Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Mihai Eminescu

Dumnezeu și om

Cărții vechi, roause de molii, cu păretț~ii afumați,
I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere bătrâne,
Strâmbe ca gîndirea oarbă unor secole străine,
Triste ca aerul bolnav de sub murii afundați:

Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,
Te-am văzut născut în paie, fața mică și urâtă,
Tu, Christoase,-o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă,
Tu, Mario, stai tăcută, țeapănă, cu ochii reci!

Era vremi acelea, Doamne, cînd gravura grosolană
Ajuta numai al minții zbor de foc cutezător...
Pe cînd mina-ncă copilă pe-ochiul sînt și arzător
Nu putea să-l înțeleagă, să-l invite în icoană.

Însă sufletul cel vergin te gîndea în nopți senine,
Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger.
Lîngă tine-ngenuncheată, muma ta stetea-n uimire,
Ridicînd frumoasă, sîntă, cătră cer a sale mâne.

În pădurile antice ale Indiei cea mare,
Printre care, ca oaze, sunt imperii fără fine,
Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine,
Închinînd înțelepciunei viața lor cea trecătoare:

Dar un mag bătrân ca lumea îi adună și le spune
C-un nou gând se paște-n oameni, mai puternic și mui mare
Decât toate pîn-acuma. Și o stea strălucitoare
Arde-n cer arătând calea la a evului minune.

Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?
Fi-va visul omenirei grămădit într-o ființă?
Fi-va brațul care șterge-a omenimei neputință
Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?

Va putea să risipească cea neliniște eternă
Cea durere ce-i născută din puterea mărginită
Și dorința făr' de margini?... Lăsați vorba-vă pripită
Mergeți regi spre închinare la născutul în tavernă
În tavernă?...-n umilință s-a născut dar adevărul?
Și în fașe d-înjosire e-nfășat eternul rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege?
Răsări o stea de pace, luminând lumea și cerul...

Sarcini de-aur și de smirnă ei încarcă pe cămile
Și pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed pare-o așchie din soare,
Lunecând pe bolta-albastră la culcușu-eternei mile

Ș-atunci inima creștină ea vedea pustia-ntinsă
Și pin ea plutind ca umbra împărați din răsărit,
Umbre regii și tăcute ce-urmau astrul fericit...
Strălucea pustia albă de a lunei raze ninsă,

Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin
Povestind povești bătrâne, au văzut păstorii steaua
Cu zâmbirea ei ferice și cu razeIe de neauă
Ș-au urmat sfințita-i cale către staulul divin.

Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,
Dară inima-i deșartă mâna-i fină n-o urmează...
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Și în ochiul lui cuminte tu ești om - nu Dumneueu

Azi gândirea se aprinde ca și focul cel de paie ­
Ieri ai fost credința simplă - însă sinceră, adâncă,
Împărat fuși Omenirei, crezu-n tine era stâncă...
Azi pe pînză te aruncă, ori în marmură te, taie.

poezie clasică de (1873)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 2 comentarii până acum.
Participă la discuție!
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Calin" de Mihai Eminescu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -38.44- 21.14 lei.

Citate similare

Steaua strălucește

Steaua spre Răsărit strălucește,
Steaua împăratului se ivește;
Steaua cu raze mari luminează
Sfânta Naștere adeverează:

s-a născut astăzi Cel prea veșnic
Mesia Cristos Cel prea puternic
Din Fecioara Maria curată,
Astăzi este lumea bucurată.

De la stea precum se învățară
Lui Cristos cu daruri se închinară;
I-au adus aur, smirnă și tămâie,

Și le-a fost lor ca să se mângâie
A lor mare bucurie
Și aici la dumneavoastră fie.

folclor românesc
Adăugat de Veronica ȘerbănoiuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Mihai Eminescu

De ce să mori tu?

Tu nu ești frumoasă, Marta, însă capul tău cel blond
Când se lasă cu dulceață peste pieptu-ți ce suspină,
Tu îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină,
Ori o lună gânditoare pe un nour vagabond.

Astfel treci și tu prin lume... ca un basmu de proroc!
Ești săracă dar bogată, ești mâhnită dar senină!
Ce să plângi? De ce să mori tu? Ce poți oare fi de vină
Dacă fața ți-e urâtă, pe când anii-ți sunt de foc.

Când ai ști tu cât simțirea-ți și privirea-nduioșată
Cât te face de plăcută și de demnă de iubit,
Tu ai râde printre lacrimi ș-ai ascunde negreșit
In cosița ta de aur fața-ți dulce și șireată.
Altele sunt mai frumoase, mult mai mândre, mai bogate,
Dar ca marmura cea rece nu au inimă de fel.
Pe când tu... ești numai suflet. Ești ca îngerul fidel
Ce pe cel care iubește ar veghea-n eternitate.

Șterge-ți ochii, blondă Marta... ochii-ți negri... două stele
Mari profunzi ca vecinicia și ca sufletu-ți senin.
O, nu știi cât e de dulce, de duios și de divin
De-a te pierde-n ochii-aceștia străluciți în lacrimi grele.

O, surâzi, surâzi odată! Să te pot vedea... o sântă,
O martiră ce surâde printr-a lumei dor și chin,
Pe când ochiul ei cel dulce și de lacrimi încă plin
Se ridică pentr-o rugă cătră bolta înstelată.

Ai surâs?!... O! ești frumoasă... înger ești din paradis
Și mă tem privind la tine... căci ți-o jur: nu m-aș mira
Dac-ai prinde aripi albe și la ceriuri ai zbura,
Privind lumea cea profană cum se pierde în abis.

poezie clasică de (1869)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Fluierul cel păstoresc

Fluierul cel păstoresc
Cântă imn dumnezăiesc,
Cu vers dulce mângăios
Că azi s-a născut Hristos
Iată și steaua lucește
Din răsărit preavestește
Și trei regi mânațio de dor
Lasă țări în urma lor.
După stea pornesc cu gând
Să găsească prunc sugând
Și sa-i facă închinare
Pruncului celui sfânt tare
A venit în lume jos
Pentru omul păcătos
Că îngeri și serafimi
Arhangheli și heruvimi
Cânta nașterea ta sfântă,
Cerul și pământul cântă.

folclor românesc
Adăugat de Veronica ȘerbănoiuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Nașterea Domnului

E liniște și lumea s-a culcat
Păstorii stau de veghe pe câmpie
Cu oile au fost la pășunat
Dar, s-a-nserat și noaptea o să vie.

Pe cer sunt stele mii, viu strălucesc,
Iar îngerii tot urcă și coboară
Ei merg și vin și cu drag pregătesc
Minunea, ce Pământul înconjoară

Jos, într-o iesle mică și săracă
Maria e cu Iosif, se odihnesc,
Așteaptă această noapte ca să treacă
La Cel ce Se va naște, se gândesc...

Maria este foarte istovită
De drumul lung pe care l-a făcut,
Simte momentul, e neliniștită,
Curând va naște, nu mai este mult.

O stea măreață totul luminează
E o noapte cum nicicând nu s-a văzut...
Păstorii care turmele veghează
La cer privesc, se minunează mult,

Căci îngerii din ceruri se coboară
Cântând spre slava Celui Nou Născut,
Ei, ieslea mică cu toți o-nconjoară
Și aici, cu toți, minunea au văzut.

Păstorii fug și ei pe Prunc -L vadă
se închine Prințului Ceresc
Și parcă nu le vine ca să creadă
Mirați, cu toți, la Cel născut privesc.

Da, astăzi S-a născut Mântuitorul
E un prunc micuț și fără de păcat
El a ales fie Salvatorul:
Al omului căzut și vinovat.

Păstorii cu mieluți s-au arătat
Și cei trei magi, veniți din răsărit,
În fața Lui cu toți s-au închinat
Daruri I-au dat, ca unui Prinț mărit.

Întreg Pamântu-n pace e scăldat
Și în lumina sfântă și cerească,
Din Ceruri, Tatăl, totul a vegheat
Ca Cel micuț, cu bine Se nască,

Pamânt și Cer, e bucurie mare
Cântări de slavă se aud mereu
Toți cei de față I-aduc închinare
Acelui, ce e Fiu de Dumnezeu.

Iar Vestea Bună a zburat ca gândul:
Mântuitorul lumii S-a născut,
Degrabă înconjoară tot Pământul
Și-n Vestea Bună, cu toții au crezut.

Amin

poezie de din Voi merge pe urmele Tale (15 decembrie 2016)
Adăugat de MicheleflowerbombSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Capella este o fermecătoare stea care are privilegiul de a fi cea mai apropiată pe bolta cerească de steaua polară, din stelele de prima mărime. Până acum câțiva ani, Capella era socotită ca cea mai strălucitoare stea din emisferul de nord al cerului. Sirius e în adevăr steaua cea mai strălucitoare de pe cer, dar se află la sud de ecuator și nu ține deci de emisferul de nord; din fericire, putem vedem și de aci pe Sirius.

în revista "Orion"
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Din ochi de înger

Privesc în ochi, un înger alb, un înger luminos!
În ochii lui văd ceru-n rai, un rai așa frumos!
Vreau să-l ating, el stă pe nori, pe norii de zăpadă
Încet cad râuri de lumină, încet, într-o cascadă!

Ochii n-au văzut, vreodată, vreodată, o altă lume
Lumea lor! Ce-i lumea lor, cine ar putea spune?
Lumea noastră-i lumea noastră, așa de colorată!
Dar lumea lor, în lumea lor, mult prea minunată!

Se văd culori, ce curg, vărsate, vărsate în lumină
Pe-o mare de tăcere și-o liniște deplină
Doar cerul înstelat, el știe -ți vorbescă
Ce visul nu cuprinde, nici mintea omenească!

Dincolo de nori e cerul, dincolo de cer e noapte
Unde gândul nu mai zboară și cuvintele sunt șoapte
Și din noapte poți ajunge, până-n răsărit de soare!
Unde vântul nu mai bate și nimic nu te mai doare!

poezie de
Adăugat de Ilie DragomirSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Păstorul de la pășune

Printre păduri era un sat, acum uitat de lume
O casă bătrânească aproape de pășune
Eram doar o copilă și tot ce-aveam pe lume
Doi bătrânei-bunicii, și mai aveam și-un câine

Acolo-n depărtare sub cerul plin de nori
Într-o vastă pășune cu iarbă și cu flori
Acolo s-a născut povestea de amor
Cu o frumoasă fată și un tânăr păstor

Acolo l-am văzut aproape de izvor
Când norii se plimbau pe cer cutezător
Și stelele priveau în măreția lor
Doi tineri făurind un vis nemuritor

Cu ochii-i negri, mari, când m-a privit mirat
Era să cad dar mâna lui m-a rezemat
Nu știu de ce și cum m-a fermecat
De dragoste inima-mi parcă s-a 'mbătat

Și zi de zi fugeam pe dealul plin de grâne
Și alergam din nou peste pășune
Și asteptam, cu turma în amurg când vine
Ca dorul cu privirea-i să-mi aline

Îmi amintesc și coronițele din flori de pe câmpie
Din margarete, păpădie, și din flori de iasomie
Pe care-n păr mi le-așeza și făr'să știe
Cu ochii recita o poezie

Și-odată într-o zi de sărbătoare
Cu oameni prinși în horă-n Târgul mare
M-a intâlnit pe drum din întâmplare
Eu l-am privit, el mi-a furat o sărutare

Azi am crescut și am plecat în lume
Și-am colindat orașe, țări si locuri fără nume
Am cunoscut atâtea, mai rele si mai bune
Dar n-am uitat nici azi păstorul din pășune

Și uneori privesc în noaptea-ntunecată
Mă uit către o stea și-i spun în șoaptă
Dorința mea și visul meu de fată
Vreau să-l mai văd, să-l mai sărut odată

poezie de
Adăugat de Monica TrifSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Odată ce cunoști pătratul lui Pegas, găsești ușor constelația Andromeda, mai cu seamă că am spus cum δ din Pegas e totodată α din Andromeda. Aproape la șir urmează δ, β și γ din Andromeda; α, β și γ sunt stele frumoase, de mărimea 2. Dintre toate aceste stele γ este cea mai frumoasă, dar numai pentru lunetă. O lunetă cât de mică dedublează pe γ într-o stea mare și una mică, cea mare fiind galbenă și cea mică albastră. Cu lunete mai mari, steaua cea mică se împarte și ea în două stele, astfel că γ din Andromeda, sau Almah, cum i se mai zice, e o stea triplă.

în Cum să înveți stelele
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Mihai Eminescu

Napoleon

Cerul bolnav d-astrele lui rănit fu,
Semne numai mari ale vremei gloriei,
Leagăn tu avut-ai stâncile mării-n
Corsica gravă.

Și în jurul vieții tale-ncepute
Negru-oceanul mișcă lumile de valuri,
Arătând duios puterile, geniul
Singurătății.

Dai oceanul, ce singur de o mie de evi e,
El a fost proorocul căilor tale,
Numai cu dânsul în viață samăn avut-ai,
O, imperator!

Trist, adânc, gânditor, dar trist prin tine,
Fără păsare de a lumii lacrimi ori doruri,
Indiferentă stai, nemișcată și mare,
Frunte de marmot.

N-ai admirat nimica în scurta ta viață,
Nu piramidele vechi în jurul cărora
Te-au văzut renviat din noaptea veciei
Jupiter Ammon.

Nu, de-a Nordului mari pustii de zăpadă,
Unde purtat de vânt prin ruine de gheață
Tu auziși strigarea nebună de secoIi
Mândrului Odin!

Peste pământ ai mișcat a popoarelor valuri,
Mândru, bătrînul titan în încunjur de soare
Poartă războaiele tale ca pete pe manta-i
Și-a ta cenușă.

Nu te-a mirat nimica... Doară ca zeii
Singur tu te-ai mirat de tine, o Cezar,
Până când trezit din mirarea adâncă
Te-ai văzut singur.

Și din nou privit-ai atunci în oglinda-ți,
În oceanul bătrân ce își mișcă-a lui apă,
Furia lui îndrăzneață, puternică, mare indiferentă.
Ai murit tu? Lumea și astăzi n-o crede
Înfășurat în mant-ai coborât piedestalul
Ș-amestecat în popor l-au mișcat cu putere
Ochii-ți imobili.

Apoi sătul de icoana-ți de tine singur,
Te-ai reurcat pe scări de marmură albă,
Ai resuit piedestal-ul și iarăși imobil
Stai printre secoli.

poezie clasică de (1874)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Oare de ce...?

Oare de ce din înaltul sublim
Din lumile-ascunse de ochiul meu mic,
Acel ce-a creat și ochiul și lumea
S-a coborât într-un staul, smerit?

Oare de ce, Acel ce puterea o are pe toată
Și face ce vrea,
În noaptea aceea luminată de îngeri
A renunțat pe de-antregul la ea?

Oare de ce în imensa clepsidră
În care cu toții suntem boabe ce curg
Eternul Cuvânt ce-a rostit începutul
A venit printre noi să-și găsească amurg?

De ce?
Oare de ce mă întreb eu acuma
Și caut în traistă răspuns potrivit
Orice-ntrebare își poartă însemnul
Oare de ce? De ce a venit?

Cu mâna întinsă într-un gest drăgălaș...
- Îmi răsare acum imagine-n minte –
Acel ce se cheamă pe drept minunat
Cel Mare ce-acuma era COPILAȘ
A stârnit gelozia și-a înfuriat
Oștenii, și regii, și-a lor oseminte.

Un han i-a fost locul din care respins
Sub abur de boi, prin muget și paie
Din primele clipe El viața și-a’ntins
Făclie în grotă închisă și-adâncă,
Lumină pentru’ntreaga odae.

De sus plecat, parc’a lăsat un gol
Ca golul nost’ pustiu să-l umple
Oare de ce...
Din lumile-ascunse de ochiul meu mic
De sus din înaltul sublim
Golindu-se’adânc și deplin
În staulul meu îl invit
La fel ca păstorii las turme și oi
Și vin -L găsesc
Și vin mă-nchin,
Umil, și smerit și deplin!

poezie de
Adăugat de Ruben BucoiuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dimitrie Bolintineanu

Cea din urmă noapte a lui Mihai cel Mare

Ca un glob de aur luna strălucea
Și pe-o vale verde oștile dormea;
Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă
Și pe dalba-i mână fruntea lui se lasă.
Stă în capul mesei, între căpitani
Și recheamă dulce tinerii săi ani.
Viața noastră trece ca suava rouă
Când speranța dulce ne surâde nouă.
Astfel astă dată viața lor cura;
Cugetele triste nu-i mai turbura;
Luna varsă raze dulci și argintoase;
Austrul le suflă coamele pletoase;
Căpitanii toarnă prin pahare vin
Și în sănătatea lui Mihai închin.
Dar Mihai se scoală și le mulțumește
Și luând paharul astfel le vorbește:
— "Nu vă urez viață, căpitanii mei!
Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei!
Ce e viața noastră în sclavie oare?
Noapte fără stele, ziuă fără soare.
Cei ce rabdă jugul ș-a trăi mai vor,
Merită să-l poarte spre rușinea lor!
Sufletul lor nu e mai presus de fierul
Ce le-ncinge brațul, iau de martur cerul!
Dar românul nu va câmpuri fără flori,
Zile lungi și triste fără sărbători.
Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară
Aripile taie-i, că ar vrea moară!
Astfel e românul și român sunt eu
Și sub jugul barbar nu plec capul meu."

poezie celebră de din Legende istorice (1865)
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Florile Bosforului. Legende istorice" de Dimitrie Bolintineanu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -12.99- 7.79 lei.
Mirela Nicoleta Toniță

Purta-voi rugăciune pe-o frunză de măslin

În împietrirea visului cel fără de simțire
duc grelele poveri pe umerii cei doi
ei, anonimii, oamenii străini în lume, goi,
de vise, idealuri sunt fum ce prin lumină trece
iar ceața lumii, deasă, doar umbra o petrece.
Sunt veștejite flori pe cale și catrene
pe foile de ziar zac ude, în zadar, de vreme.

Mustesc azi bălțile de frunzele prea terne
Ce galbene un soare ucis-au în trista lor cădere.
E dezolantă, cenușie, udă,
azi piatra caldarâmului crăpată-n urmă
de pași ce-au vrut lumina răsară
dar întunericul le-a-nvăluit privirea-n seară.

Mai vino, Doamne, răsai din vise seci
cu Înălțarea Ta la ceruri o lume salvezi
de pieritoarea viață. Al nemuririi glas
răsună peste inimi și-n veci nu da răgaz
tristețea mea fie o pildă de urmat.
Tu, Tată, luminează ochii și către sus, ridică-i
iar pânza bucuriei din cer țese-o cu dor
pentru aceia vii care-n pământ așează
sămânța Ta ce-n lume, săditu-le-ai, Tu, lor
în trupuri sau pe brațe, în minte și-al caselor pridvor.
Ascultă-mi, Doamne, ruga și adun-ne în dar
o coală de hârtie, albă și scrie-ne cu jar
că doar Iubirea izbăvește omul de arzătorul Iad.
Eu doar ascut creionul și-o mân-așteaptă... dar...
mă-mpiedic în cuvinte și șchiop alerg, pribeag,
către lumina Ta, Doamne, cu îngerii de mână
și-n palmă doar c-un rest din crezul meu
pe pământ încă mai sunt... ca om
și simt, O, Doamne, simt ca pe-un blestem
o inimă mai grea ca piatra și-o lacrimă de lemn...

Nu pot plâng că mulți n-ar înțelege
ce-i dorul către viață, când suferința crește
că oamenii sunt tari ca marmura cea rece
și-atunci doar pana îngerului meu
mai slobozește-un vers din sufletul prea greu
că-n zori de zi speranța încă mai răsare
soarele-l trimit pe cer din inima mea care
și-a scris de mult menirea în pagini de destin
pribeag voi fi în lume și-n locul meu senin
purta-voi rugăciunea pe-o frunză de măslin....

poezie de
Adăugat de Mirela Nicoleta TonițăSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Toată ceata

Toată ceata creștinească
Astăzi să se veselească
C-o stea mare s-a ivit
Sus, la mândrul răsărit.

Și strălucea cu tărie
Vestind marea bucurie.
Că veșnicul Dumnezeu
A trimis pe fiul său

se nască-n Viflaem
Precum prorocit avem
Și sa-i facă mântuire
De la veșnica pieire.

Lui Adam celui căzut
Cu tot neamul de demult
Și cu-a Lui celui cel sfânt
Următori a lui nepoți.

Mântuirea se vestește
Precum steaua strălucește,
Sus la sfântul răsărit
Sfânta lege s-a ivit.

Legea sfântă-a Domnului,
Mântuirea omului.
La apus și miazănoapte
Era întunerec foarte

Iar la răsărit lumina
Sfânta lege, rădăcina,
Sădită de Dumnezeu
Prin cel iubit fiul său.

Astăzi Mesia cel sfânt
S-a născut jos, pe pământ
Și asta ne-a dovedit
Trei crai de la răsărit.

Aur, smirnă și tămâie
S-au adus cu bucurie
Și cu smirnă s-a-nchinat
Cerescului împărat.

Păstorii țin mărturie
C-au văzut ce va să fie
Și-aleargă ca să vază
Ce s-arată atâta rază.

Și-l aflară înfășat,
Pruncu-n iesle îi culcat,
Iar Maica sa preacurată
Lângă El stă supărată

Căci în Viflaem oraș
Nu și-a căpătat sălaș
Și-a născut pe fiul sfânt
În iesle, jos, pe pământ

Irod marele-mpărat
Foarte rău s-a supărat
De vorba celor trei crai,
S-a făcut un mare vai.

Dar și Iuda cel viclean
S-a făcut mare dușman
Vrând pe Hristos, fiul sfânt
Să-l piardă de pe pământ.

Pe toți pruncii i-a tăiat
Ce împrejur a aflat,
Dar Tatăl sfânt minunat
Pe Hristos l-a apărat

Căci un înger a trimis
De-a spus lui Iosif în vis
De-a lui Irod cuget rău
Spre Fiul lui Dumnezeu.

Și de-acum prin vecie
Mila Domnului fie
Tuturor de-o bucurie
Și de-o mare veselie

folclor românesc
Adăugat de Veronica ȘerbănoiuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Mihai Eminescu

Epigonii

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine
Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri,
Sau văd nopți ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii și cu râuri de cântări.

Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist și mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,
Cantemir croind la planuri din cuțite și pahară ;
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

Liră de argint, Sihleanu - Donici cuib de-nțelepciune,
Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toți, s-au dus cu toate pe o cale nenturnată.
S-a dus Pann, fiul Pepelei, cel isteț ca un proverb.

Eliad zidea din visuri și din basme seculare
Delta biblicelor sânte, profețiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nțeles
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Stă și azi în fața lumii o enigmă nesplicată
Și veghează - o stâncă arsă dintre nouri de eres.

Bolliac cânta iubagiul ș-a lui lanțuri de aramă;
L-ale țării flamuri negre Cârlova oștirea cheamă;
În prezent vrăjeste umbre dintr-al secolilor plan.
Și ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sânta candel-a sperării
Descifrând eternitatea din ruing unui an.

Pe-un pat alb ca un lințoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă ­
Viața-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău:
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Și din liră curgeau note și din ochi lacrimi amare ;
Și astfeli Bolintineanu începu cântecul său.

Mureșan scutură lanțul cu-a lui voce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mână amorțită,
Cheamă piatra învie ca și miticul poet,
Smulge munților durerea, brazilor destinul spune,
Și bogat în sărăcia-i ca un astru el apune;
Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet.

lar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe mucedele pagini stau domniile române,
Scrise de mâna cea veche a-nvățaților mireni;
Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăvite din nou iarăși pânzele posomorâte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice,
Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice,
Ce cu basmul povestește - veselul Alecsandri,
Ce-nșirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum seculii străbate, o minune luminoasă
Acum râde pintre lacrimi când o cântă pe Dridri.

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ea două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O așează-n tron de aur, domnească lumi rebele,
Și iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet`.

Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce și a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El deșteaptă-n sânul nostru dorul țării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ștefan cel Mare, zimbrul sombru și regal.

........................................................................................

Iară noi? noi, epigonii?... Simțiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic

Și de-aceea spusa voastră era sânta și frumoasă,
Căci de minți era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deși voi sunteți bătrâni.
S-a întors mașina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăși trecutul, fără inimi, trist și rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!

Voi, pierduți în gânduri sânte, convorbeați cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur și rece - marea noastră-i de îngheț.
Voi urmați cu răpejune cugetările regine,
Când, plutind pe aripi sânte, pintre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeți.

Cu-a ei candelă de aur palida înțelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieții voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru un înger, inima voastră o liră,
Ce la vântul cald ce-o mișcă, cântări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.

Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simțirea simulează,
Privim reci la lumea asta - numim vizionari,
- O convenție e totul; ce-i azi drept, mâne-i minciună;
Ați luptat luptă deșartă, ați vânat țintă nebună,
Ați visat zile de aur pe-astă lume de amar.

"Moartea succede vieții, viața succede la moarte",
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoană și simbol;
Numesc sânt, frumos și bine ce nimic nu însemnează;
Împărțesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Și pun haine de imagini pe cadavrul trist și gol.
Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri nexistente; carte tristă și-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vra a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane și cu glasuri tremurate,
Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea.

Rămâneți dară cu bine, sânte firi vizionare,
Ce făceați valul cânte, ce puneați steaua să zboare,
Ce creați o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină,
Proști și genii, mic și mare, sunet, sufletul, lumină
­Toate-s praf... Lumea-i cum este... și ca dânsa suntem noi.

poezie celebră de (1870)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 12 aprilie 2016.
Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Maica Tereza

* * *

Ziua cea mai frumoasă? Astăzi.
Obstacolul cel mai mare? Frica.
Lucrul cel mai ușor? Greșala.
Greșala cea mai mare? Renunțarea.
Rădăcina cea mai rea? Egoismul.
Distracția cea mai bună? Munca.
Înfrângerea cea mai urâtă? Descurajarea.
Profesioniștii cei mai buni? Copiii.
Nevoia dintâi? Comunicarea.
Fericirea cea mai mare? Să fii util.
Misterul cel mai profund? Moartea.
Defectul cel mai mare? Întristarea.
Sentimentul cel mai urât? Ura.
Cadoul cel mai frumos? Iertarea.
Traseul cel mai bun? Calea dreaptă.
Senzația cea mai plăcută? Pacea interioară.
Gestul cel mai frumos? Zâmbetul.
Medicamentul cel mai bun? Optimismul.
Satisfacția cea mai mare? Datoria împlinită.
Puterea cea mai mare? Credința.
Lucrul cel mai frumos din lume? Iubirea.

poezie celebră de
Adăugat de MicheleflowerbombSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 2 comentarii până acum.
Participă la discuție!
cumpărăturiCartea "Maica Tereza - Cuvantul trait" de Maica Tereza este disponibilă pentru comandă online la numai 15.00 lei.

Sub cer de sărbătoare...

Sub cer de sărbătoare
O stea a răsărit,
Când s-a născut în lume
Pruncul Isus cel Sfânt.

Și cu uimire mare,
Trei magi la drum porni,
Sub raza stelei sfinte,
Ei staulul găsi.

Că între dobitoace
Pe paie aurii,
Maria Maica Sfântă
Născuse Sfânt copil.

Magii în genunchi căzură,
Lângă micuțul crai
Și daruri prețioase
Îi lasară în Sfânt alai.

Maria Maica Sfântă
Pruncul la sân ținea
Și lumea fericită
În ode îi slăvea.

Din cer coboară în râuri
Colinde îngerești,
Pe cetini de brad verde,
Crăciunul îl vestesc.

Iar clopotele lumii
Aprind lumini de argint,
În noaptea de Crăciun
Se nasc minuni pe rând.

Fecioara Maica Sfântă
Și Dumnezeu cel blând
Sfânțiră ziua în care
Pruncul Sfânt s-a născut.

Cereasca bucurie
Se scurse pe pământ,
Isus, Craiul cel sfânt
Lumea a mântuit.

cântec, versuri de (26 noiembrie 2016)
Adăugat de Valeria MahokSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

In lumea mea mica

în lumea mea mică
sunt numai un fir de nisip ce ridică
castele mărunte sub gânduri viclene
o vreme-am crezut că brațele tale au pene
posibil însă să fi încurcat iarăși gările
ori trenurile... sau poate toate mările
cu scoicile lor mici și rapace
cu melcii ieșind indecent din găoace
poate că am încurcat un răstimp și irisul tău mov cu un flutur
ori cu o pasăre albă... de toate mă scutur
ți-aș fi strâns ghem cuvintele toate
ți-aș fi alintat o noapte întreagă tăcerile poate
păcatele și visele triste
din umeri mi-ar fi crescut spre tine batiste
ca nouri sub stele
s-ar fi ascuns în tine tăcerile mele
ai fi crezut că sunt o mare îngustă
în dar ți-aș fi lăsat un crin și-o lăcustă
și poate-o furnică
ascunsă cu grijă în mâna mea mică
în mâna cealaltă
ți-aș fi întins ca o boltă înaltă
inima mea pitică și scundă
deasupra aș fi creat o mare rotundă
și-o stâncă verde din plastilină
peste toate din coaste-aș fi adus un ulcior cu lumină
și poate o lună
peste ochii tăi verzi uneori apună

lumea mea ar fi fost
un univers rogvaiv fără rost
azi toate sunt însă clișee în sepia sau poate povești
mă întreb încă trist cine-ai fost cine ești

lumea mea mică e numai o mare îngustă
fără scoici fără fluturi și fără lăcustă

poezie de
Adăugat de Anemarie IonitaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Mihai Eminescu

Nu ma intelegi

În ochii mei acuma nimic nu are preț
Ca taina ce ascunde a tale frumuseți;
Căci pentru care altă minune decât tine
Mi-aș risipi o viață de cugetări senine
Pe basme și nimicuri, cuvinte cumpănind,
Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind,
În lanțuri de imagini duiosul vis să-l ferec,
Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întunerec.

......................

Și azi când a mea minte, a farmecului roabă,
Din orișice durere îți face o podoabă,
Și când răsai nainte-mi ca marmura de clară,
Când ochiul tău cel mândru străluce în afară,
Întunecând privirea-mi, de nu pot văd încă
Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lui adâncă,
Azi când a mea iubire e-atâta de curată
Ca farmecul de care tu ești împresurată,
Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltă
Lumina de-ntunerec și marmura de daltă,
Când dorul meu e-atâta de-adânc și-atât de sfânt
Cum nu mai e nimica în cer și pe pământ,
Când e o-namorare de tot ce e al tău,
De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine și de rău,
Când ești enigma însăși a vieții mele-ntregi…
Azi văd din a ta vorbă că nu mă înțelegi!

poezie clasică de
Adăugat de AdelyddaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Mihai Eminescu

Horia

Să priveasc-Ardealul lunei i-e rușine
Că-a robit copii-i pe sub mâni streine.

Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceață,
Își ascunde tristă galbena ei față.

Horia pe-un munte falnic stă călare:
O coroană sură munților se pare,
Iar Carpații țepeni îngropați în nori
Își vuiau prin tunet gândurile lor.

- Eu am, zise-un tunet, suflet mare, greu,
Dar mai mare suflet bate-n pieptul său

Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,
Dară a lui nume mai mult o să ție.

- Nalți suntem noi munții, zise-un vechi Carpat,
Dar el e mai mare, că ni-i împărat.

Atunci luna iese, norilor regină,
Fruntea lui cea pală roșu o-nsenină,

Galbenele-i raze încing fruntea-i rece,
Că părea din munte diadem de rege.

Și un stol de vulturi muntele-ncongior,
Cugetând că-i Joe, dumnezeul lor,

Când în miezul nopții, cununat cu nimb,
Fulgere aruncă sus de pe Olimp.

poezie celebră de (1866)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 3 martie 2016.
Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Petre Ispirescu

Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele, cățărându-se din colț în colț, și, să te ții după dânșii! Văzând Ileana Simziana că iară era să-i ajungă, spuse neguțătorului; iară acesta, după ce se înțelese cu calul, scoase din urechea lui cea dreaptă o perie și o aruncă înapoi. Îndată se făcu o pădure mare și deasă, de nu putea să treacă prin ea nici pui de fiară. Muma zmeului roase din copaci, se agăță de ramure, sări din vârf în vârf, se strecură, și tot după dânșii, alergând ca un vârtej! Dacă văzură că și de astă dată îmblă să-i ajungă, fata împăratului întrebă iară pe cal ce să facă, și acesta îi zise ia inelul de logodnă ce se află în degetul Ileanei Simzianei și să-l arunce înapoi. Cum aruncă inelul, se făcu un zid de cremene până la cer. Muma zmeului, daca văzu că nu se poate urca pe dânsul și să treacă dincolo, nici roază din acest zid, nu mai putea de ciudă, și cum era de cătrănită și amărâtă, se urcă și ajunse cu gura la gaura ce lăsase inelul rămână, și suflă văpaie din gura ei cea spurcată cale de trei ceasuri ca să-i ajungă și să-i pârjolească, dară ei se așezară jos la rădăcina zidului și nu le păsa nimic de focul zmeoaicei.

în Ileana Simziana
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Lecturi scolare" de Petre Ispirescu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -19.17- 10.54 lei.

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Votează pagina

Dacă îți place această pagină, o poți vota cu un clic, pentru a-i ajuta pe alții să o găsească mai ușor.

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!