Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Gheorghe Ionescu

Nufărul alb

Fost-a într-un colț de lume,
Departe de orice drum,
Un lac mic și fără nume,
Ce poate că e și acum.

Aceiași plopi, aceleași sălcii
Și același stufăriș,
În care diverse specii
Și-au găsit bun ascunziș.

Pe mal ademenitoare,
Roua cerului pândește,
Gâzele neștiutoare
Cu care lacom se hrănește.

În apă măsoară flămândă
Sangvinica lipitoare
Și nemișcată stă la pândă
În stuf, știuca răpitoare.

Plutind în unduiri ușoare,
Părând un splendid buchețel,
Așteaptă prada cu răbdare,
Carnivorul otrățel.

Mascat de mușchi și pipirig,
Jur împrejur același smârc,
Ce emenă iz și frig
Și-atrage câte-un cocostârc.

Peste aceste umbre, chipuri,
Peste zgomote și șoapte,
Trec aceleași anotimpuri,
Aceiași aștri de noapte.

O noapte care doar cunoaște,
Chemări obscene de sitari,
Orăcăit strident de broaște
Și zumzet jalnic de țânțari.

Un nufăr alb, singura floare,
Crează contrast pe lac
Cu a ei imaculare,
Într-un peisaj sărac.

Și totuși într-o primăvară
A poposit un călător,
Ce s-arată-n searbăda seară
Un trubadur, un visător.

Înfipse plictisit toiagul,
Rămase un moment tăcut
Și inspiră adânc, pribeagul,
Un aer pur, necunoscut.

Lăsând în jos traista cu merinde,
El nu căzu răpus de mers,
Ci-n gând începe să-și perinde
Frânturi din viață-n ritm de vers.

Pentru că tot era singur
El fredonă un cânt de dor
Și mângâie cu gest nesigur
Ochiul de apă lucitor.

Și lucru chiar de necrezut,
Privind apoi în jur mirat,
Își spuse că n-a mai văzut
Un lac atât de minunat.

Aruncând a sa privire
Peste ușorul talaz,
Nu mai mișcă de uimire
Și rămase în extaz.

Ajuns aici din întâmplare,
Toate-n jurul său îi plac
Și câtă imaculare
În mocirla unui lac.

Însă de drum și frământare
El cade lent de oboseală,
Cu mulțumire și-n cântare,
Cuprins de-o dulce toropeală.

Pleoapele se-nchid agale,
Gândurile încetează,
Ochiul lumii ireale
Se trezește și veghează.

Astfel că nimic nu-i scapă
Din ce-a fost sau o să fie,
Viața curgând ca o apă,
C-un sens moartă și-altul vie.

Apoi vede floarea bine
Cum se desprinde din glod
Și se-ndreaptă către sine
În tânăr fiu de voievod.

Uimit de o așa minune,
Ca în legendă, se trezi,
Sigur că lui i se spune
Ce deslușit el auzi.

O întâmplare fericită
Îndreaptă pașii tăi aici,
Să-mi schimbi soarta nenorocită
Și un blestem greu să ridici.

Dar n-apucă să urmărească
Trista lui istorioară,
Că-ncep să se-nvălmășească
În ceața interioară.

Zgripțuroaice, căpcăuni,
Feți-Frumoși, cai năzdrăvani,
Zmei, balauri, oameni spâni,
Novăcești și Iorgovani.

Feciori și fete de-mpărat,
Isteți, istețe din popor,
Pornind la drum pe înserat,
Cu paloș, buzdugan, topor.

Să facă undeva dreptate,
Altundeva să pedepsească,
Să scoată din captivitate,
Pe oropsiți să fericească.

Veniri, plecări, cutreierări,
Întâlniri cu duhuri rele,
Frății de cruce-ncăierări,
Biruinți, înfrângeri grele.

Apoi, totul dispăru
Într-o negură opacă
Și, ca prin vis i se păru
C-a fost ce trebuia să facă.

Când ușor, pe îndelete,
Plin de emoții se trezi,
Vântul îi zburda prin plete
Și se făcuse altă zi.

Răspuns unei chemări sacre
A unui rol demn de eroi,
Se hotărî să se consacre
Salvării florii din noroi.

Merse cu gândul mai departe,
Privind adânc în viitor
Și-n a eternității carte
Să scrie el, un muritor.

Nu e din cei ce fac glume,
Nu este din cei mici și slabi
Și va face primu-n lume
Poiana nuferilor albi.

Găsind și vieții lui un rost
Nestrămutat în hotărâre,
Improviză un adăpost
Și trece la înfăptuire.

Făcu pe mal o scorbitură
Într-un loc ales cu tact
Și-apoi dintr-o zmucitură
Extrage nufărul intact.

Îl replantă cu mare artă,
Sprijinindu-l în suporți
Și cu migală depărtă
Ce-i stânjenitor în părți.

Iar cu pumnii cără apă
Răbdător, cu pasiune,
Udă pământul din groapă,
Încrezător într-o minune.

La început păru să fie
Osteneală răsplătită,
Căci planta era încă vie
Și-n tutori bine sprijinită.

Apoi cu fiecare zi
Pălea, se ofilea, murea,
Iar trubadurul se trezi
Săvârșitor de faptă rea.

Cără, cără apă mereu,
Disperat ca un copil,
Se osteni zile din greu,
Se zbuciumă, dar inutil.

Trudit într-un târziu căzu,
Frânt de insucces, răpus,
Că totul se sfârși văzu,
Deși tot sufletul și-a pus.

Văzând floarea mai mult moartă,
Îl cuprinse o mare milă,
De această crudă soartă
Și îi veni de sieși silă.

Se judecă aspru pe sine,
Se condamnă ca ucigaș,
Nu, el a vrut să facă bine,
Va îndrepta, nu este laș.

Scăpat de toropeala milei,
El nu mai ezită pe mal,
Redete nufărul mocirlei
Și totul reintră-n normal.

Iar pentru ca nici un naiv
Greșeala să nu mai repete,
Pe un arin crestă cursiv
Aceste vorbe înțelepte:

Lăsați nufărul să crească
În mediul natural de trai,
Singurul să îi priască,
Fie că-i Infern sau Rai.

Luând pe umăr toiagul,
Cu traista atârnând de el,
A pornit la drum pribeagul,
Fără visuri, fără țel.

Dispărând apoi în lume,
Prin coclauri, văi și lunci,
Fără urmă, fără nume,
Cum a fost și pân-atunci.

poezie de din Vifornița (2005)
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

Daniel Vișan-Dimitriu

Povestea din vis

A fost odată, într-o altă lume,
a viselor și-a vechilor povești,
un împărat ce își făcuse-un nume
asemenea aleșilor cerești.

Era vestit prin legile-i severe
cu care-i pedepsea pe răi și furi,
dar și prin recompense și plăcere
când oamenii păreau cinstiți și puri.

În sala unde împărțea dreptate
părea un zeu pe tronul lui de fier
și toți sperau ca, într-o zi, el, poate,
va renunța să fie tot stingher,

căci tronul de alături, de o vreme
era tot gol, în așteptarea ei,
a celei pentru care încă geme
în inima-nghețată ca un stei.

Venise-n viața lui ca o minune
pe care a primit-o și-a iubit,
dar n-ar putea nicicând, la nimeni spune
de ce sau cât a fost de-ndrăgostit,

căci el, ce nu suportă o minciună,
a înțeles târziu, -ntr-un ocean
o floare însetată răpună
nu poate fi oprită, e în van

ceri meduzei brațele să-și plimbe
pe corpul tău, în dulce mângâiat,
uite cum a fost și să se schimbe
atunci când tot ce-a vrut, a câștigat.

El a-nțeles, i-a spus, ea a plecat,
iar locul ei de-atunci, acum e gol
și n-o așteaptă cum o fi sperat,
inabordabil, cu un singur rol:

acela de a-i aminti iubirea,
trădarea și minciuna fără rost,
plecarea, dorul și nefericirea
dintr-o poveste care,-n vis, a fost.

A fost odată, într-o altă lume,
a viselor și-a vechilor povești,
povestea căreia i-am dat un nume
și poți acum, și tu, s-o povestești.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Casa de pe lac

Te-aștept, convins vei veni
La casa de pe lac,
Căci doar aici tu poți fii
Și toate-ți sunt pe plac.

E micul nostru paradis,
Aici, în astă lume,
Un loc ce poate fi descris,
Fără să-i pui un nume.

Doar vid în care timpul tace,
Iar viața-n sine e o clipă,
Un infinit cuprins de pace,
O bucurie zămislită.

E vraja casei de pe lac,
Visul ce dăinuie-n eter,
Nimic din tot ce-ți este drag,
Nu poate fi la fel ca el.

Dar cum totul e schimbare,
Roata vieții se-nvârtește,
Nu există amânare,
Nici măcar nu se oprește.

Anii vin și pleacă-n grabă,
Parcă-s trași spre infinit,
Ne rămâne doar o poză
Cu imaginea sfârșit.

Nici căsuța de pe lac
Nu mai e ce-a fost odată,
Scârțâie lemnul de fag,
Iar scara-i neluminată.

Chiar de-ar fi să se dărâme,
devină doar un vis,
În sufletul meu rămâne
Micul nostru paradis...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Scăpătat

A băut astăzi, iar, atâta apă... multă,
De la izvor, la Lac și de la o cișmea
Fără stăpân; "nu se contorizează încă"...
Și a pregătit răspuns, de întrebă cineva?!...

Că n-ar spune oricum din crudul adevăr,
Ce nimeni nu l-ar crede -el, cu atâta școală-
Că nu mănâncă mult; din când în când un măr,
Cu multă apă, multă... I s-a prescris, de boală!?

Îngândurat răspunde la câte-o cunoștință,
Cu un salut sfios, melanj cu jovial,
Din ce mai are nerv și tonus, din putință...
vrea încă să pară tot bine, cerebral!

Noroc că-i vară acum, ce-l costă mai puțin
Și seara poate bea un ceai din multe plante;
Tot natural, nu dulce, chiar dacă-i de pelin...
Căci zahăr s-a scumpit și-i mult ceair pe pante!

Va trece nouă zi, ca și-altele -ntrame,
Vreodată, peste ani, când câștig ar avea,
Din ce-a pierdut prin furturi și va uita de foame,
Doar cu noroc... hoții plătesc; parchet, curtea!

Își spune-n sinea lui că-i încă sănătos
Și-și ia zilnica doză de doi litri, lichide,
Chiar peste și se miră că nu-i așa burtos...
Doar parcă-i mai mult os și mâinile livide!?

Nedumerit, se întoarce pe strada cu cișmea
Și apoi și pe la Lac... și aici se fac lucrări
-nchidă curs de ape, modern acces, cu cheia
Și numai după plată... Primaru' a vrut schimbări!?!

E-n binele la toți; nu se mai udă curți
Și Europa cere civilizat, bunăstare...
De mâine ce va face? De-ar ști niște corupți,
Ca un ban le dea!?!... Da-i rușinos!... Și n-are!!!

poezie de (8 iunie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian RădulescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Cristalul prietenului meu

Cristalul
Din inima prietenului
Pe care îl caut,
Este blând strălucitor
Și pur, transparent
Și viu!

Petalele inimii sale
Sunt diafane
Și lasă treacă lumina
Cristalului
Din miezul inimii
Nestânjenită prin ele.
Ba chiar dându-i
Un mic avânt
Cu o ușoară bătaie de aripă
Străvezie.

Dar ceea ce face inima
Prietenului pe care îl caut
Cu totul și cu totul
De neprețuit,
Este că din miezul ei de cristal
Izvorăște o lumină-cristal vie
Care crește ușor
În lamelașe diafan-cristaline
Ca cea mai fină lamelă
De apă cristalină!

Și aceste lamelașe transparente
Sunt apoi ajutate
De mișcările petalelor diafane
Ale inimii
Să se răspândească,
În bucățele mai mari sau mai mici,
Care se desprind de la sine
Din izvorul necontenit,
Peste tot în lume,
Pentru a fi găsite
De inimile care le caută.

Căci ele sunt germenii
Care s-ar dori crescuți
În fiecare inimă de om.

Cristalul viu,
Care mereu din sine însuși,
Mereu transparent și curat,
Ca Lumina Soarelui,
Va crește în inimile oamenilor
În eternitate!

Și eu mi-am dat seama
Că el este prietenul meu,
Numai când am simțit,
Cum prin vorbele lui,
A ajuns în inima mea
Un mic germene
Din cristalul care crește
Și se dăruiește
Din inima lui
Orișicui
Care vrea să-l primească
Și să-l îngrijească
Astfel ca să crească!

poezie de
Adăugat de Daniela LazarSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Lume priponită

în mine arde-o lume priponită
de crucea vieții fără de-ntuneric
aprind un lemn de gând
dau foc iubirii
întorc spre cer privirea-ncețoșată
și-ascult cuvântul
cel dintâi din punct

de foc de-argint din lemn
sau fier
sau aer
prin apă calc
și simt mă scufund

o mână cât o frunză de măslin
scapă
ridică umbra-n mine
ca pe-un zid

și știu că într-un unghi al lui
al zidului
m-așteaptă
înțelepciunea firii să-mi înalțe
inima-n ceruri peste ceruri albe
și sufletul
în pasăre de foc
mi-l lasă
cenușa lui să-mi fie far prin lume

din spirit aspru mă ridic
și-n creste
înzăpezite îmi trimit și visul
și frica
frământarea și căderea
când lumina
la ceas de taină reaprinde
viața

e chipul chip al chipurilor aspre
blândețea nu se vede
se trăiește
se pictează

din fir de iarbă
scânteia prinde forță
din lemn din apă și metal
spre gheață

în gheață înnoptez
apoi răsare
el, forța vieții, blândul, asprul
soare

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Gheorghe Ionescu

Trandafirul albastru

Un grădinar idealist,
Muncind cu pasiune
A devenit specialist
Curent, cum azi se spune.

Avea-n grădină multe flori
Din cele mai frumoase,
Puse pe soiuri și culori,
În rânduri aspectuoase.

În mozaicul natural
Nimic nu contravine
Și orice element floral
Era cum se cuvine.

Și orice analizare
Exigentă s-a făcut,
Această realizare
Impresiona plăcut.

Dar grădinarul nu era
Prea mulțumit de sine
Și sigur, nu exagera,
Dacă dorea mai bine.

Ar vrea să fie înțeles
Că nu se lăcomește,
Are flori multe, pe ales,
Dar ceva îi lipsește.

Cum cerului i s-ar părea
Că i-ar lipsi un astru,
El în grădină își dorea
Un trandafir albastru.

Natura însă a omis
Pe-acesta să-l creeze,
Dar s-ar putea, este convins
Să se realizeze.

Simțind în sine un impuls,
Naturii ferm îi spuse,
Că orice har îi va fi smuls
Și tainele pătrunse.

Hotărî să n-aibă pace,
Își asumă acest rol,
Folosind orice mijloace,
El să umple acest gol.

Aplică polenizarea
Între trandafiri de soi,
Sperând în realizarea
Unor flori de culori noi.

Încercă și chimizarea,
Cu dozajul indicat,
Nădăjduind -ntâmplarea
Îi va da un unicat.

Dar zadarnice erau toate,
Toate încercările,
Iar de pe grădinar curgeau
Într-una sudorile.

Cu toată perserverența,
Evitând erorile,
Repeta experiența,
Combinând culorile.

Dar din această trudă grea
Obținea aceleași flori,
Iar trandafirul înflorea
În vechile sale culori.

Prin altoiri, iarăși nimic,
Să crească în prestanță,
Un mic succes, oricât de mic,
Să-i dea măcar speranță.

Ceru și i se oferi
Material -nvețe,
Că poate va descoperi
Metode îndrăznețe.

Mult nu are ce reține,
Dar procedă științific,
Convins că poate obține
Un rezultat mirific.

Încrucișă soi după soi,
Combină culori mereu,
Obținu chiar nuanțe noi,
Dar nu trandafirul său.

Totuși, într-o dimineață,
Când istovit se trezi,
Îi fu dat aibă-n viață
Cea mai minunată zi.

Pe cer parcă răsărise
Un nou și mândru soare,
Că-n grădină înflorise
Un trandafir albastru.

La început rămase mut
De stranie uimire
Și-ntr-un fel chiar s-a temut,
Prea mult să îl admire.

Atât de fragil îi pare
Pentru o mângăiere
Și crede că va dispare
La prima adiere.

Ce petale!... Ce culoare!...
Transparență de safir...
Ce mai minunată floare
E albastrul trandafir!...

Veniră primii curioși
Din jur și depărtare
Și savanți invidioși
Pe grădinar și floare.

Evlavioși îi admirară
Trandafirul unicat
Și unanim considerară
trebuie multiplicat.

Copleșit de încântare,
Botanistul se fălea,
Sperând într-o repetare
A florii care pălea.

Că-n timp ce-n interior
Petalele se desfăceau,
Cele din exterior,
Îmbătrânite, se treceau.

Toate având inerent
Un sfârșit trist, natural,
Absolut indiferent
Dacă-n mod lent sau brutal.

Nu e de mirare deci
Că tot mai mulți admiratori,
Îi aruncau priviri reci,
Zâmbind îngăduitori.

Și cu fiecare zi
Numărul se-mpuțina,
Iar grădinarul se trezi
Singur cu opera sa.

Însă tot mai făcu-ncercări
Complexe, complicate
Și persistă în repetări,
Dar fără rezultate.

Acum toate îi sunt clare,
Ca un curat ametist,
Vede că din întâmplare
A devenit botanist.

O speranță tot mai are,
Că totuși prin butășire,
Va obține plante rare,
Cu aceeași însușire.

Dar în vara următoare
Trandafirul l-a trădat,
Înflorind altă culoare,
Iar el s-a simțit prădat.

De rezultatul unei trude
Cu sudoare obținut,
Primind din partea soartei crude
O lovitură ca de cnut.

Încercări uluitoare,
Repetate insistent,
Nu dădură altă floare,
Cu toate lucra atent.

Sublima perpetuare
Nu mai fu un subiect
Și orice nouă-ncercare
Rămase fără efect.

Și grădinarul botanist
În toată lumea publicat,
Rămase un idealist,
Iar trandafirul unicat.

După această-ntâmplare,
Grădinarul botanist,
N-a mai creat altă floare
Și-a devenit realist.

Îndemnând pe toți să facă
Numai ce e de folos,
În așa fel ca să placă
Și acceptat ca frumos.

Să se vadă de departe,
Ce se vrea și ce se poate,
Fiecare având parte
De tot ce-i util și place.

Un grădinar nefericit
E omul în viața lui,
Zadarnic i-a îmbobocit
Floarea idealului.

Dar un ideal ce are
Existență efemeră,
Iar marea realizare,
Îi devine o himeră.

Că așa e-n omenire,
Cel care nu strălucește
Prin fapte, idei, menire,
Singuratic rătăcește.

După faimă trecătoare
Și priviri admirative,
Sub zâmbete-nșelătoare,
El culege invenctive.

În practică și-n concepții,
În mic sau universal,
Raritățile-s excepții,
Deviate din normal.

Fără acel singur astru,
Cerul tot cer rămânea,
Fără trandafir albastru
Grădina nu dispărea.

Omule, ia seama bine,
Oricine-ai fi, orice-ai fi,
Totul va fugi de tine
Și vei dispare-ntr-o zi.

Devenind un stârv inert,
Pentru care nu văd cum
Va mai fi ceva incert,
Sau întoarcere din drum.

poezie de din Vifornița (2005)
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Erecție

Orice sămânță își are vis să fie o zi cotiledon,
Să se înalțe de la sol –ce e și cheie în sunet, zvon-
Și adversar, de la pământ trântit încearcă o flexie,
Să se înalțe apoi ca nou, învingător... 'n erecție!

Chiar mintea, în lenea ne simțirii ajunsă o debilă,
Se răzvrătește de-i sedată, în țipăt umple filă,
Așa că și de prostu-ar fi așa, fără reflecție,
O zi se va trezi și el c-un cap... într-o erecție!

Așa-i și-n general speranța că va fi tot mai bine
De când ne tot decidem soarta, crezând fără rușine,
Căci votu-n sine nu-i cinstit, e partizan, elecție,
își ajungă lingău scop; pe-a altuia... erecție!?

Ah, cât naiv am fost mereu, credeam demult răscoală,
Cum c-ar fi fost cu adevărat –ni se spunea la școală-
Ca apoi să aflu că-i mai mult o jalbă, un vrut, pretenție...
Cum revoluția-i, ce-a fost, la șmecheri... o erecție!

tot întreb cum alții sunt ambiții de popoare,
Sârguincioși, cinstiți și mândri –mai albi, sau de culoare-
Și ce-am putea și noi, culoar, ne luăm pentru lecție,
Poate-om fi tot la fel de exemplu; un neam... într-o erecție?!

E tot dorință, cea mai sfântă, totul de-o viață, mai presus,
Ce doar credința –nu ce-a oarbă, în barba popii- ci-n Iisus,
Că-i doar un scop, fiind orișicui, cel ce-are în predilecție
Un rai cinstit și drept fii... Înălțarea-i tot... erecție!

Sunt multe piedicile în viață, emuli, prietenii ostile
Și-s fără leac, vinovat nu se tratează cu "pastile",
Doar singur tu... Și să nu crezi în Viagra, e tot o frecție
Și riști, sculat, să nu mai ai cui (s)pune... de-o erecție?!

Într-un final, sunt subiecte, semne de interjecție,
Ce pot sfârși nefericit erecția în... decepție!!!
Rămânând minții așa ceva, o v(l)agă de percepție...
Un acceptat, ca să nu zic... de-o prea bună intenție!

poezie de (18 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian RădulescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Demoni

am rămas într-un loc fără nume,
într-un loc fără lume,
pe un drum sterp, steril,
care nu duce nicăieri,
nici măcar înainte sau înapoi,
nici măcar la dracu-n praznic,
pe un drum fără început și fără sfârșit,
unde până și Dumnezeu a uitat cum se mai fac
oamenii din lut,
vorbind singur
pe fața Pământului,
vorbind cu El însuși
despre noua
arhitectură a Raiului,

am rămas singur
cu întunericul din mine
pândind niște umbre fără fond,
trăgând o cortină grea de cenușă
de fier
peste ochii obosiți ai societății
și peste
noua dezordine mondială,
mă cert
de moarte
doar cu demonii mei
fără viziune,
care îmi denaturează
perspectivele asupra lumii
și năzuințele,
din când
în când.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
George Coșbuc

În zori

Supt un mal legata plută,
Se mai mișc-abia. Duios
Geme apa-n veci zbătută
Ca prin vis, sub iaz la moară.
Luna tot mai jos scoboară
Tot mai jos, mai jos.

A, apus! Și dintr-o dată
Nu mai vezi nici deal, nici drum,
Totu-n zarea-ntunecată
Și-a pierdut și loc și nume,
Nu cred c-a mai fost pe lume
Noapte ca acum.

Parcă-i mort de veacuri satul
Și trudit de-atâta clint
Doarme-adânc întunecatul
Codru-n văi, iar la răstoace
Plopii-au început să-și joace
Frunzele de-argint.

Dar din aripi bat cocoșii,
Răscolind văzduhul mut.
Albe-ntâi și tot mai roșii
Zorile și-ntind lucoarea –
Din zăvoi, privighetoarea
Iarăși a-nceput!

poezie celebră de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Balade si idile" de George Coșbuc este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -9.90- 4.99 lei.

Fără cuvinte

azi m-am trezit devreme
obosit cu o mare durere de cap
toată noaptea am visat le recitam poezii serafimilor
și trebuia să utilizez cât mai multe cuvinte
niciodată pe-același sau unul asemănător
deoarece la fiecare greșeală lor le cădea câte-o pană
iar în lume se stingea câte-un poet
și fiindcă la noapte aș putea avea același vis
m-am gândit să mai elimin din ele
am luat dicționarul
am citit pagină cu pagină cuvânt cu cuvânt
apoi am început să le tai cu o linie neagră
suficient de groasă cât cuprindă literele cu coadă
dar și pe cele moțate
cum vedeam unul care avea sinonime
cum îl tăiam
ori pe altul pe care nu-l știam
la fel făceam
cum vedeam un termen de care nu mai auzisem demult
hârști cu carioca pe el
de i se făcea frig odată ce era întuneric în lumea lui
și devenea tot mai mititel
că nici să se pipăie nu mai putea
apoi dispărea și locul său imaculat se făcea
și cu mare grabă îndată am ajuns la litera m
chiar la cuvântul moarte m-am oprit
din negru cum era
cum i-am dat cu carioca peste frunte
cum a strălucit
mai că nu-mi venea cred
așa că din nou i-am dat
iar și iar până când s-a consumat toată
văzând că nu mai pot avansa către alte cuvinte
mi-am luat lexicul și-am plecat spre librărie
să-mi cumpăr altă cariocă
însă în autobuz m-am întâlnit cu unii
le-am povestit totul
iar ei s-au luminat la față de o așa mare descoperire
mi-au luat dicționarul din mâini
au găsit cu totul alte cuvinte
și-au început să le taie cu ce se nimerea
ba chiar un bătrân și-a înțepat degetul și cu sângele lui le ștergea
așa că atunci când am coborât în stație
tăiasem deja jumătate
și dicționarul era cu mult mai ușor
dar fiindcă era prea devreme
librăria avea lacătul pus
e închis se deschide abia la zece fix
a zis cineva citind pe ușă
am luat dicționarul
am șters lacăt închis zece și fix
și imediat s-au deschis ușile și ne-a poftit înăuntru librarul
care apăruse acolo ca printr-o minune
unii nerăbdători l-au întrebat dacă nu cumva are carioci
da
din alea negre a răspuns
și ni le-a dat cu mare-ncântare
deoarece le avea crescute în degete și tocmai ce-l dureau foarte tare
după aceea ne-am pus pe treabă
a început să ne fie bine zâmbeam
iar fiindcă timpul trecea mult mai repede
pe dată s-a înserat
și mai erau atât de puține cuvinte pe lume
încât abia de ne mai vorbeam
era de ajuns dăm din mâini și ne înțelegeam
apoi nu am mai dat nici din mâini
unul le tăiase din greșeală
asta am priceput când a clipit și i-a curs o lacrimă
una singură fiindcă un altul le-a șters cu gândul pe următoarele
iar într-un târziu am văzut cu uimire cum dispăreau de lângă noi
scaunele mesele cărțile pereții acoperișul librăriei
străzile și întregul oraș
chiar cerul a dispărut cu tot cu păsări
și câte stele am putut vedea atunci cu ochiul liber
însă cuvântul moarte tot mai era la locul lui
și tremura din toate literele singur pe pagină
iar nouă ni s-a făcut milă și i-am spus
nu-ți fie teamă te iubim
atunci s-a ridicat timid în genunchi apoi în picioare
ca o armonică s-a desfăcut
și după ce i-au dat aripi cu mare bucurie s-a înălțat
ne făcea semne să-l urmăm
și-abia atunci pielița vieții s-a dat la o parte
am închis ochii
am văzut raiul ca și cum am fi sub pământ
am zărit râmele
și am plâns fără lacrimi de ne tremurau cămășile
fiindcă ne bucuram că și râmele ajung în rai
pe urmă am rămas fără încălțăminte fără haine
chiar fără unghii și păr
am rămas goi doar cu carnea noastră curată
însă nu ne-a fost frig
nici nu ne-am rușinat
eram cu toții tineri
fericiți ca la facerea lumii
întrucât dicționarul era și el gol
și lumina universul întreg
având corola din pagini albe
iar pe noi
drept semne de carte

poezie de din Orașul văzut prin oglindă
Adăugat de Valentin BusuiocSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Daniel Vișan-Dimitriu

Om și deltă

E gol, din nou, vintirul. Mâna-i rece
încearcă îl tragă. E prea greu!
Se simte părăsit de Dumnezeu
și de noroc, iar timpul... timpul trece.

Mai are unul și-i departe satul.
De când s-a luminat, a căutat
prin toate câte-au fost. A colindat,
în balta lui, de-a lungul și de-a latul.

Ce-a fost, a fost demult și nu mai este,
iar ce mai este-acum nu-i de-ajuns,
dar poate-n locul lui cel vechi, ascuns,
o fi ceva și-n vremurile-aceste.

Îndreaptă lotca, ghionderul se-nfige
în mâlul gros și negru din afund,
iar amintiri prin gânduri îi pătrund
și caută voința să-i instige.

E mult de-atunci, la început de viață,
copil lipsit de griji ce hoinărea
prin apele din delta ce-i părea
o junglă deasă, plină de verdeață.

Era o curte-a lui, era și raiul
în care se născuse. Îl știa.
Era un loc de joacă ce-i dădea
atât cât trebuia să-și ducă traiul.

Iar peștele... Era atâta pește
încât își alegeau de prin vintir
doar ce voiau. Era un fel de bir
luat naturii simplu, bărbătește.

A fost demult. Acum e sărăcie.
Pe masa lui, un pește-acum e rar.
Încearcă, dar încearcă în zadar
prindă,-n primăvară, o scrumbie.

"Ia vedem!". Ridică, scurt, de plasă
și-l vede. "Vai, săracul cufundac!
Ce-ai căutat aici, la fund de lac?
Nu știi că soarta-i, uneori, câinoasă?"

L-a desfăcut și, chiar atunci, în mână,
o aripă, încet, a tremurat,
apoi, de-o palmă aspră mângâiat,
s-a scurs, ușor, spre delta cea română.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Fără cuvinte

azi m-am trezit devreme
cu o mare durere de cap

toată noaptea am visat
le recitam poezii serafimilor
și trebuia să utilizez cât mai multe cuvinte
niciodată pe-același sau unul asemănător
deoarece la fiecare greșeală lor le cădea câte-o pană
iar în lume se mai stingea câte-un poet

și fiindcă la noapte aș putea avea același vis
m-am gândit să mai elimin din ele

am luat dicționarul
am citit pagină cu pagină
cuvânt cu cuvânt
apoi am început să le tai cu o linie neagră
suficient de groasă cât cuprindă literele cu coadă
dar și pe cele moțate

cum vedeam unul care avea sinonime
cum îl tăiam
ori pe altul
pe care nu-l știam
la fel făceam

cum vedeam un termen de care nu mai auzisem de mult
hârști cu carioca pe el
de i se făcea frig odată ce era întuneric în lumea lui
și devenea tot mai mititel
că nici să se pipăie nu mai putea
apoi dispărea și locul său imaculat se făcea

și cu mare grabă îndată am ajuns la litera m
chiar la cuvântul moarte m-am oprit
din negru cum era
cum i-am dat cu carioca peste frunte
cum a strălucit
mai că nu-mi venea cred
așa că din nou i-am dat
iar și iar până când s-a consumat toată

văzând că nu mai pot avansa către alte cuvinte
mi-am luat lexicul și-am plecat spre librărie
să-mi cumpăr altă cariocă
însă în autobuz m-am întâlnit cu unii
le-am povestit totul
iar ei s-au luminat la față de o așa mare descoperire

mi-au luat dicționarul din mâini
au găsit cu totul alte cuvinte
și-au început să le taie cu ce se nimerea
ba chiar un bătrân și-a înțepat degetul
și cu sângele lui le ștergea
așa că atunci când am coborât în stație
tăiasem deja jumătate
și dicționarul era cu mult mai ușor

dar fiindcă era prea devreme
librăria avea lacătul pus

e închis se deschide abia la zece fix
a zis cineva citind pe ușă

am luat dicționarul
am șters lacăt închis zece și fix
și imediat s-au deschis ușile și ne-a poftit înăuntru librarul
care apăruse acolo ca printr-o minune

unii nerăbdători l-au întrebat dacă nu cumva are carioci
da
din alea negre
a răspuns
și ni le-a dat cu mare-ncântare
deoarece le avea crescute în degete
și tocmai ce-l dureau foarte tare

după aceea ne-am pus pe treabă
a început să ne fie bine
zâmbeam
iar fiindcă timpul trecea mult mai repede
pe dată s-a înserat
și mai erau atât de puține cuvinte pe lume
încât abia de ne mai vorbeam

era de ajuns dăm din mâini și ne înțelegeam
apoi nu am mai dat nici din mâini
unul le tăiase din greșeală
asta am priceput când a clipit și i-a curs o lacrimă
una singură
fiindcă un altul le-a șters pe următoarele

iar într-un târziu am văzut cu uimire
cum dispăreau de lângă noi
scaunele mesele cărțile pereții acoperișul librăriei
străzile și întregul oraș
chiar cerul a dispărut cu tot cu păsări
și câte stele am putut vedea atunci cu ochiul liber
însă cuvântul moarte tot mai era la locul lui
și tremura din toate literele singur pe pagină

iar nouă ni s-a făcut milă și i-am spus
nu-ți fie teamă
te iubim

atunci
s-a ridicat timid în genunchi
apoi în picioare
ca o armonică s-a desfăcut
și după ce i-au dat aripi cu mare bucurie s-a înălțat

ne făcea semne să-l urmăm

și-abia atunci pielița vieții s-a dat la o parte
am închis ochii
am văzut raiul ca și cum am fi sub pământ
am zărit râmele
și am plâns fără lacrimi de ne tremurau cămășile
fiindcă ne bucuram că și râmele ajung în rai

pe urmă am rămas fără încălțăminte
fără haine
chiar fără unghii și păr
am rămas goi
doar cu carnea noastră curată
însă nu ne-a fost frig
nici nu ne-am rușinat
eram cu toții tineri
fericiți ca la facerea lumii
întrucât dicționarul era și el gol
și lumina universul întreg
având corola din pagini albe
iar pe noi
drept semne de carte

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

No-fire escape

nu totul e despre tine/ nu totul e despre arderea interioară
precum arderea pădurilor

realitatea vine în tranșe care îți amenință
starea de bine/ privesc cerul ca pe un balon scăpat de un copil

fără mamă și tată / balonul e singurul lucru pe care îl mai avea

am ales să tresar la fiecare explozie a tristeții

// bucuria e o armă letala, atunci e un semn
s-a mai sfârșit o clipă în care ai fost fericită //

strada se întinde ca acest poem și tu te grabești

în loc să stai în coloana nesfârșită de mașini

în drum spre mare

orizontul se descarcă precum o cupă de escavator
peste o groapă în pământ

ia-mă în brațe si spune-mi că totul va fi bine
dar nu, nu e despre mine / e despre ascultarea vocii care se aude peste tot

și-ți spune / scrie despre asta

scrie despre copilul abandonat

adu-i balonul înapoi

mărșăluiește zi și noapte ca o insectă în căutarea mâncării
apoi așteaptă pe cineva te strivească un pic

apoi nu mai vezi nimic/ ești pe audio-only.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Mincinosul

Întorcându-se din călătorie
Un boiernaș odată, sau poate și boier mare,
Au ieșit cu un amic sara la câmp spre primblare
Și au început a spune cu fală și cu mândrie
Multe minciuni mari și mici, de cele ce-ar fi văzut.
Dar, în sfârșit, au strigat:
"Lucru ce am văzut eu nu poate fi de crezut
voi mai vedea în viață,
Mai ales în țara voastră, unde este când prea cald,
Iar alteori lângă sobă de frig nasul îți îngheață;
Alteori soarele piere, alteori arde și frige.
Iar acolo unde am fost eu,
Îi mai frumos decât în rai.
Oh, fraților, ce trai!
Oh, cât sufletul meu plânge
Și cât îmi pare de rău
am venit pe aice!
În sfârșit, n-am ce mai zice,
Decât îți spun că nici știi acolo când este noapte,
Și anul întreg petreci frumos ca luna lui mai,
Iar să sameni sau să ari nici trebuință nu ai,
Căci toate cresc de la sine, gata de mâncat și coapte,
Precum, de pildă, la Roma am văzut un castravete
Într-o grădină sub un perete,
Care, să nu spun minciuni, era mare cât un munte"...
"Apoi curios îți pare, atunci celălalt i-au zis,
Când pământul este plin de aceste minuni multe;
Precum și eu înadins
Îți voi arăta acum o minune mai ciudată,
Și cred că un așa lucru tu n-ai văzut altădată.
Vezi tu peste acea gârlă podețul acel înalt,
Pe care avem trecem? Deci măcar că este prost,
Însă este minunat,
Căci la noi, în țara noastră, orice mincinos au fost,
Vrând ca să treacă pe dânsul, n-au ajuns la jumătate,
Și podul s-au prăbușit de la sine;
Iar acel ce minciuni nu spune,
Și în caretă treacă poate"...
"Dar gârla adâncă este?"
"Oamenii zic fund n-are.
Deci, iubite călător, în lume sunt minuni multe,
Ca aceste,
Măcar tu ai văzut castravete cât un munte"...
"Ca muntele să nu fie, însă cât o casă mare."
"Și cât casa nu se poate,
Însă orișicum să fie,
Dar tot, mi se pare mie,
Podul mai curios este decât minunile toate,
Căci el nu poate să ție nicidecum pe mincinoși,
Precum în vara aceasta de pe dânsul au căzut
Doi călători lăudoși:
Apoi aceasta îi mai de crezut
Decât pepenii Romei sunt mai mari decât la noi."
"Oh, mă ierți, frățioare, dar, zău, tu nu știi ce zici,
Căci tu nu știi că la Roma casele sunt așa mici,
abia pot încapă în ele un om, sau doi?"
"Fie, însă iată podul, dar eu cu tine nu trec,
Căci pentru un castravete eu nu vreau ca să m-înec."
Atunci călătorul zise: "Și eu mă unesc cu tine,
trecem prin vad mai bine..."

Judecați câtă rușine
Pate omul mincinos;
Deci, oare, nu-i mai frumos
vorbim puțin și bine?

fabulă de , traducere de Constantin Stamati
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Any Drăgoianu

Tratat de singurătate

Doar calul meu bun mă așteptă-n tăcere
De parcă mai ieri, priponit l-am lăsat,
La marginea clipei, urlând de durere,
caute visuri străine prin sat.

Mă iartă, prietene drag, pentru toate,
Că nu a fost ieri această lăsare,
Iar somnul și foamea și grija mea, poate,
N-au fost de ajuns -ți găsești o cărare.

Mă iartă, ochiu-mi flămând de o vreme,
Orbit de un drum prin iluzii deșarte,
A stat la o lume distanță și geme,
A stat într-o lume cu sânge și moarte.

Îmi iartă, prietene, fapta mea gravă,
vise străine au curs zi de zi
Pe carnea mea vie, săgeți cu otravă
Acum poposesc și mi-e greu, dar tu știi

lupta aceasta nebună mi-a dus
Și suflet și carne și oase și tot
Pe drumul de sare și preț nu le-a pus,
Străină să-i fiu, străin-am pot.

Și calul văzând cum din lacrimi fac râu,
Genunchii lui slabi se-ntăriră pe loc,
Smuci dintr-o dată, scăpă și din frâu
Pe nările-i blânde ieși numai foc.

mergem, stăpână, o lume ne știe
Și lasă-l în urmă să facă, ce-o vrea,
Din cupă soarbă tăcerea lui vie
Și noaptea să-i fie străină și grea!

-ți caute ochiul și mâna și visul
simtă dispreț, și uitare la fel,
-ți plângă pe urme, -ți mângâie scrisul
Să nu-l ierți, desigur, simtă și el

Pământul cum fuge, și oasele-i moi
caute-n zare un semn cât de mic,
Iar ochii să-i fie de tine mai goi
Și gloria lui să însemne... Nimic!

poezie de
Adăugat de Any DrăgoianuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Valer Popean

Visând în țărână

Țărâna mă face umil călător
Prin scrieri uitate-n oceane de foc,
Departe pe valuri etern visător
Sau poate cuprins în al ielelor joc,

Desculț prin țărână mă lepăd de timp
Devin un luntraș ce vă duce la mal,
Departe de lume pătrund în Olimp
vin către tine călare pe val,

M-ascund în țărână urc în tulpini
Cuvântul să-mi fie adânc avanpost,
Iar slovele scrise devin rădăcini
Umblării prin lume să-i fie un rost

Țărâna a fost peste timpuri blestem
Deși toată viața răsare din ea,
Privesc în adâncuri și-ncep să mă tem
Cărarea spre tine e parcă mai grea,

Visez chiar țărână pe ringul de dans
Desculț printre clipe rămân derbedeu,
Ascult cum orchestra mă duce-n balans
Să fiu pentru tine etern Prometeu.

Mă-ntorc în țărâna crescută din lut
Să-nchid cercul clipei ascunsă-n noroi,
Rămân derbedeul pe care l-ai vrut
Aproape de tine, departe de noi.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Viorel Birtu Pîrăianu

Vinovații fără vină

Suntem bieți spectatori ai marasmului cotidian, omul o expresie palpabilă a nimicului cotidian, înconvoiați de legi, fărădelegi, pășim inconștienți, cu grijă, cu sfială, mereu înapoi, în groapa istoriei, expresie sublimă a lucrului bine făcut.
Privesc cu ce mai pot deprecierea morală a omului nou, biete conserve expirate înainte de a fi create, cioplite din nimicuri și surcele.
ce poți acum să faci cu ele...
Puteam zburăm, am ales să mergem în cârje.
Nu, nu citim, cărțile zac aruncate prin ghenele istoriei moderne, de prost gust, nu scriem, doar mâncâm și dormim, în liniște, nu...
Da, este bine pentru sănătatea noastră.
Da, ne distrăm, ce bine ne distrăm...
Aici nu-i nimeni, capete goale, creiere aruncate în coș, de gunoi poleit, cu noroi.
Aici totul tace, tace și tace, ce bine tace..
Nimeni nu plange, doar geme și suspină.
Aici este liniște ca într-un cimitir, este o lume fără lacrimi
in jur doar suspine, e o lume pierdută în propria neputință.
Vinovați fără vină, avem dreptul universal de a nu spune nimic.
Așa, încet-încet am ajuns uneletele diavolului și totul este bine, nu-i așa...
Nu, nu auzim, nu mai simțim nici lacrima unui copil, aici, am uitat de mult să trăim,
Construim, construim pe hârtie castele, castele de hârtie.
Credeam, demult, odată lumea asta era vie, azi am aflat viața asta e târzie, aici nimic nu mai învie.
Eram un copil rătăcit, departe de drum, furtuna vieții mă aruncase pe aici, pe undeva, aproape de nori, atât de departe de voi.
Strig în pustiu, un strigăt zadarnic și trist, pășesc pe drum, dar drumul ăsta mai este un drum.
Cuvântul meu e strigăt inutil acum și totuși strig
În căutarea drumului au greșit calea, sensul, visul.
Privesc oripilat în jur, oameni cu frică, de ei, de stat, de orice, o teamă ancestrală, lugubră, o frică de neființă.
Au uitat pe drum menirea, așteaptă lumina de la răsărit, uitând că au fost, prunci, lumină, acum bieți viemi, trăind în gunoi.
plâng, țip, mi-e frică...
Mereu mă întreb, de ce pleacă toți ce vin, de ce azi mă înec în vin, de ce în jur doar lacrimi și suspin, offf, ce viață ce destin.
În jur lumina curge, cum știe ea, adică aiurea.
Ce lung este drumul către nicăieri, e atât de rece, mi-e frig, îl străbat încet, cu teamă, de o boală morală, se ia, nu-i așa...
În inimă țipă un clopot, zgomot surd, e inima, a mea sau a cui o fi.
Departe latră un câine, mi-e teamă și fug, sunt vinovat, nu...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Fiul cel mai mic

Odată o pildă Domnul nostru-a spus
C-un om bogat ce avea doi fii
Dar fiul cel mai mic s-a dus
bată-n lumea mare doar câmpii

Iar fiul cel mai mare la casa părintească
Rămas-a să lucreze pe-al tatălui ogor
Cu muncă și cu sârg viața să-și trăiască
Acasă dar clădindu-și prin muncă-un viitor

Și fiul cel mai mic averea și-a pierdut
Cu fetele stricate și oamenii cei răi
Sărac curând ajunse și-un om necunoscut
Căci a călcat porunca — de la părinții săi

Și-a fost lovit amar de atâta sărăcie
Căci el ajunse la porci îngrijitor
Chiar el ce-odată avese — atâta bogăție
În zdrențe ajunsese ca orice cerșitor

Însă prin neagra noapte un glas el auzi
Întoarce-te acasă căci tatăl tău te așteaptă
Și el la sânul lui din nou te va primi
Căci el e atât bun — și tatăl tău te iartă

Și iată dar băiatul spre casă a plecat
Iar tatălui îi spuse ceva — că fiu-i se va-ntoarce
Și tatăl lui nerăbdător mereu l-a așteptat
Acasă dar voind ca să-l primească-n pace

Când iată dar pe drum venea din depărtare
Un chip necunoscut — creștea și tot creștea
Când tatăl îl aștepta cu atâta nerăbdare
Căci pe băiatul lui acasă din inimă-l voia

Și iată chipu acela mai mare și mai mare
Cine-o fi oare — or" n-o fi chiar băiatul meu
E el — și se avântă deodată-n alergare
Și-n brațe îl cuprinse chiar pe băiatul său

O fiul meu o fiul meu — ce mare bucurie
Iar să te revăd acasă c-ai venit
O să te îmbrac ca fiu și-o să-ți dărui o mantie
O fiul meu — o fiul meu iubit

Eu nu sunt vrednic ca numele -ți port
Șoptise fiul cel mai mic cu atâta întristare
Dar tu ești fiul meu și eu îți dărui tot
Căci dragostea mă arde cu atâta frământare

Aduceți haina cea mai bună pentru al meu băiat
Și puneți-i inelu-n deget căci astăzi îl primesc
Se-ntoarce fiul meu acasă și atât m-a bucurat
Căci dorul azi mă face mai mult să îl iubesc

A fost pierdut — dar s-a găsit și iată-l lângă mine
S-a-ntors băiatul meu acasă și eu în sărbătoare
Iarăși îl primesc căci nu e orișicine
E mare bucuria — o vai e atât de mare

Dar fiu ce rămase acas㠗 rămăsese-n curte
Nu vrea intre-n casă căci tatăl l-a primit
Pe fiul cel mai tânăr ce nu voi s-asculte
Și-averea lui întregă el și-a prăpădit

Doi oameni iat㠗 în față ni se arată
Fiul cel mai mare în casă ce-a rămas
Dar inima lui crudă pe fratele nu-l iartă
Și nu-l mai vrea în casă nici măcar un popas


Și fiul cel mai mic ce-acum el s-a întors
Din nou la tatăl său și care l-a crescut
Dar nu mai vrea nimic căci iată e pe dos
Știe averea — praf el a făcut

Eu văd în fiul cel mai mare — îl văd pe Israel
Iar fiul rătăcit — neamurile care
Își văd distrusă viața și-l vor pe-al vieții Miel
Căci vor ca să se scape de moarte și pierzare

Fiul cel mai mic la tatăl s-a întors
Și astfel fu găsit din plin de tatăl său
Dar fiul cel mai mare era neserios
Deși era acas㠗 era în sine rău

El nu vedea iubirea și n-o înțelegea
Trăind dar în belșug și fără suferință
Tot că-i aparține lui — însuși el vedea
Și nu-i păsa nicicum de-a fratelui ființă

El nu privea prin Duhul ci numai doar prin fire
Vroind aibă totul vroia numai avere
Cum fratele mai mic odată în neștire
Așa gândi odată firea doar cum cere

Tatăl Cel din ceruri vrea ne desprindă
De tot ce avem aicea averi și chiar comori
În El să ne încredem viața-ni depindă
De-a Sale slăvi din ceruri — și nu de-ai firii zori

Și nu dar de pământ de bunuri și averi
Ci doar de Fiul Lui Isus — pe veci fim legați
Căci El este Lumina ce ne-a adus de nicăieri
Și ne-a luat cu Sine să-i fim pururea frați
31-10-2019 mănăștur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
George G. Asztalos

Stranieri. Inimi nenormale. La cap

aha tot e bine aici în Olanda
te uiți pe geamul mașinii
care te zboară la muncă
și nu înțelegi nimic
din reclame și destinații
așa că mai bine
te uiți la mâinile tale tatuate de cicatrici
și e cu strângere de pumni
și e cu strângere de inimă
dar nu le înțelegi nici pe ele
cum morții ei de viață
te pot duce acasă în
cea mai grozavă și liniștită dragoste
ca apoi tot ele
te readucă
în travaliul bolnav din străini

Olanda nu e tărâmul morilor de vânt
și al saboților pictați
e doar o țărișoară plată
plină de sere lalele
canale și broaște
dada aici plouă cu broaște
în fiecare noapte

Rolland spune că strânge din dinți
ca să nu strângă din ochi adună bănuții
ca să-și opereze ochii sau
Aneta îngrijește o bătrână
e cam dementă zice ea
nu am gram de timp pentru propriile nevoi vise bucurii
care frumusețe care mamă
și mai ales care libertate?

În sfârșit George al vostru e același
văduv vesel pe care-l simțiți
în fiecare poem cu o aceeași iubită
moartă după alții
același George visător diurn
la propria casă
fără de care - spune el- nu se uită
nici muma pădurii la mine
și George al vostru e copil de ani gata
și George al ei a murit și ea e fericită moartă și
bântuie de mână cu vreun marinar rătăcit

dar George al vostru
chiar nu știe nimic
doar simte totul
și totul e bine dragilor
dement de bine
când se termină cu tine

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "!nfraRouge" de George G. Asztalos este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -15.00- 7.99 lei.

Ciclu

Totul a-nceput într-o continuare...
Cum se naște floarea zâmbind către soare,
Soarele -o usucă într-o scăldătoare
De raze călduțe și unduitoare.

Nu-i nimic pe lume care nu foiește,
Chiar și piatra, timpul o încărunțește
Până când în rosturi o cermăluiește
Și o suflă vântul până-o prăfuiește.

Totul este viață și apoi e moarte,
Moartea se transformă într-o vietate.
Într-o perioadă ciclul se rotește,
Nu mai știu din ce totul încolțește.

Din nisipuri fine și din praful mării
Stâncile se-nalță până-n vârful zării,
Din apa sărată crește altă floare
Ce-și ia din pietroaie frunze și-o culoare.

Totul este moarte într-o disperare,
Totul este viață într-o încântare,
Din oase de păsări fluturii iar zboară
Și prin iarba crudă câte gâze zbiară.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook