Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Omul cu aripi

Era o lume a visării,
Când clipele curgeau alene,
Un timp al marilor destine,
Și-al faptelor ce trec prin vreme.

În umbra codrilor bătrâni
Doar susurul de unde,
Răzbea cu sunet cristalin,
Sub crestele de munte.

Un pisc semeț înconjurat de hăuri,
Veghea cu neclintirea-i
Senine depărtări ce par,
Prea mici sub măreția-i.

Deasupra legănați de vânt,
Doar vulturii se-nalță,
Stăpânitori pe-ntinse zări,
Neliniște ei lasă.

Mistreți și cerbi fără de teamă,
Se-adună-n zori lângă izvor,
Iar în poieni păsări măiastre
Vrăjesc mereu cu trilul lor.

Seninul cer al caldei veri,
E-o mare fără maluri,
Iar norii cei pribegi și moi,
Corăbii printre valuri.

În nemișcarea-acestor locuri,
Trăia de mult un înțelept,
Ducând cu el știința toată
Și tainele pline de sens.

Se duse vestea despre el,
Departe-n zarea largă,
Și mulți doreau a-l întreba,
Răspunsul ca să-l afle.

Un visător și tânăr prinț,
Porni să-l întâlnească,
Urmând rătăcitoarele poteci,
Eternul să găsească.

Găsi bătrânul singuratic,
La adăpostul stâncii aspre,
Hrănit de roadele pădurii,
Și răcorit de repezi ape.

- Tu ce toate le cunoști,
Și mic și mare la un loc,
Găsește-mi tainicul răspuns,
La frământările-mi de foc.

Ce rosturi are această lume?
Ce sens ascunde trecerea prin viață?
Unde începe existența?
Care-i a lumii nevăzută față?

- Răspuns nu pot să-ți dau,
Căci lumea e prea mare,
Și noi suntem prea mici,
Neîmplinită e, această căutare.

Dar este o legendă,
Că un tânăr prinț,
Afla-va adevărul,
De va urca pe pisc.

E piscul ce se vede,
Deasupra tuturor,
Unde doar șoimu-ajunge
Și călătorul nor.

- Cum să ajung acolo,
Când vîntul te-ncovoaie,
Prăpăstii străjuiesc,
Iar norii varsă ploaie?

Doar cineva cu aripi,
Zburând cu ne-nfricare,
Ar împlini legenda,
Găsindu-și împăcare.

- Legenda ne învață,
Că zborul în înalt,
E împlinit de apa,
Izvorului cel alb.

Deci mergi sub stânca-ceea,
Și soarbe din izvor,
Căci sigur de îndată,
Vei putea să zbori.

Dar pentru-aceste aripi,
Se cere și o plată,
Nu vei putea să vii,
La oameni, niciodată.

Va trebui să zbori,
Cu șoimii peste creste,
Departe de prieteni,
Fără să dai de veste.

De-ai încălca porunca,
Pedeapsa te-o ajunge
Și-n capătul de lume,
Nimic n-o s-o alunge.

Pedeapsa este moartea,
E zborul ce se frânge,
E lovitura stâncii,
E clipa ce te-nfrânge.

- Dorința de-a cunoaște,
Întrece frica morții,
De-aceea am ales:
Mă las în voia sorții.

Deci du-mă la izvor,
Încet să sorb destinul,
Oricare el ar fi,
Urma-voi senin chinul.

Legenda prinde viață,
Un om învinge zarea,
Zburând precum un vultur,
Găsind astfel chemarea.

Ajunge sus pe creastă,
Privește de pe pisc,
Și află adevărul,
Atât de mult promis.

E mare bucuria,
Dar clipele se scurg,
Iar greu-nsingurării
Se-adună tot mai mult.

El află că-adevărul,
Oricât dorit a fost,
De nu e-mpărtășit,
Își pierde orice rost.

Iar viața de pe pisc,
Mai searbădă-i ca noaptea,
Căci, în singurătate,
Totu-i mai rău ca moartea.

Și-alege să încalce,
Porunca-ngrozitoare,
Ce-i va aduce moartea,
De-ar coborî în vale.

Ajunge la bătrân,
Și-i spune ce-a aflat,
Că adevăr etern,
Nicicând n-a existat.

- Cum de pe pisc se vede,
Că totu-i mic și jalnic,
La fel și lumea-ntreagă,
De-afară e o boabă.

Privit din viitor,
Tot lucrul se sfârșește,
Și astfel rostul lui,
E moartea ce-și găsește.

Ce pentru noi există,
E-n lume un nimic,
Măreața galaxie,
E-un zero și atât.

Măreața noastră lume,
Privită de departe,
E scufundată-n beznă,
Nici cât un vreasc nu arde.

Nimicul și ființa,
Depind de cel ce află,
Nu sunt mereu la fel,
Contează ce sens poartă.

Cel ce cunoaște-n jur,
E-un veșnic prizonier,
Între prea mic și mare,
Deși ar vrea altfel.

De-aceea-i fără rost,
Orice efort pe lume,
Pe lucrul mic sau mare,
Sfârșitul îl răpune.

Bătrânul îl ascultă,
Și-i dă dreptate-n parte,
Căci este-un înțeles,
Ce-i dincolo de toate.

- Ce ai aflat nu-i rău,
E partea trecătoare,
Dar tu nesocotești
Pe cea nemuritoare.

Căci ceea ce se vede,
E veșnic muritor,
Rămâne doar esența,
Ce-ascunsă e de om.

Să crezi în forța minții,
Și-n simțuri ce nu mint,
Dar mai presus de toate,
Într-un divin alint.

Există o putere,
Numită Dumnezeu,
Ce lumea o conduce,
Și-așa va fi mereu.

Nu are nici o formă,
Căci forma-i trecătoare,
Nu are nici un timp,
Căci timpu-i mic sau mare.

Dovadă-i neputința,
Ce omul însoțește,
Când lumea o explică,
Cu ceea ce zărește.

Nicicând nu vom pătrunde,
Eterna întrebare,
Cu ceea ce vedem,
Cu spațiu, timp, mișcare.

Răspunsul se găsește
În ceea ce nu știm,
În neputința noastră,
În nemilos destin.

Știința vede forma,
Divinul ce lipsește,
Nevoie-i de-amândouă,
Astfel se construiește.

De te-ai întors la mine iar,
Fii fără grijă fericit,
Căci nu există o pedeapsă,
Asupra celui ce-a-ndrăznit.

Doar aripile le vei pierde,
Căci ai ales să fii doar om,
Nu singur peste piscurile-nalte,
Să vezi cum totu-i trecător.

Curajul ți l-am încercat,
Și dragostea de oameni,
În tot, sămânța bunătății,
Tu ai știut să sameni.

Nu-i locul tău aici,
În codrul nepătruns,
Ci este între oameni,
Să spui ce e de spus.

Vestește adevărul,
Fără de-ncetare,
Căci asta ne dă sens:
Putem găsi o cale.

Și astfel prințul visător,
Legenda a-mplinit,
Aflând eternul adevăr,
Atât de mult dorit.

Și astăzi piscul cel semeț,
Veghează depărtarea,
Ademenind înaripați,
Ca să-și găsească calea.

Bătrânul încă mai trăiește,
În liniștea naturii,
Pierdut de mult în lumea sa,
În mijlocul pădurii.

poezie de (3 iulie 2007)
Adăugat de Ioan CristianSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 2 comentarii până acum.
Participă la discuție!

Citate similare

Tot

Plecând dinspre el, în el, spre el, ca un tot
Intrarea e mereu una, prin privirea de foc
Explorează o lume ascunsă, dar parte din sine
O singularitate, în ritm cu universul ce-i aparține

Controlul, rațiunea, le lasă deoparte
Căci în această lume, ele sunt deșarte
Niciunul, nici alta nu-i sunt utile
În întâlnirea asta, în prezenta dimensiune

Doar curiozitatea indiferentă îi e de folos
Căci nu caută nimic, doar admiră acest loc
Și ce-ar putea să-și dorească mai mult
Nu-i nimic de dorit, totul e-n el și el e în tot

Nimic nu-l oprește, n-are sus, n-are jos
Materie nu-i, e doar energie difuză
Mișcare continuă, infinit, atracție lucidă
Și dragoste simte în toate, profundă, divină

Nici timpul, nici forma aici nu se-ncheagă
Sunt doar noțiuni primitive, de uitat inc-o dată
E liber de toate, de toți și în tot
În a sa natură explorator, călător fără scop

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Început...

Infern sau paradis, nu știu cum să-l numesc...
Mi-o spun în gând de fiecare dată,
Când las în urmă tot ce-i "nebunesc"
Și părăsesc această lume fermecată!

Această lume, creată împreună
Și despre care, știm doar noi.
Această lume, atât de "nebună",
Unde ne refugiem când nu mai vrem să știm de voi.

Este o lume magică, dar totodată,
Atât de egoistă; poate chiar pătată.
Căci doar pentru un singur scop a fost creată:
transformăm "inevitabilul" în artă.

Și deși suntem doi, în lumea noastră,
Cuvântul "noi", devine singular!
Ca să-nțelegi cât e de extraordinară
Pasiunea, când e sentimentul clar.

Păcat că suntem nevoiți,
ținem totul numai pentru noi.
Doar nu credeați că suntem diferiți
Când vine vorba de-al vostru "noroi".

Nu, nicidecum! Doar nu degeaba
Am ales drumul cel mai rău privit!
Drumul, în care nu e simplă "treaba",
Dar cu finalul cel mai fericit!

poezie de (2018)
Adăugat de Andrei Ș.L. EvelinSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Fiul cel mai mic

Odată o pildă Domnul nostru-a spus
C-un om bogat ce avea doi fii
Dar fiul cel mai mic s-a dus
bată-n lumea mare doar câmpii

Iar fiul cel mai mare la casa părintească
Rămas-a să lucreze pe-al tatălui ogor
Cu muncă și cu sârg viața să-și trăiască
Acasă dar clădindu-și prin muncă-un viitor

Și fiul cel mai mic averea și-a pierdut
Cu fetele stricate și oamenii cei răi
Sărac curând ajunse și-un om necunoscut
Căci a călcat porunca — de la părinții săi

Și-a fost lovit amar de atâta sărăcie
Căci el ajunse la porci îngrijitor
Chiar el ce-odată avese — atâta bogăție
În zdrențe ajunsese ca orice cerșitor

Însă prin neagra noapte un glas el auzi
Întoarce-te acasă căci tatăl tău te așteaptă
Și el la sânul lui din nou te va primi
Căci el e atât bun — și tatăl tău te iartă

Și iată dar băiatul spre casă a plecat
Iar tatălui îi spuse ceva — fiu-i se va-ntoarce
Și tatăl lui nerăbdător mereu l-a așteptat
Acasă dar voind ca să-l primească-n pace

Când iată dar pe drum venea din depărtare
Un chip necunoscut — creștea și tot creștea
Când tatăl îl aștepta cu atâta nerăbdare
Căci pe băiatul lui acasă din inimă-l voia

Și iată chipu acela mai mare și mai mare
Cine-o fi oare — or" n-o fi chiar băiatul meu
E el — și se avântă deodată-n alergare
Și-n brațe îl cuprinse chiar pe băiatul său

O fiul meu o fiul meu — ce mare bucurie
Iar să te revăd acasă c-ai venit
O să te îmbrac ca fiu și-o să-ți dărui o mantie
O fiul meu — o fiul meu iubit

Eu nu sunt vrednic ca numele să-ți port
Șoptise fiul cel mai mic cu atâta întristare
Dar tu ești fiul meu și eu îți dărui tot
Căci dragostea mă arde cu atâta frământare

Aduceți haina cea mai bună pentru al meu băiat
Și puneți-i inelu-n deget căci astăzi îl primesc
Se-ntoarce fiul meu acasă și atât m-a bucurat
Căci dorul azi face mai mult să îl iubesc

A fost pierdut — dar s-a găsit și iată-l lângă mine
S-a-ntors băiatul meu acasă și eu în sărbătoare
Iarăși îl primesc căci nu e orișicine
E mare bucuria — o vai e atât de mare

Dar fiu ce rămase acas㠗 rămăsese-n curte
Nu vrea să intre-n casă căci tatăl l-a primit
Pe fiul cel mai tânăr ce nu voi s-asculte
Și-averea lui întregă el și-a prăpădit

Doi oameni iat㠗 în față ni se arată
Fiul cel mai mare în casă ce-a rămas
Dar inima lui crudă pe fratele nu-l iartă
Și nu-l mai vrea în casă nici măcar un popas


Și fiul cel mai mic ce-acum el s-a întors
Din nou la tatăl său și care l-a crescut
Dar nu mai vrea nimic căci iată e pe dos
Știe averea — praf el a făcut

Eu văd în fiul cel mai mare — îl văd pe Israel
Iar fiul rătăcit — neamurile care
Își văd distrusă viața și-l vor pe-al vieții Miel
Căci vor ca să se scape de moarte și pierzare

Fiul cel mai mic la tatăl s-a întors
Și astfel fu găsit din plin de tatăl său
Dar fiul cel mai mare era neserios
Deși era acas㠗 era în sine rău

El nu vedea iubirea și n-o înțelegea
Trăind dar în belșug și fără suferință
Tot că-i aparține lui — însuși el vedea
Și nu-i păsa nicicum de-a fratelui ființă

El nu privea prin Duhul ci numai doar prin fire
Vroind aibă totul vroia numai avere
Cum fratele mai mic odată în neștire
Așa gândi odată firea doar cum cere

Tatăl Cel din ceruri vrea să ne desprindă
De tot ce avem aicea averi și chiar comori
În El să ne încredem viața-ni depindă
De-a Sale slăvi din ceruri — și nu de-ai firii zori

Și nu dar de pământ de bunuri și averi
Ci doar de Fiul Lui Isus — pe veci fim legați
Căci El este Lumina ce ne-a adus de nicăieri
Și ne-a luat cu Sine să-i fim pururea frați
31-10-2019 mănăștur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Dracul, în linii mari

e ceva ce nu se manifestă
decât prin contradicții.
acest ceva nu este divin,
căci pare lipsit de rațiune,
nu este uman,
căci e lipsit de inteligență,
nu e drăcesc, căci nu e binefăcător,
nu e îngeresc,
căci arată plăcerea răutăcioasă
de a produce oarecare rău.
Napoleon era demonic,
ducele de Weimar era demonic,
doar Mefisto nu era demonic,
căci era o ființă mult prea negativă,
dracul e inteligent ca filosof,
dar, cam mărginit, în soluții
și s-a apucat dracul facă treabă
a ajuns pună mâna pe cărți
dinadins s-a transformat în om
scoată rodul omenesc din toată răutatea,
mai întâi, a împelițat cuvântul
cel dinainte de veci în firea omenească,
apoi s-a împrietenit cu omul
sau cu forțele drăcești din om
diavolul pierde dacă omul e năzdrăvan
când omul ajunge la dracul cu cărți
el trebuie să-l gonească și de acolo
și să-i ia cărțile din mână
doar omul a știut să-i preia
și să-i umanizeze mai toate rosturile
luându-i cărțile din mână
dracul a rămas stea ca și fără rost,
undeva prin țara nimănui,
adică pe la hotare
dar, așa izgonit de peste tot din lume,
de ți-e mai mare mila
el știe dintr-o dată să se întoarcă
în inima lucrurilor
și dacă nici asta nu e ispravă de drac,
înseamnă că nu există de fel diavol în lume

poezie de
Adăugat de Mariana DiduSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Eterna Iubire

Cea mai puternică dintre toate este iubirea,
E-atât de clar, și cine ar spune altminterea?
Cine ar fi atât de orb vadă și să nu creadă
Cum iubirea vindecă răul cu binele, fără tăgadă!
Cine ar fi atât de surd să nu audă mama
Cântând pruncului iubirea ce-o-ndeamnă inima
Sau cum ne-am putea numi văzând răstignită
Iubirea însăși ce ne cheamă, dar mereu ocolită?

Este cineva pe lume care nu vrea să iubească
Sau să nu vrea a fi iubit, mereu să-ntinerească?
Dacă aflați vreunul mergeți și la unul și la altul
Să-i cercați gândirea sau cum are sufletul,
Căci vinovat sau fără vină daca-ar fi cineva
Să nu afle iubirea, un om rătăcitor veți vedea
Ce-și închipuie că are totul nimic dăruind,
Bătrân cu sufletul și trupul, înapoi mergând!...

Dar mai este pe-astă lume cineva ca să iubească,
Cu iubire neîntinată, necuprinsă și firească,
Ce unește orizontala lumii cu cereasca verticală
Și plinătatea edenică cu veșnica orânduială?
Dacă mai este, arătați-mi-l, să-i văd faptele,
aud ce vorbește, care îi sunt luptele,
Și mai ales ce iubește, căci așa cum stă scris,
Unde ai comoara e si inima, așa cum s-a zis.
Unde-ți e comoara ai și inima, așa cum s-a zis!

Un sfânt al lui Dumnezeu din vechime,
Antonie cel Mare, un om cu bun renume,
Spunea și ne spune și acum, că de la aproapele
Vine, fie mântuirea, fie pieirea, căci binele
De îl vom face orișicui, lui Dumnezeu il facem,
Iar de vom face rău cuiva răul ni-l atragem,
Căci nu iubim pe Dumnezeu cel nevăzut
Dacă nu iubim mai intâi pe fratele cel văzut.

Știm sigur, dovedit, izvorul fericirii este
Dumnezeu numit Iubire, ce veșnic dăruiește
Creaturii, sensul și simțirea ce liberă alege
crească sau să-ngroape darul ce curge
Din izvorul veșnic al iubirii, printr-o inimă
De om sau prin simțirea îngerului de lumină,
Și-atunci când liberi iubim prin ochii din duh
Creștem înviind, iar desfrânând, totu-i distrus!

Vorbim despre iubire dar nu știm ce este!
Vedem, auzim, pipăim și gustăm lumește,
Posedăm femeia și furăm doar plăcerea,
Și simțind așa, credem că știm ce-i iubirea?
O, tu iubire, taină mare a fericirii veșnice,
Ți-am dezgolit candoarea cu jinduirile idilice!
O, tu iubire, ce ești mai tare decât moartea
Te-am îmbrăcat în plăcere omorându-ți viața!

Ce ființă gânditoare ce-ar avea o conștiință
Nu vrea fericirea, ci durerea cu bună stiință?
Arătați-mi-l, văd de-i persoană sau nălucă,
Căci taina persoanei este libertatea ce unifică
Voința cu iubirea și cele vazute cu nevăzute,
Și a avea este una cu a fi, toate sunt umplute
De viață nu nălucire, iar în ființa persoanei
Este setea de iubire, fericire, și adevărul tainei.

S-a profanat iubirea înainte de-a știi ce este,
Și-a trebuit vină printre noi Cel ce domnește
Peste toți și toate îmbrăcând trup de țărână,
Și-nvățându-ne ce e iubirea ne-a dat-o arvună,
Ce prin jertfă și credință ea mereu ne crește
Sub privirea celui sau celei care ne iubește,
Și doar luminată și udată și de iubirea cerească,
Prin nuntirea din lume ea va putea să crească!

Altfel, totu-i desfrânare, scădere și procreere
Ce oamenii dezbină, iar iubirea-i doar plăcere.
Și precum uleiul și apa amestecate laolaltă,
Deși nu devin una, la un loc rămân și ulei și apă,
Așa și Dumnezeul Iubire, El dulce toate le trage
Spre fericirea fără margini, dar deși nu se retrage
Din toate, căci ele ar pieri, prezența Lui e vie
Și vorbește doar sfinților, iar restul e istorie.


Iar sfințenia ne face simțim ce e iubirea,
Dar noi înșelati de simțuri credem fericirea
Trece prin pântece sau prin dezmățul de-o clipă,
Credem sfințenia e doar pentru cei fără risipă,
Ne-nchipuim că ei sunt triști și depărtați de lume,
Dar câtă amăgire, oare sfințenia să ne sugrume?
Sau păcatul, înrobirea? Căci numai rău-i monoton,
Iar binele din iubire, înveșnicirii vieții fi-va ison.

O, eternă iubire, deasupra timpului și spațiului,
Deși ai intrat în timp, timpul i s-a zis omului
Că-i durata dintre chemarea lui Dumnezeu
Și răspunsul omului-al nostru, al meu și-al tău,
La iubirea și veșnicia Lui, deci chiar acum
De-aș răspunde, ridicamă-voi post-scriptum,
Peste legile nescrise și aș intra fericit și viu,
În casa lui Dumnezeu unde nu-i timp și spațiu.

O, eternă iubire!... O, Doamne!... O, fericirea mea!
Un alt fericit, Augustin, mare adevăr spunea,
Că ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, și neliniștit
Va fi sufletul meu până nu se va fi odihnit
Întru Tine, căci veșnic ai pus în inima mea dorul
De Tine, și vezi mereu în mine iubirea, pe Fiul,
După al cărui Chip suntem și-atâta vom fi,
Cât dorințele inimii noastre și cât vom iubi!...

poezie de din Teologie în Poezie, Volumul I (septembrie 2015)
Adăugat de iconicSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Suferința

E de neimaginat...
cum programarea-i falsă,
nu merge tot rotund, cum pasă;
de jucător abil și bine antrenat.

Traseul este scurt...
și-i totuși, mult, mult, chin...
din nu știu ce putere ce-a creat destin;
căci nu-i alunecare, totu-i întrerupt.

Nu este recompensă...
oricât te-ai dărui să-ți fie lin,
norocul nu-ți surâde, de ești fin;
obstacole sunt, lumea e adversă.

Mai mult, e nedreptate...
nu e răspunsul la măsura ce o dai,
chiar de-ai dona din totul ce nu ai;
nu poți să te ajungi, la mult, la cantitate.

Balanță nu-i...
nu știu de este vreun criteriu;
când alții pot să vândă apa... deuteriu;
iar tu, nici pâine n-ai, pe masă ca să pui.

Nu-i totul roată...
căci unii au cumpărat bilet de înalt
pe banii tăi; nu se zdrobesc- chiar de fac salt-
iar ție abisul... doar atât ți se arată.

Nu știu morala...
căci chiar de binele mereu promulg
și cred inexorabil că-s produs de demiurg;
n-am nici-o liniște, nici fericire... viața-i goală.

Rămâne resemnarea...
adică nu mai cer nimic să am,
mai bine nu veneam și doar plecam;
sunt predispus să am nimic... doar vis și încercarea.

poezie de (6 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian RădulescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Euripide

Omul care-și exersează intelectul și-l cultivă pare fie dotat cu cea mai desăvârșită dispoziție și, în același timp, cel mai iubit de zei;căci dacă există din partea zeilor vreo preocupare pentru problemele umane, după cum se vede în general, e firesc, de asemenea, considerăm și că ei se bucură de ceea ce este în om mai elevat și mai înrudit cu natura lor (iar acest lucru nu poate fi decât intelectul) și că-i recompensează pe cei ce iubesc și prețuiesc intelectul mai presus de orice;pentru că acești oameni manifestă grijă față de ceea ce ei înșiși iubesc și se comportă drept și frumos. Că toate aceste trăsături îl caracterizează în cel mai înalt grad pe înțelept este deasupra oricărei îndoieli. El este deci omul cel mai iubit de zei. Și tot el este, fără îndoială și cel mai fericit. Deci, și pe această cale, rezultă posesorul înțelepciunii filosofice va fi cel mai fericit dintre oameni.

citat celebru din
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Adina-Cristinela Ghinescu

Plonjare în inconștient

Motto: Cea mai importantă în viață este Rătăcirea, dar ea este inutilă fără Regăsire...

Și dacă tot ce-am vrea ar fi iubire,
Și dacă ne-am fi mulțumit și cu puțin...
Am face mari averi în fericire,
Dar fericirea... e un concept divin!

Nu toți ne recunoșteam fericirea...
La fiecare ea se scrie în alt fel,
Ferice de cine-și acceptă rătăcirea,
Căci fără ea, nu te cunoști defel!

Nu poți să te cunoști mergând numai în lume,
Cutreirând și socializând mereu!
Stai și cu tine suflete și te ia la palme,
Alegând ce-i place mult Lui Dumnezeu!

Stai mereu și judeci tot ce vezi și-auzi,
În loc să stai cu tine... s-nveți să te-asculți!
Stai printre orbi și surzi și simți ești deasupra...
Dar ești la fel ca ei, unul dintre sluți!

Cât timp petreci cu tine, singur... și să-ți placă?
Ce mult fugi de tine, de nu poți să-ți reziști,
Refugiindu-te în lumea ta săracă,
Unde doar acolo știi ca să te miști!...

Ești limitat în sine, vezi lumea, dar nu vezi,
Ce este important: să te cunoști pe tine!
Te dai judecător, dar de fapt visezi,
Doar conștiința vie te scapă de ruine!

Și tot ce trebuie faci: e să accepți ce ești!
Degeaba în oglindă te vezi cel mai frumos...
Degeaba crezi c-ai tot, când ai numai lumești,
Lucruri, scopuri, ținte... ce n-au niciun folos!

Uiți trupul țipă când sufletul ucizi...
Uiți spiritul îți animă corpul!
Toate câte ai, totul ai să pierzi...
Și numai sufletul își caută rostul!

Ah, aș vrea să mori!... Să vezi că-i altă lume,
Unde știi ce-i clar și ce e de prisos...
Oare de ce trăiești doar îmbrăcat în spume,
Ale unui val având scopul pietros?...

A fi plăcut de lume, nu e scop divin!
Căci, lumea și Lumina, nu au scopuri comune!
De ce nu-ncerci mai bine faci ce e sublim,
Și să suporți povara, ca rodul să se-adune?!...

Dreptatea și iubirea este ținta noastră!
Și de le-ndepărtezi... te pierzi odat' cu ele...
Vei trece doar prin starea cea neagră și albastră,
Ce mult vor apăsa... consecinței grele!

De nu ai fost să fii vreun aur scos din foc,
Poți să-ți dorești să-ți vezi numele înscris...
Să-ți capeți veșnicia ce încă nu-i faci loc,
În viața ta măruntă, a nu pieri-n abis...

poezie de din Șoptit de Dumnezeu
Adăugat de Daniela SSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 2 comentarii până acum.
Participă la discuție!
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Mihai Eminescu

Eterna pace

Viața noastră e viața spumei
Și totuși, de-ar seca din fundu-i marea,
O altă mare-ar face lacrimi lumei.

Precum uitarea-i a durerii moarte
Astfel și moartea e uitarea vieții
Spre-a răsăsri din nou la altă soarte.

Da, e-o dorință mare, fără nume,
Pe care-n tot adâncul o cuprinde
Bătrânul haos, născător de lume.

Atâtea lumi care rotesc în haos
Cu zborul lor măsurător de vreme,
În veci pe cale, neaflând repaos.

Astfel tot trec, ca și un roi ce trece,
Și-n a lor fugă fierb și se-nfierbântă,
Plutind în veci prin universul rece.

Astfel e timpul, care lung străbate
Prin mii de veacuri, stăpânind în silă,
Născând și ucizând în lume toate.

Astfel e spațiul fără fund și fine,
Iar din încrucișarea - amundurora,
Născând mișcare, s-au născut lumine.

Căci timpu-i tatăl, iar genunea-i muma,
Iar fiul e mișcarea, e amorul,
E foc aprins ce arde pân-acuma.

Astfel rotind se-nvârt în jur de soare,
Pe când el însuși cu ele împreună
O altă clină-n veci o să coboare.

Din trei mișcări mișcarea lor se-adună,
Cu toți în jos, toți împrejur de sine,
Toți împrejurul altor fac cunună.

Și-astfel din noapte s-a-nchegat lumine,
Căci prin mișcare s-au aprins cu toate,
Prin neodihnă ceru-ntreg se ține.

Și cine știi când ceasul lor va bate
Și cele trei inele s-or desface
Din a mișcării sfântă trinitate.

Și peste toți s-o-ntinde – eterna pace.

poezie celebră de (1882)
Adăugat de Maria HadârcăSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Calin" de Mihai Eminescu este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la doar -38.44- 15.99 lei.

I: De ce plângem atunci când cineva drag moare? A. M: Pentru că nu știm că efemerul merge îmbrățișeze eternul. În timp ce efemerul plânge după efemer, eternul e beatitudinea de dincolo de naștere și moarte. Dacă oamenii ar afla natura lor reală, bătrâna moarte nu i-ar mai putea atinge. Moartea e atât de bătrână încât și ea de abia așteaptă moară, dar cum ar putea să moară dacă omul crede în închisoarea mincinoasă a nașterii? Află ceea ce ești și vei fi dincolo de acest vis efemer numit nașterea onirică, lumea onirică a formelor și firește o moarte la fel de onirică. În visul tău de azi-noapte ai visat o lume, de a cărei realitate și temeinicie nu te-ai îndoit, și totuși ai supus-o morții, genocidului, fără nici cel mai mic regret, când te-ai trezit. EXACT LA EL VA FI ȘI CÂND TE VEI TREZI DIN VISUL ÎN CARE ȚI SE PARE CĂ NOI VORBIM ACUM. Suferința ta la moartea cuiva drag, e doar coșmarul din care Maharaj te invită să te trezești chiar Acum! Doar eu Avadhut sunt singurul dincolo de naștere si moarte, dincolo de formă și exact așa ești și tu, DOAR TREZEȘTE-TE!

citat din
Adăugat de George Aurelian StochițoiuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Tatăl nostru

nu e rău fără bine și nimic fără tot
și nici zile senine fără - of, nu mai pot
nu e alb fără negru nici zăpezi fără ploi
și nici haos integru și nici voi fără noi

nu există iubire fără chinuri și dor
nici nu poți nemurire semăna pe ogor
tot ce trece se trece din deșert în abis
ca căldura în rece și ca somnul din vis

nu se poate opri nici o clipă pe loc
și nici omul feri între ape și foc
tot ce vine de sus se așterne pe jos
și la câte s-au spus și la câte s-au scos

stai de strajă mereu între spațiu și timp
când la soarele tău când la propriul nimb
și mai stai așteptând resemnări de destin
între propriul gând și azurul senin

vor trece în zbor miriade de ani
prin galactici ce mor și ne lasă orfani
Universul din tine în rafale de jet
cu viteză luminii se va stinge încet

va rămâne doar vid și nimic în nimic
nici solid nici lichid și nici mare nici mic
vei rămâne doar tu și cu tine doar eu
între da și-ntre nu - Tatăl tău, Tatăl meu...

poezie de (14 aprilie 2019)
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

I-am spus creaturii doritoare din mine

I-am spus creaturii doritoare din mine:
Ce este acest râu pe care vrei să-l traversezi?
Nu sunt în calea lui călători – și nu există cale.
Vezi pe cineva mișcându-se în jur sau căutând adăpost?

Nu există râu – și nici barc㠖 și nici barcagiu.
La fel, nu există nici parâmă de remorcare și nici edecar.
Nu există pământ, nici cer, nici timp, nici vad!

Nu există alt trup – și nici minte!
Crezi că se află un loc unde sufletul va fi mai puțin însetat?
În această absență mare nu vei găsi nimic.

Deci, fii puternic, intră în propriul trup;
acolo vei găsi teren solid pentru picioarele tale.
Gândește-te la asta cu toată atenția!
Nu pleca în alte locuri.

Kabir spune: Trebuie doar să renunți la toate gândurile
care privesc lucrurile imaginare
și să stai ferm în ceea ce ești.

poezie de , traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Songs of Kabir Paperback" de Kabir este disponibilă pentru comandă online la 28.99 lei.

Răspunsul este iubirea

Marea dilemă a vieților noastre, a destinelor noastre, este lipsa de iubire.
Atunci când iubim, nu putem răni - să nu crezi că ceea ce trăiești este iubire, te rog, nu te minți.
Ascultă atent, este o voce, ce îți șoptește zi de zi, un cântec dulce, de iubire - nu încerca să-l înțelegi, doar fii.

Ce cheamă ploaia către pământ?
Ce împinge soarele către apus?
Ce împodobește munții cu zăpadă și oferă strălucire mării?
Unde te cheamă vântul atunci când îți șoptește?
Ce îți răspunde luna atunci când o privești?
Unde te poartă frica, atunci când nu încerci să o oprești?

Unde te poartă toate - înapoi la tine; pe canalul îngust al minții obosite de atât învârtit, încercând să-și prindă coada.

Ridică-te, locul tău nu este în genunchi.

Prieten drag, nu te ruga la stele, nu arunca blesteme, iubește-ți fiii, adună-ți turma; ceva te cheamă către casă... chiar și cel mai neiscusit cioban știe când e timpul să se întoarcă acasă. Ai călătorit departe, picioarele ți-au obosit, pământul pare greu sub tălpi. Te uiți în față, drumul se-ntinde, se șerpuiește-n orizont, la infinit. Drumu-ți promite, dacă mergi încă puțin, te-mbogățește, te face prinț peste oceane și rege între oameni - dar tu nu îl asculți, ai obosit. Îți amintești de măgarul harnic, căruia îi sunt promise mărețe împliniri și care își duce-n spate, povara veșnică și grea a propriei nemulțumiri.

Te uiți în spate; ce mult ai mers... vii de departe. Au trecut parcă veacuri întregi de la primul căscat, de la primul pas și prima vorbă - ce entuziasm aveai odată; luai orice provocare în piept cu dăruire, promițând că ai s-aduci în lume, mult căutată mântuire. Ai zâmbit și te-ai jucat - ce suflet drag, ce bucurie.

Dar parcă este mult de atunci - nisipul stă împrăștiat peste trecut; se văd prin ceață, fragmentele amintirilor de demult. Nu are sens să răscolești trecutul, o știi prea bine – din asta nu a ieșit nicicând ceva bun; poate doar plâns, orbire și scrum.

Nu mai este timp de-ntoarcere acum - te uiți din nou în față, privești din nou în spate. Ai căutat, ai luat notițe și ai scris în jurnal - ceva nu este bine; viața ar trebui să facă sens, dar sensul nu e de găsit niciunde. Te uiți în sus, la cer - e prea departe. Te uiți în jos, la pământul crud, proaspăt și viu - îi mulțumești în gând pentru o clipă, realizând însă că el doar te poartă, nu te ridică.

Cum se face că ai căutat peste tot... și tot n-ai pace; cum se face?

E evident - nu mai există cale; nu mai există drum care să te poarte acolo unde vrei să mergi, îți ofere ceea ce cu disperare îți dorești. Răspunsul nu e aici, nu e acolo; nu e în timp și nici în lipsa lui - căci timpul trece atât de repede în joacă și atât de greu în muncă. Te-ai uitat și pe unde ai venit și pe unde ai fi putut să mergi – te-ai uitat la cer, dar ți se pare prea departe, decizi să-l lași în grija păsărilor de noapte; te-ai uitat în pământ, însă el te-a privit tăcut, flămând, cu ochi de frunze.

Răspunsul nu e de găsit.
Răspunsul e iubirea.

poezie de
Adăugat de George Aurelian StochițoiuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Amintirea e probabil o casă de zăpadă

A venit iarăși toamna iar eu am inima descoperită și dreaptă
îmi spuneai
că sunt băietul unchilor mei
și nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru cea pe care o așteptam de foarte de mult timp
vie
steie
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află,
și pentru că toate se află,
ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri și ierburi,
și mereu este brumă în lume, toamnele nu se sfârșesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ;
semințele nu se sfârșesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
și pentru cerbi;
și
atunci
... apari dumneata și îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, și a bărbaților care își dau viața fără să cunoască regret,
poate doar frică și alte spaime mai mari. ca la oricare.


Deși sfârșitul trage frunzele după el, deși năucește toate frunzele,
vai, oda mea, îndrăgostită de iarnă,
îți spun:
pădurea de brazi e nesfârșit de frumoasă,
cetina e nemuritoare și îl vestește pe Domnul meu.


Sunt supt de teamă, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, iar eu
cumva am așteptat-o
s-o văd
până târziu, apară pe cer.


În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar
undeva deasupra tuturor brazilor...


În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele
- ca întreg cerul -
steluțele cad, dar nu mor,
ninisoarea și steaua ei albă
e taina nemorții.
Renii și câinii de pază vor rămânea unde este cel mai rece, anul acesta,
îmi e frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele pământului 'nost
sunt doar o imitație, iarna, a cerului viu.


Îmi pare, acum, cred cunosc toate tainele și ele cunosc, pe deplin, pe mine, cum sunt -
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă și frig, ca acum -
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine și ea a început surâdă,
cu îmbobociri de zăpadă.


Pentru că toate sunt ale noastre
zăpezile
hornurile murdare
casele
și zăpezile care cad peste noi;
și cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela cer viu,
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi
căci pe ea am iubit-o altfel.


Ne cuprinde o frică foarte firească de tot, până când norii,
le acoperă pe toate, și peste noi cad zăpezi.
Nu ne e frică de zăpada care cade peste noi...


îmi construiți o mansardă frumoasă
imi este frig și o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viață și să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Tot ceea ce depinde de timp, sau ia timp este Maya, iluzia. Dacă vine și pleacă chiar un milion de ani de ar rămâne este iluzoriu. Iluzia este doar o vrajă care ți se pare reală, dar nu e. Exact cum vezi un număr de iluzionism la circ, tot așa fără realitate este această lume. Când privești un film și te identifici cu acțiunea, personajele de pe ecran par reale, dar în fapt sunt doar imaginare. Exact cum spune IIsus când afirmă: "Umbră și vis este lumea acesta, deșertăciune a tuturor deșertăciunilor!" Iar Buddha spune: "Absolut totul este iluzie!" Ceea ce nu are permanență, ceea ce se schimbă, se transformă, ceea ce ia timp așa cum sunt toate practicile sau așa-zisele căi spirituale, religii, absolut toate acestea sunt iluzorii, după cum întreaga manifestare este iluzie. Singurul care este Real fiind atemporal este Sinele, Este Dumnezeu, este Supremul. Fiind veșnic necreat nenăscut, mai înainte de toți veci El este adevărata noastră ființă. Noi suntem Dumnezeu cel veșnic fără formă dar ne credem o formă muritoare și de aici rezultă întreaga suferință umană. Nu vedem că tot ceea ce este născut este iluzie, este vis și că noi în fapt nu am fost născuți vreodată, ci doar mintea visează asta. Tot ceea ce este efemer chiar și milioane de ani de ar rămâne este iluzie, după cum ceea ce este etern este fără formă și este unicul Real!

citat din
Adăugat de George Aurelian StochițoiuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Pentru mintea, oricât de mult s-ar strădui, nu poate renunța la minte. Mintea nici măcar nu bănuie ea e obstacolul principal în calea realizării, atâta timp cât o crezi reală. După cum mintea nu bănuie, căci copilul ei veșnic nevoiaș gândul, e închisoarea din care vrei evadezi. Iată de ce aveți nevoie de un guru, de o ființă care a biruit mintea. Astfel de oameni sunt extrem de rari, iar Iisus spunea despre astfel de Ființe: "Îndrăzniți și voi, căci adevărat, adevărat vă spun, eu am biruit lumea!" Biruie Maya sau lumea gândului, pentru că această iluzie. ca oricare iluzie, NU EXISTĂ! E doar o farsă pe care Guru o demască și te invită îi pui capăt. Guru nu îți arată Sinele, ci faptul Absolut tot ceea ce gândești, simți, crezi, experimentezi despre el, este doar o farsă a minții.

citat din
Adăugat de George Aurelian StochițoiuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Cornelia Georgescu

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Și timpul în neștire trece
Însă numai un singur dor
Cu viața timpul și-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
vrea să știe o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viața merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Și de ți-ai pierdut dragul părinte
Inima-ți plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O ființă a cărei vieți s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Și a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viața dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toți ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viața pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Și m-ai lăsat c-un singur dor.
Și acuma orice veselie
E ca și cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu ești tot vie
Și vei trăi o veșnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet șters să mai schițez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când prefac.
De nimeni nu sunt înțeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu știu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Și-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Și nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieții a-l seca.
Mai sunt mulți care-mi sunt aproape
Și unii chiar înțeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înțelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu gândesc mereu la tine,
Tu ești mereu doar lângă mine...

poezie de din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 6 comentarii până acum.
Participă la discuție!

Atâtea priviri

Nu mai plouă

ni s-au uscat și ochii
de atâtea priviri
de atâta așteptare
din zăduf
până-n apus

apa
a uitat să mai vină
pe aripi de vânt
și totul
rămâne pe loc
nici nopțile
nu mai răsar
nici zilele
nu mai apun
căci soarele
s-a topit
și s-a scurs pe pământ
lăsând fântânile
doar în nămol
nu mai crește nimic
nici umbra pe zid
în piatra aceasta
numită
timp fără ochi
în care totu-i permis
dar în special
traiu-n culise

nu mai plouă
ci doar cu cărbuni
pe care i-aduni
cu amândouă
privirile

ochii
ni s-au întors în izvoare
oare
mai este mult
până departe

ne pierdem cu firea
căci moartă-i iubirea
și doar prin instincte
ne mai menținem

omul

ființa aceasta ciudată
ce alunecă
printre izvoare
limpezi sau...
09-05-03

X X X

Ni s-au șters imaginile
din oglinda aceasta
numită
timp
ochii
ne fierb în orbite
neștiuți
căci totu-i
fărâme
cu pași de nisip
ne cățărăm pe nimic

poezie de din Pe umerii vremii (9 mai 2003)
Adăugat de Ioan Daniel BălanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Isaia cincizeci și trei

Cincizeci și trei Isaia
Ce direct azi ne descrie
Suferința și văpaia
Lui Isus din veșnicie

Cât de clar ni se arată
Cum a suferit Hristos
Ca viața fără pată
Noi s-o avem aicea jos

Era așa de disprețuit
Căci de la El fața-ți întorceai
Dar El pedeapsa noastră a primit
Și-a noastre chinuri le-a purtat o vai

Pedeapsa care ne dă pacea
Peste El iat-a căzut
Și-n El noi am primit iertarea
Căci jertfă vie s-a făcut

Noi rătăceam toți ca niște oi
De drumul lui fiecare își vedea
Și de viață eram cu toții goi
Iar moartea parte ne era

Dar Domnul a făcut cadă
Nelegiuirea noastră asupra Lui
Și-n chinurile morții El să ardă
A suferit amar Ființa Mielului

A fost luat prin apăsare
Dar cine de pe vremea Lui a crezut
Căci El muri ca să primim iertare
De tot păcatul ce noi l-am făcut

A fost zdrobit prin suferință
Dar o sămânță de urmași El va vedea
Ce îl vor urma plini de credință
Cinstindu-i pentru veci Ființa Sa

Și rodul muncii sufletului Său
Îl va vedea și se va-nviora
Căci El ni-e Domn și Dumnezeu
Cum azi ne spune Evanghelia

El pe mulți dar îi va pune
Într-o stare după voia Lui Dumnezeu
Și despărțiți de astă lume
Cu totul smulși din ce e rău

De aceea partea Lui i-o voi da
Tatăl Sfânt iată ne spune
Cu cei mari — la dreapta Mea
Căci El a biruit în lume

Doar El s-a dat singur la moarte
Și cu cei fărădelege
Păcatele să le poarte
De ele să ne dezlage

Căci El a găsit de bine
Să se roage pentru vinovați
Plătind cum n-a plătit nime"
Ca noi azi — fim iertați
20-01-2022 M.

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel BălanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

A opta elegie

Dedicată lui Rudolf Kassner

Viețuitoarele – ochi, numai ochi –
văd ceea ce-i deschis. Doar ochii noștri
sunt ca întorși și astfel așezați
parcă-s capcane-n jurul marii porți.
Ce-i în afară știm doar din privirea
jivinelor; căci până și pe prunc
noi îl întoarcem și-l silim, în urma-i,
vadă-alcătuiri, nu ce-i deschis
și-adânc în animal. De moarte slobod.
Noi o vedem, doar noi. Căci, liber, animalul
are mereu sfârșitu-n urma lui,
și-n față Domnul, și când trece, trece
în veșnicii, cum trece o fântână.
Noi nu avem nicicând, nici chiar o zi,
în față, spațiul pur, unde răsar
la nesfârșire flori. Mereu e lume
și niciodată-un nicăieri fără nimic,
cast, nepăzit, ce îl respiri și știi
că-i nesfârșit și nu-l râvnești. Copil,
te pierzi, tăcut, în el iar ei
te zgâlțâie. Sau cel ce moare e.
Căci lângă moarte, moartea n-o mai vezi,
cu ochii mari, de animal, privești afară.
Îndrăgostiții – celălalt de n-ar fi,
să le astupe văzul – aproape sunt de asta și uimiți.
Pe negândite li s-a revelat
de după celălalt... Dar peste el
nu trece nimeni, și e iarăși lume.
Întorși către făpturi mereu, vedem
în ele doar, reflexu-a ce e liber,
de noi întunecat. Sau poate-un animal
calm ne străbate-n liniște, cu ochii.
Asta se cheamă soartă: a sta în față,
ș-atâta tot, a sta mereu în față.

Dac-animalul hotărât venind
spre noi, pe alte căi, ar fi la fel
de conștient, din drum
el ne-ar întoarce. Ființa-i
e infinită, necuprinsă, fără perspectivă
asupra stării sale, pură ca privirea-i.
Și unde noi viitor vedem, el vede
totul și-n tot pe sine, pururi mântuit.

Și totuși animalul ager, cald,
duce povara unei mari tristeți.
Căci amintirea ce ne covârșește
ades, îl ține pururi și pe el,
parcă ne-a fost cândva, ce năzuim,
mai intim, mai fidel, mai gingaș la atins.
Distanța-aici e totul, iar acolo
e suflu. După patria dintâi,
a doua este tulbure, vântoasă.
O, fericire-a micilor făpturi
care rămân mereu în sânul matcă;
noroc al gâzei ce lăuntric saltă
și-atuncea când nuntește: matcă-i totul.
Uite, și pasărea, cu semisiguranța-i
ce-aproape știe una și cealaltă
din vremuri, ca un suflet de etrusc
pe care – mort – un spațiu l-a primit,
dar, pe sicriu, e statuia culcată.
Și ce uimit – cel ce trebuind zboare,
de-un sân e zămislit. Parcă de sine
speriat, văzduhul taie, cum ar trece
fisura printr-o ceașcă. Astfel
liliacul taie porțelanul serii.

Noi: privitori, mereu și pretutindeni,
plecați spre tot, nicicând înspre afară!
E un preaplin. Îi rânduim. Se sfarmă.
Iar rânduim. Ne sfărâmăm chiar noi.

Cine ne-a pus la cale-așa, că orice
am face suntem în postura celui
ce pleacă. Și pe-un ultim deal,
ce-i mai arată-o dată-ntreaga vale,
el se întoarce, stă, mai zăbovește –
așa trăim, în despărțiri, mereu.

poezie de din Elegiile din Duino, traducere de Maria Banuș
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba germană. Dacă îl găsești, îl poți adăuga la De.Citatepedia.net. Dacă există deja, ne poți semnala pagina, ca să creăm legătura.
cumpărăturiCartea "The Notebooks of Malte Laurids Brigge" de Rainer Maria Rilke este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la -88.00- 34.99 lei.

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook