
Când nu sunt prin-prejurul tău.

Așa îndrăznesc din nou
îți vorbesc ca un ecou,
Prin versuri chiar nereușite
De mine mult, mult chinuite.

Alege-o variantă de răspuns:
Poți spune “da”, poate vei spune “nu”,
S-au chiar poți spune “mai incearcă tu”,
Dar steaua mea se-ndreaptă spre apus.

Iar de răspunsul tău va fi
Același, dar numai de-aș ști,
În pace eu te voi lăsa
Voi ști că nu vei fi a mea.

Dar sper acum, măcar de-această dată
Răspunsul dat, să fie doar al tău,
Să nu fie influențat de alții
Să fie sincer, clar ca un ecou.

Încerc -nchei, dar mi-este foarte greu
Căci incă nu ți-am spus tot ce simt eu,
Însă măcar un lucru-aș vrea să îl reții:
Dăm doar un semn, sau un cuvânt, sau orice-ar fi.

poezie de
Adăugat de Miruna DimaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Lacrimi sărate

Acum, e atât de trist
aici...
nu mai am cui povesti
ce am mai simțit azi
ce trăiri
sau ce vise prostești de copil

Când ne vom întâlni iar
nu mi le voi mai aminti
dar nici nu vor mai conta
și curg lacrimi...
și-s sărate...

Și nu mai știu ce să cred
sau în cine...
"O să fie bine!" aud
oriunde merg și de la
oricine întâlnesc...
le zic și eu la fel, dar
oare chiar va fi?

Și parcă dacă zic și îmi repet...
"acum" e tot trist
iar "atunci" încă nu a venit!
și lacrimi iarăși se preling...
și-s sărate...

Nu știu cât voi rezista
mi-e dor...
și te vreau...
acum și aici

Îți ascult ticăitul ceasului
și el plânge după
mâna ta...

Și totul e trist și
mi-e frică...
Simt cum îmi pierd speranța,
iar încrederea în mine
nu o mai am de mult

De ce toate astea? mă întreb...
pentru ce? pentru cine?
și răspunsul – pentru noi! – vine.

Lacrimile se usucă pe obraz
nu mai ajung
le simt gustul (poate
acum sunt dulci?)
și gândul devine rece
iar ochii se măresc în
intensitatea culorii...

Dar eu tot singură rămân
fără un scop în viață
și fără nimeni care să știe...

Poate totuși voi ajunge la tine...
poate... mai devreme decât
mai târziu...

Și în jur e rece de
priviri pline de compasiune
care mă apasă
până la lacrimi...
lacrimi sărate...

poezie de
Adăugat de Natasa RaduSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Fericirea de a spune - Vreau

Fericirea de a spune – Vreau,
Viața uneori e gruen sau grau,
Sufletul? Ce suprafață are?
Cât un ocean sau cât un bob de sare?
Nimic nu este fără de putință,
Când ți se pare că mai ai voință,
De sus se vede un efort, dar de furnică,
Totuși furnica nu știe de frică.
Vreau și te vreau numai pe tine, mia donna,
La București sau chiar la Barcelona,
Apoi noi vom pleca-mpreună
Spre altă lume sub aplauzele din lună.


Un telefon și merg la teatru,
m-așez, privesc, mă doare ceafa,
oamenii râd din patru-n patru,
sunt trist și mă gândesc la Sapho.
Sala se zguduie de bucurie, hohot,
Un râs coagulează totul,
Ca apele urlând la Motru,
Râd înțeleptul și netotul.
Mă scol, în jur sunt morți deavalma,
Iar fiara își aruncă blana.
Noi vom pleca iubito, împreună,
Sub ropote și raze reci de lună.

poezie de (2 octombrie 2011)
Adăugat de Boruis Marian MehrSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Cornelia Georgescu

Maria: Poate că nu te-ai străduit destul. Doar atât dacă i-ai spune, că o iubești și totul s-ar rezolva, s-ar schimba brusc, în bine, pentru amândoi.
Lucian: Chiar crezi asta? Eu nu sunt atât de sigur. Nu cu ea. Cu ea nu va fi așa de ușor. Dacă ar fi fost alta, poate da, dar ea... Nu! Nu merge. Poate ar fi ținut figura dacă ea ar fi fost altfel, însă... Nu știu. Nu știu ce să mai cred.
Maria: Cum să nu știi? Cum poți spune așa ceva? Tocmai tu? Acest termen nu există, sau poate fi depășit, mai ales pentru tine.
Lucian: Bine ar fi să fie așa, însă, din nefericire pentru mine, nu e deloc astfel... Sunt nehotărât, Maria; e pentru prima oară în viață că mi se întâmplă așa ceva, dar culmea, într-adevăr nu știu ce să fac. Ezit mereu, amân mereu, deși nu asta mi-aș dori. Din cauza asta trebuie mai gândesc, devin odată hotărât.
Maria: Bine, Luci, atunci mai gândește-te, poate că ceea ce ți-am spus îți va fi de folos într-un fel; cel puțin eu așa sper.
Lucian: Sigur. Chiar îmi este de folos. Îți sunt recunoscător.
Maria: Lasă asta. N-am nevoie de recunoștința ta.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Așa m-am născut

Universul a tușit o dată
ca iasă Adam,
de două ori pentru Eva,
că se înțepenise cu picioarele printre meteoriți
și nu mai vroia iasă,
și după încă vreo câteva icnete uite că se umpluse deja Pământul de mormoloci,
care mai de care mai mândru și mai împopoțonat cu gânduri de bine;
la mine deja avea pneumonie severă de gradul I,
așa că am ieșit nu din două, ci din câteva tusete
împrăștiate printre copaci
și până mă adun, săraca, de printre crengi,
hop și tu cu basmele tale
despre cineva numit dumnezeu
și te-am crezut, încă neadunată,
încă strângând unghii și degete,
te-am crezut și am pornit după tine
pentru că te iubeam un pic
și pentru că și tu mă iubeai, în aceeași măsură,
și-apoi într-o zi s-a făcut atâta liniște,
într-o zi universul n-a mai tușit.
Ne priveam stingheri,
tu cu cartea în mână,
eu cu-ale mele,
întrebându-ne dacă ne vom mai naște vreodată într-un alt univers,
înțelegând în sfârșit de ce pentru mormoloci nu există eternitate,
și parcă temându-ne ne recunoaștem, unul în altul,
și de-atunci n-am mai deschis nici un ochi,
deși adunasem o traistă întreagă,
nici n-am mai spus, nimănui, cum m-am născut împrăștiată printre copaci.
Deja se făcuse a doua zi,
copiii n-ar mai fi putut să înțeleagă,
tu însuți te prefăceai ocupat,
eu întindeam pe pâine miere din fagure,
căutând o poveste fără final care să vă țină aproape,
apoi am deschis geamul și parcă l-am auzit iar tușind,
cât pe ce să zâmbesc și să zic "să-ți fie de bine",
tu ai râs, copiii desenau pe mama și tata cu brațe subțiri și capete dezlânate,
eu am râs,
așa m-am născut eu, de fiecare dată,
și tu te vei fi născut în vreun fel,
numai de ți-ai aduce aminte,
și dacă nu-ți aduci, nu-i nimic,
găsim noi o poveste și pentru tine,
nu aici, nu acum, poate într-o altă dimineață,
înainte alergi la servici, înainte să-ți leg cravata cum se cuvine,
înainte te sărut și să-ți spun că parcă tot mai iubesc
mormolocul ăsta din tine,
nu-i așa?
Parcă tot mai iubesc
pentru că universul e doar o părere,
dar tu ești al meu și vei fi până la capătul drumului,
acolo unde vom sta în genunchi și ne vom spune ultima șoaptă
ultimul gând înainte de a rămâne fără cuvinte,
și dacă te întrebi ce-i cu toate acestea,
n-am răspuns, n-am sfârșit,
doar o poezie de dragoste murmurată,
adesea în doi, alteori prăbușită în mine,
eu – tusea grea,
împrăștiata dintr-o pneumonie de gradul I
din genunile universului.

poezie de
Adăugat de Rodica MunteaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 3 comentarii până acum.
Participă la discuție!
Cornelia Georgescu

Lia: Însă... Cum rămâne cu întrebarea mea?
Lucian: Nu rămâne nicicum. Încearcă să-ți dai singură seama care ar fi răspunsul. Și eu fac același lucru.
Lia: Ce vrei spui?
Lucian: Nimic. N-am să-ți spun nici un cuvânt în plus, legat de acest subiect. Dar cum rămâne cu problema urmăririi? Tu ce răspunzi la întrebarea mea? Nici tu nu m-ai lămurit pe mine, deloc.
Lia: Nici n-am s-o fac. Pentru că așa suntem chit.
Lucian: Bine. De acord. Problemele noastre rămân nelămurite, întrebările fără răspunsuri, dar eu n-aș spune că suntem chiar chit, pentru că problemele noastre diferă... trecem însă cu vederea. Ce-a fost, a fost! Oricum, faptul e deja consumat, nu mai poate fi schimbat nimic. Tu ai făcut pe Mata Hari, iar eu, ca de obicei, inevitabil, pe Don Juan... Nu?! Cred putem pleca spre munți acum.
Lia: Mai mergem?
Lucian: Evident, mergem! Chiar dacă nu ne-am lămurit, asta nu trebuie afecteze cu nimic planul nostru. Vom merge, așa cum am stabilit. Și pentru că am întârziat puțin cu discuția asta, o să luăm un avion din apropiere. Știu eu unde o să găsim sigur unul. Ce zici? De acord?
Lia: Desigur.
Lucian: Bine, Mata Hari. Dar nu crezi că-i cam periculos pentru tine accepți compania unui Don Juan?
Lia: Luci, nu-i de glumit!
Lucian: Ai dreptate. Însă asta presupune să nu mai faci și altădată pe spionul. Riști fii descoperită.
Lia: Fii sigur că n-am să mai fac. Mi-a fost de ajuns! Mi-a fost învățătură de minte!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Gheorghe Ionescu

Canonada

Acalmia fericită ce durează de cinci zile
A fost ruptă pe-nserat doar de patru proiectile.
Ai noștri-au aruncat unul, iar ei au răspuns cu trei
Și-a-nceput o canonadă ca o mânie de zei.
Dintru-ntâi se știa bine, toți făceam deosebire
Căci se-auzea deslușit lovitura de pornire
Iar șuierătura bombei indica proveniență
Sosire vertiginoasă și-a căderii iminență.
Apoi, s-a făcut un haos, n-am mai înțeles nimic,
Care mai sunt de-ale noastre, care de la inamic.
Era un vâjâit continuu ca de valuri și de vânt
De parcă se dezlănțuise uraganul pe pământ.
Exploziile izbucneau simultan în multe locuri
Apărând ca flori de fum și-artificiale jocuri,
Ce emanau mii de schije, cu zgomot de roi imens
În timp ce proiectilele zburau mereu în contra sens.

Cum stam pitit în fundul gropii luasem proporții uriașe
Și mă vedeam mereu expus mortierelor vrăjmașe.
Aci nu încăpeam în groapă, aci era extrem de mare,
Aci mă bucuram în gând de splendida-i orientare
Sau regretam că n-alesesem locul destul de inspirat
După exploziile care eram des înconjurat,
Când aproape, când departe, care mai de spaimă pline
Groaznice fiind cele care treceau exact peste mine...
Începeam o rugăciune și nu știu când terminam
Dar când puteam lua de seamă tot pe la-nceput eram
Și zicând doar doamne-doamne, adesea mă surprindeam
Fiind mereu atent la bombe, dar sensul nu-l mai prindeam
Ci le țineam un cont tardiv; ah!... aceasta, oh! s-a dus...
Dar când un sol se spărgea, altele veneau pe sus,
Iar când credeam că au trecut, una cădea atât de-aproape,
bulgării zvârliți în aer ar fi putu mă-ngroape.
După cam un sfert de oră a-ncetat așa, subit,
Iar după două minute asemeni a izbucnit.
Nu prea mult și pe încetul toate țevile-au tăcut
Și, desigur, fiecare a zâmbit satisfăcut.
Dar, verificând efectul constatăm că e prea mic
Față de atâtea bombe stricate de inamic.
Un agent surprins afară, s-a ales cu casca spartă
Unui ofițer pe-o biută i-a făcut zdrențe o hartă,
Ordonanța nu știu cărui a rămas fără gamele,
Îngrozit de viziunea unei ploaie de șrapnele,
Iar un rătăcit pe linii cu arma-n bandulieră
Fugind năuc încolo-ncoace pierdu o moletieră.
Numai pe o contrapantă, colo, spre extrema stângă
Un vlăjgan înalt cât patru disperat a prins plângă
Că nici el nu știe cum, însă este grav rănit
De o schijă buclucașă care-n groapă l-a pocnit.
Camarazii lui de grupă, stau în juru-i ca la foc
Mângâindu-l; "Ți-au dat fișa, ce te plângi de-așa noroc?"
Și-l îndeamnă să se ducă la postul de prim ajutor
Înspre care luminat, o și apucă de zor.
Dar aici decepțiune, doar dintr-o uitătură
Medicul își dă părerea... "E simplă zgârietură"
Și-l scutește două zile, iar el îngândurat suspină
Fiindcă știe ce-l așteaptă... porție dublă de chinică.

Ce-o fi fost la inamic pân-acum n-am aflat
Dar la noapte negreșit vom ști ce s-a întâmplat
Pentru că la ora zero va porni incursiunea
Și va reveni în linii când și-o-mplini misiunea.
Afară numai de cazul care nu poate fi spus
Și va povesti dincolo toate cele de mai sus.

poezie de din Furtuna - Jurnal de război în versuri (2005)
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Diodor Firulescu

Ascundeți timpul netrăit!

Ascundeți-mi oglinda și ceasul!
Nu vreau privesc și să aud cum trece timpul!
Cum anii mei se scurg,
Ca și o lacrimă ce -mi curge acum pe obraz,
În timpul ce merge doar înainte,
Prea repede ni se duc anii.
Și ne trezim din nou,
Cu mintea și apucăturile unui copil...
Ne apropiem din nou de unde am plecat...
În brânci, pe pământul pe care l-am călcat.
Mai întâi în patru labe,
Așa cum ne-am și transformat din regnul animal..."Euglena Viridis"...
În brânci, ajungem ne rugăm, să nu intrăm în el.
Pământ! Tu care ne-ai dat apă și mâncare,
Și am gustat din tine, mușscând, prin primii pași...
Pământ! Pe tine te-am lovit cu sapa, ne hrănim.
Și din tine făceam pat, ne odihnim... în veci!
Când astăzi sufletul aleargă spre nemurirea dragostei,
Nici nu ne dăm seama că noi,
Iubind sau refuzând, vrând nevrând,
Ne îndreptăm cu pași grăbiți, către sfârșit!
Trăiește-ți viața pe deplin, cititorule!
Procrează, viață!
Căci doar ea va dăinui și te va reprezenta, când tu nu vei mai fi...
Ia ce este bun din viață!
Căci ea oferă, bune și rele...
Căci dulceața mierii fagurelui,
Fără înțepătura albinei, nu are gust.
Este ca dulceața strugurelui fără damful beției!
Dar cine stă mai asculte?
Cu nepăsare, pășim sfioși în viață,
Crezându-ne noi înșine un Dumnezeu...
Ce-i drept, unul mai mic!
Când noi, fără să ne dăm seama,
Atârnăm deun fir de ață...
Ața vieții noastre.
Ce trebuie facem?! Doar s-o trăim... așa cum se cuvine!
Nu îți pot spune eu ție, sau tu mie,
Cum s-o trăim, ori ce este mai bine.
Doar noi înșine trebuie să o trecem prin sita învățăturii.
Și să alegem doar ce-i frumos și bun!
Dar cine ne spune ce e frumos și bun? Asta ați înățat?
Este chiar creșterea, cultura ți ce ne place nouă!
Noi alegem cine să fim!
Pe cine să urâm sau pe cine să iubim...
Noi singuri alegem cum să trăim și când să murim!
Nu lăsați pe nimeni aleagă în locul vostru!
EU iubesc viața cu toate ale ei
Și am dreptul aleg pentru mine!
Voi ce mai asteptati?
Iubiți și alegeți un drum!
Haideți facem ca viața noastră
Să fie de neuitat!
Pentru noi și pentru cei din jurul nostru...

poezie de din Viața într-o călimară
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Mincinosul

Întorcându-se din călătorie
Un boiernaș odată, sau poate și boier mare,
Au ieșit cu un amic sara la câmp spre primblare
Și au început a spune cu fală și cu mândrie
Multe minciuni mari și mici, de cele ce-ar fi văzut.
Dar, în sfârșit, au strigat:
"Lucru ce am văzut eu nu poate fi de crezut
voi mai vedea în viață,
Mai ales în țara voastră, unde este când prea cald,
Iar alteori lângă sobă de frig nasul îți îngheață;
Alteori soarele piere, alteori arde și frige.
Iar acolo unde am fost eu,
Îi mai frumos decât în rai.
Oh, fraților, ce trai!
Oh, cât sufletul meu plânge
Și cât îmi pare de rău
Că am venit pe aice!
În sfârșit, n-am ce mai zice,
Decât îți spun că nici știi acolo când este noapte,
Și anul întreg petreci frumos ca luna lui mai,
Iar să sameni sau să ari nici trebuință nu ai,
Căci toate cresc de la sine, gata de mâncat și coapte,
Precum, de pildă, la Roma am văzut un castravete
Într-o grădină sub un perete,
Care, să nu spun minciuni, era mare cât un munte"...
"Apoi curios îți pare, atunci celălalt i-au zis,
Când pământul este plin de aceste minuni multe;
Precum și eu înadins
Îți voi arăta acum o minune mai ciudată,
Și cred că un așa lucru tu n-ai văzut altădată.
Vezi tu peste acea gârlă podețul acel înalt,
Pe care avem trecem? Deci măcar că este prost,
Însă este minunat,
Căci la noi, în țara noastră, orice mincinos au fost,
Vrând ca treacă pe dânsul, n-au ajuns la jumătate,
Și podul s-au prăbușit de la sine;
Iar acel ce minciuni nu spune,
Și în caretă treacă poate"...
"Dar gârla adâncă este?"
"Oamenii zic fund n-are.
Deci, iubite călător, în lume sunt minuni multe,
Ca aceste,
Măcar tu ai văzut castravete cât un munte"...
"Ca muntele să nu fie, însă cât o casă mare."
"Și cât casa nu se poate,
Însă orișicum să fie,
Dar tot, mi se pare mie,
Podul mai curios este decât minunile toate,
Căci el nu poate să ție nicidecum pe mincinoși,
Precum în vara aceasta de pe dânsul au căzut
Doi călători lăudoși:
Apoi aceasta îi mai de crezut
Decât pepenii Romei sunt mai mari decât la noi."
"Oh, mă ierți, frățioare, dar, zău, tu nu știi ce zici,
Căci tu nu știi că la Roma casele sunt așa mici,
abia pot încapă în ele un om, sau doi?"
"Fie, însă iată podul, dar eu cu tine nu trec,
Căci pentru un castravete eu nu vreau ca să m-înec."
Atunci călătorul zise: "Și eu mă unesc cu tine,
trecem prin vad mai bine..."

Judecați câtă rușine
Pate omul mincinos;
Deci, oare, nu-i mai frumos
vorbim puțin și bine?

fabulă de , traducere de Constantin Stamati
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

N-am timp

Dumnezeu știe. nu am timp de fleacuri. luați dragostea din calea mea
lăsați-mă să-mi văd de treabă. atât multă treabă. aș putea să vă răspund dar nu am timp
viața asta e atât de scurtă și am atâtea de făcut.

învăț. acumulez. atât de multe de învățat. și atât de puțin timp.
viața trece pe lângă mine. nu se întreabă dacă eu văd ce e în jur, dacă am timp să observ
și sincer nu am timp nici să privesc cerul, nici ce e în jur. alerg către destinație

acum am timp. știu atât de multe și am uitat atât de multe încât mă întreb dacă a meritat
vrea să știu cum arată un răsărit în plină iarnă dar nu mai există o altă iarnă pentru mine.
vrea să strivesc un fir de iarbă între dinți să-i simt gustul, dar nu va mai fi o nouă primăvară

acum am timp și pentru mine și pentru alții. mai bine zis am timp să mor
viața a trecut pe lângă mine luând cu ea răsărituri și apusuri, gusturi, mirosuri, atingeri pierdute
am atât de multe de spus și atât de puține întrebări. acum am timp. degeaba.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Nicolae Vălăreanu Sârbu

Ca și până acum

nu pot cuprinde cu gândul marginile universului
poate nici n-are
mă chinui degeaba cu ceva care nu-i important pentru nimeni
nici pentru mine dar nu poți struni gândul
îl urmăresc dintr-o întâmplare
neprevăzută și ademenitoare

apoi
îmi revin și privesc lumea
așa cum este sau va fi în viitorul apropiat

mă împac cu mine și rămân așa
un trecător prin zile și nopți cu întrebări
și mai puține răspunsuri
la care pot contribui direct

dacă voi descoperi ceva palpabil
nu mă luați în seamă
ca și până acum

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Viorel Muha

Sârma ghimpată din mine

Tu... cel care te știu și tu... cel care nuștii
de ce ai făcut asta?
Multe sunt cele care pot fi zise, dar...
mă opresc aici? Există un sens?
Și totuși te întreb!
Ai văzut moartea cum vine cu încetinitorul?
Eii... tuu! Ascultă-mă, nu sta acolo sus...
fără să privești, în jos, căci prăbușirea-ți va-fi
tare cruntă!
Eu am vazut-o! Și alții poate mult mai rău!
Nu suntem puțini iar cei care știu, sunt mulți!
Două zile mergi târâș prin țărână...
ahh... Libertate care este prețul tău?
Soarele sus, zi toridă de august
și eu
cu fața-n sus fără putință de mișcare
din răsărit pânâ-n apus...
Doamne, ai prăbușit soarele în mine, în ziua aceea lungă
și buzele-mi..., îți cereau iertare în sete năucitoare
Știi ce însemnă asta, tu, cel cățărat pe spinarea noastră
acolo sus?
Ajungi în viața asta să nu-ți mai dorești vezi
niciun răsărit și niciun apus
Tu știi ce înseamnă ai senzația
ani de zile, de metal rece, de pistol în tâmplă pus...
și să auzi chiar dacă sunet nu era
cum trăgaciul încet scârțâia omorându-te lent
iar că de clipa morții te desparte numai un micron
de întindere de arc, care putea declanșa percutorul?
Ahh... Libertate, oare coști așa de scump?
Știi Tu ce înseamnă fii bătut o noapte întreagă
cu sălbăticie, iar cablu de oțel să-ți taie carnea
de un subordonat ca tine...
și-apoi,
udat cu jet rece și tăios cu furtunul de pompieri?
Știi tu cum priveam eu în acea noapte
scândura aceea udă cu un sac de nisip înfășurată
pe care unul ca tine abia aștepta spinare omorâtă
cu parul să-mi bată...
ca să rupă în mine ce ținea viața mea?
Știi... dar nu ești Om...
Și Eii, ceilalți, știu, pentru că le spun eu...
și mulți nu mai sunt, ca mine, datorită ție!
Dumnezeu să le dea odihnă, iar voi...
blestemați fiți, până neamul vi-se-va stinge!

poezie de (iulie 2009)
Adăugat de Viorel MuhaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Mama: Tu chiar vrei rămâi singură? Nu vezi toate fetele sunt în competiție pentru un bărbat? Numai tu,... tu chiar nu cauți fii deloc atractivă?
Fiica: Eu sunt floarea de la marginea prăpastiei. Dacă vrea să mă iubească, cel care va vrea, nu ar trebui mă iubească pentru forța din interiorul meu, de a sta la margine, și totuși, de a rezista?" (în mintea mea).... în realitate îi răspund "Și mie îmi pare rău pentru fața pe care o am. Nu mă pot abține să nu îmi fac rău.
Mama: Întelege, așa funcționează toți bărbații, pentru ei contează cum arată o fată, e vorba de prima impresie. Te vede așa, plină de bube, o să fugă de tine. Orice băiat, orice băiat...
Fiica: Nu numai orice băiat, chiar orice om... sunt un monstru. Nici măcar o prietenă nu am... Toate așteaptă de la mine ceva. Iar eu, uneori, îmi doresc fiu altcineva...
Mama: Data viitoare te internez la spital, te declar incapabilă te controlezi.
Fiica: Da, sigur.... Așteaptă măcar să ajung la cauză, împlinesc profeția, și o să pot fi domnișoara cu altă față. Vedem noi cine râde la sfârșit, eu și amicul meu Kierkegaard. Îmi pare rău, mamă, dar numai dacă o salvez pe Ariadna o să mă pot iubi vreodată. Ai idee câte strategii trebuie elaborez ca distrug monstrul?
Mama: Care monstru, parcă tu erai monstrul?
Fiica: Cât de încuiată fii să nu realizezi monstrul mă ține captivă din primii ani de copilărie? Toate fricile alea, faptul că nu alergam spre tine, când aveam nevoie de tine, fuga de realitate, fuga de mine însămi, toate sunt rezultatele operei lui. Pe care am de gând să o închei anul ăsta. Și știu exact cum...
Mama: Cum?
Fiica: îți prezint labirintul... mi-e teamă numai să nu faci infarct, pentru că aici nu mai poți ascunde cine ești cu adevărat. Aici, poate, o să îți auzi urletele la fel de tare cum le aud eu. Pentru că, aici, toți îmi văd capul ascuțit, când el de fapt e rotund. Numai și numai pentru că ăsta e rezultatul fricii mele de oameni. Și nu am altă șansă decât trec prin Pădurea Interzisă, să îmi înving frica.
Mama: Imposibil... în Pădurea Interzisă nu o să poți supraviețui. O să rămâi cel puțin fără picioare...
Fiica: Nu și dacă îmi iau o pelerină verde de camuflaj... și un prieten de încredere...
Mama: Parcă spuneai că nu ai prieteni...
Fiica: Nu am, dar de unde știi tu că nu o să am... e drept, un parteneriat la început, fac eu un efort... Ideea este că se pune la bătaie toată viața mea, mamă. Nu pot da înapoi...
Mama: Vezi doar să nu mai ai încredere din nou într-un lup, știi bine ce ai pățit ultima oară...
Fiica: Fără frica de lupi, păstorii nu ar putea avea curaj. Pot fi o ciobăniță bună, o știu sigur, mi-a spus-o luna. Ea nu minte niciodată...
Mama: Te las în protecția Maicii Domnului...
Fiica: Ea mi-a trimis visul cu furtuna... chiar dacă aș călca în mijlocul morții, totfi în siguranță. Nu crezi merită?...
Mama: Eu niciodată nu mi-am dorit decât te protejez. Iartă-mă pentru tot ce n-am putut înțelege.
Fiica: Vei înțelege, la sfârșit...

replici din Scufița Verde, scenariu de
Adăugat de Ana-Maria GondoșSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook