Dacă treci râul Selenei
Dacă treci râul Selenei se face pare că sara
Deși-ntr-a soarelui lume eternă noapte nu ține.
E-o sară frumoasă - adormită deși este ziuă.
Aerul ea vioriu, miroasele florilor mândre
Adormitor se ridică din oștile florilor mândre;
Într-un codru măreț, unde arbor legat e de arbor,
De liane ce spânzură-n aer snopii de flori,
Unde prin vechii copaci-și fac albinele stupii sălbateci,
Plini de faguri de miere, ce curge ca auru-n soare,
Cu de ghirlănzi uriașe copaci, din a lor rădăcine
Până la vârfii din nori cu liane încolăciți-s,
Care cu snopi de flori i-nconjoară, mărirea le-ngroapă.
Dacă prin codri pătrunzi dai de-o vale frumoasă și verde
Pe-al căreia deal se întinde o mândră grădină.
Mari cireși cu boabele negre, cu frunza lor verde,
Crengile-ndoaie de greul dulcilor; negrelor boabe,
Mari, cu merele roșii ca fața cea dulce-a Aurorei,
Mișcă în vânt frumoasele, mari, odorantele roade;
Iară pe marginea mândrei grădini înălțată-i în huciuri
Vița de vie cu frunza întoarsă ce umbră dorește
Și cu strugurii vineți și galbeni ce îmflați stau în soare.
Vineți cu brumă sunt unii, iar alții cu boabele galbene c-aurul,
Fluturii le-nconjoară ca dulci corăbioare de colori și lumini,
Iară albine din bobițe crăpate sorb lamura mierei;
Iar în mijloc de grădine, într-o luncă de verzi portocale
Nalță-se ca intr-un flor invălit palatal Selenei.
Mare-i, cu zece intrări, la care duc scări înălțate
Și cerdacuri în aer - ținut de-argintoase columne
Și în trei caturi se-nalță palatul cu mii de ferestre
Mari și boltite prin care pătrunde-o lumină albastră;
Și prin bold de ferestre se văd argintoase coloane,
Muri cu oglinzi de diamant, ce lucesc mai clare ca ziua,
Mândre icoane cu fete de crai îmbrăcate-n albastru,
Codri de basme cu arbori vrăjiți și cu albe cerboaice,
Iar prin coloane pare că vezi trecând o minune ;
Lung cu părul ei blond desfăcut, care curge ân valori
Pe umeri în jos, îmflat cu dulce de miroase și cântec
Care tremură-n veci în aerul fin al serei.
D-umerii goi abia se ține o mantie albastră,
Mînile albe de ceară se joacă cu cozile blonda
Și cu mărgeanul ce cade pe sîni și cu creții de mentă.
poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre apicultură
- poezii despre mândrie
- poezii despre verde
- poezii despre păduri
- poezii despre negru
- poezii despre lumină
- poezii despre galben
- poezii despre frumusețe
- poezii despre flori
Citate similare
Miradoniz
Miradoniz avea palat de stânci.
Drept streșină era un codru vechi
Și colonadele erau de munți în șir,
Ce negri de bazalt se înșirau,
Pe când deasupra, streșina antică,
Codrul cel vechi fremea îmflat de vânt,
O vale-adâncă ce-ngropa în codri,
Vechi ca pământul, jumeta din munte,
Mâncând cu trunchii rupți scările negre
De stînci, care duceau sus în palat
O vale-adâncă și întinsă, lungă,
Tăiată de un fluviu adînc, bătrân,
Ce pe-a lui spate văluroase pare
A duce insulele ce le are-n el
O vale cât o țară e grădina
Castelului Miradoniz.
Iar în castel de treci prin colonade,
Dai de înalte hale cu plafondul
Lor negru strălucit și cu păduri
De flori. Păduri cărora florile
Ca arborii-s de mari. Roze ca sorii,
Și crini, ca urnele antice de argint,
Se leagănă pe lugerii cei nalți,
Iar aerul văratic, dulce, moale.
Ca stelele sunt musculițele prin frunze
Și împlu aerul cel cald cu o lumină
Verzuie, clară, aromată. Fluturi -
Copile sunt cu ochi rotunzi și negri
Cu părul de-aur și cu aripioare
De curcubău - în haine de argint
Din floare-n floare fâlfâiesc și-și moaie
Gurițele-umede și roșii în potirul
Mirositor și plin de miere-al florilor.
Tufe de roze sunt dumbrăvi umbroase
Și verzi-întunecoase, presărate
Cu sori dulci înfoiați, mirositori
E-o florărie de giganți. Într-un loc
Crăpată-i bolta de granit, de cauți
Prin streșina de codru până sus,
Unde în ceruri lin plutește luna.
Ea-i o regină tânără și blondă
În mantia-i albastră constelată,
Cu mâinile unite pe-al ei piept
De neauă... Trece luminând cu ochii
Albaștri, mari, prin straturi înflorite
De nori, ce înfoiate îi oferă
Roze de purpur, crinii de argint;
Din când în când cu mâna-i argintoasă
Ea rumpe câte-o floare și-o aruncă
Jos pe pământ ca pe-o gândire de-aur;
Colo un nor se nalță sfânt și sur,
Se-ncheagă, se formează -ncremenește,
Devine-un templu grec și plin de umbra
Columnelor ce-l înconjor - și prin columne
Trece-argintoasă câte-o rază-a lunei.
Ea drumul ia spre-acel castel. Diadema-i
De diamante-n stele contopite
Brilează-n noapte - tăriile negre
A domei se-nsenină - și ea intră
În el. - Columnele-ard sub clara ei lumină
Și aruncă umbra una-ntr-alta.
Ea intră-n domă... stelele-o urmează.
Și noaptea sântă plină-i de-ntuneric
Pe râul sânt ce curge-n valea mare
Care-i grădina cea din codri vechii
A lui Miradoniz. - Insule sfinte
Se-nalță-n el ca scorburi de tămâie.
Cu flori de aur, de smarald - cu stînce
De smirnă risipită și sfărmată
În bulgări mari. Pe mîndrele cărări,
Ce trec prin verzile și mândre plaiuri,
E pulbere de-argint. Pe drumuri
Cireși în floare scutură zăpada
Trandafirie a-nfloririi lor,
Vântul le mână, văluros le nalță,
De flori troiene în loc de omăt
Și sălcii sfinte mișcă a lor frunză
De-argint deasupra apei și se oglindează
În fundul ei - astfel încât se pare
Că din aceeași rădăcină crește
O insulă în sus și una-n jos
Și [nu-i] nimica în aceste ramuri
Dintr-un copac într-altul numai țes
Paianjini de smarald paianjenișul
Cel rar de diamant - și greieri cântă,
Ca orologii aruncate-n iarbă.
Și peste râul mare, de pe-un vârf
De arbore antic țesut-au ei
Un pod din pânza lor diamantoasă,
Legându-l dincolo de alți copaci.
Prin podul străveziu și clar străbate.
A lunei rază și-verzește râul
Cu miile lui unde, ca-ntr-o mândră
Nemaivăzută feerie, - Iară peste pod
Trece albă, dulce mladioasă, jună,
Albă ca neaua noaptea, păru-i de aur
Lin împletind în crinii mânilor.
Ivind prin haina albă membre angelici,
Abia călcând podul cel lung cu-a ei
Piciaore de-omăt, zâna Miradoniz.
Ea-ajunge în grădina ei de codri
Și rătăcește o umbră argintie
Și luminoasă-n umbra lor cea neagră;
Ici se pleacă spre a culege o floare,
Spre-a arunca în fluviul bătrân
Colo aleargă dup-un flutur,
Îl prinde - îi sărută ochii și-i dă drumul
Apoi ea prinde-o pasăre măiastră
De aur se așază-ntr-a ei aripi
Și zboară-n noapte printre stele de aur.
poezie celebră de Mihai Eminescu (1872)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre insule, poezii despre copaci, poezii despre antichitate, poezii despre zăpadă, poezii despre văi sau poezii despre vânt
Ușa secretă
În lumea ascunsă de cețuri și nori,
Ferită de rele și ochi muritori,
Din mica poiană, se-aude un cânt
Ce, lin, se ridică pe aripi de vânt.
Se clatină frunze, atinse, pe rând
De sunete care, spre zare zburând,
Își poartă povestea ce pare un vis
Trezit dintr-un somn care-l ține închis.
E-o mică prințesă ce cântă în zori,
Punându-și pe cap o cunună din flori.
O rază de soare o-nvăluie, cald,
Iar ochii-i lucesc în culori de smarald.
E straniu tabloul și greu de descris,
Amestec de vis c-un real paradis:
Pădurea în care copacii zâmbesc,
Insecte și păsări se joacă, vorbesc,
Din flori se înalță și zboară perechi
Mici zâne venite din timpuri străvechi,
Iar multe-animale se-adună, treptat,
În mica poiană... Un loc fermecat!
Ea vine adesea, din vechiul tărâm,
În care natura e doar caldarâm,
Copacii sunt blocuri, iar iarba-i gunoi,
Chiar râul e-asfalt cu mașini în șuvoi.
Cântarea de-acolo îi sparge-n timpan
Fragmente și cioburi de zgomot dușman,
Iar aerul pare bolnav și stingher,
Lipsit de lumină, de Soare și cer.
De-acum, a-nvățat cum să scape de chin,
Și-nvârte o cheie ce pare-un suspin
În ușa secretă ce-o trece prin nori
Spre lumea de vis, unde-s alte valori.
O lume în care iubirea-i un cânt
Ce rar se aude acum pe Pământ,
O lume în care durerea-i trecut,
Iar timpul se scurge încet, neștiut.
Se-oprește din cântec spre seară, deodat',
Aude un sunet continuu, ciudat,
Privește, tăcută, în spațiul real,
Prințesa ce doarme... pe-un pat de spital.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre muzică
- poezii despre sunet
- poezii despre somn
- poezii despre zâmbet
- poezii despre zbor
- poezii despre vorbire
- poezii despre visare
- poezii despre valoare
Stau în cerdacul tău...
Stau în cerdacul tău... Noaptea-i senină.
Deasupra-mi crengi de arbori se întind,
Crengi mari în flori de umbră mă cuprind
Și vântul mișcă arborii-n grădină.
Dar prin fereastra ta eu stau privind
Cum tu te uiți cu ochii în lumină.
Ai obosit, cu mâna ta cea fină
În val de aur părul despletind.
L-ai aruncat pe umeri de ninsoare,
Desfaci visând pieptarul de la sân,
Încet te-ardici și sufli-n lumânare...
Deasupră-mi stele tremură prin ramuri
În întuneric ochii mei rămân,
Ș-alături luna bate trist în geamuri.
sonet de Mihai Eminescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și poezii despre crengi, poezii despre întuneric, poezii despre tristețe, poezii despre timp, poezii despre stele, poezii despre păr, poezii despre ochi sau poezii despre ninsoare
Shambala
Înaripata-mi minte, cu mult discernământ,
Tot scormonind prin tomuri, cu fler de jurnalist,
Aflase de-un loc mitic, eteric, sub pământ,
Sub Polul Nord și-n zona Tibetului budist...
Acolo-ar fi o lume de basme și de vis,
Cu oameni ce nu mor, de care n-am știut,
Creând civilizații de superparadis,
De super-tehnici vaste, cum nimeni n-a văzut.
Se spune că pe-acolo sunt râuri, codri verzi,
Că-n loc de soare, miezul din Terra dă lumini,
Că sunt și flori, și păsări, că-n jur doar viață vezi,
Cu au orașe-parcuri, că toți sunt blânzi, blajini...
Când amiralul Byrd, la ei, sub Polul Nord,
Ajunse-n zbor pe-un spațiu prin care a intrat,
A fost primit cu drag și-onoruri, ca pe-un lord,
Iar gazdele, gentile, ce-a vrut - i-au arătat.
Se zice c-ai lor lideri, de-atuncea, în secret,
Țin legături cu țări mai avansate-n lume,
Le dă tehnologie, rugându-le discret
S-o folosească pașnic - și-ades vin să ne-ndrume.
Discret, ne controlează și ne trimit semnale,
Prin ceea ce noi spunem "farfurii mari zburătoare",
Căci orice OZN-uri nu sunt interastelare,
Nu sunt extraterestre, ci oricât de bizare,
Ele-s a lor creații ce vin să ne ferească
De-o nouă Hiroshimă, de groaznice vedenii,
Spunând că-s ferm deciși, planeta s-o păzească
De-anihilări cum fost-au în urmă cu milenii,
Din care ei scăpară ascunși jos în Shambala,
Căci sus, la suprafață, viața dispăruse
În alt conflict atomic când Terra-și pierde fala
Și mari civilizații au fost pe veci distruse!
În locul lor, Shambala se naște din legende,
Dacă dorim să credem în cronici vechi sau noi.
Unii spun că există-n greceștile calende,
Iar alții-o cred reală ori... "lumea de apoi"!
poezie de Cristian Petru Bălan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre viață, poezii despre țări, poezii despre tehnologie, poezii despre semnale, poezii despre secrete sau poezii despre râuri
Emisiunii "Floarea din grădină"
Prin grădini, în toată țara,
Cresc flori mândre, mii și mii
Dar la televizor, seara
Mai vedem și... "păpădii".
epigramă de Mihai Ecovoiu-Doreanu din Printre epigramiștii olteni (2008)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe epigrame despre flori, epigrame despre țări, epigrame despre televiziune, epigrame despre seară, epigrame despre mândrie sau epigrame despre creștere
Bogata de Jos - flori în Coastă
Fermecat de gingășia
Florilor de primăvară
Îmi văd iar copilăria
Trăită demult la țară
Îmi văd satul meu natal
Cum în soare strălucește
Și eu cum urcam pe deal
În pădurea unde crește
Jioreaua cea albastră
Chiar și breavănul apoi
Căci Bogata e a noastră
Și în soare și în ploi
Vai cu câtă gingășie
Jiorelele-și scăldau
A lor floare-n armonie
Privirea de mi-o furau
Coasta cea cu jiorele
Parcă flutură în vânt
Gingășia lor spre stele
Dar crescute din pământ
Am găsit și jiorele
Albe albe ca zăpada
Ascunzând farmecu-n ele
Puține nu cu grămada
Cele roșii chiar mai multe
Îns-albastrele umpleau
Chiar și tufe nevăzute
Cu vântul se sărutau
Căci atâta gingășie
Radia atunci din ele
În mireasma lor cea vie
Și-n petalele rebele
În Ardeal un sat frumos
Așezat în lung de vale
E Bogata mea de Jos
Unde-mi taie gândul cale
Sat și floare ardeleană
Pe lambriuri mici de vânt
Parcă simt a ta mireasmă
Adusă azi prin cuvânt
Bogata pe aripi fine
De vânt și de povestiri
Văd Ardealu-ascuns în tine
În atâtea amintiri
Ciocănașii de la Dâmburi
Tresar parcă într-un vis
Unduind în dese rânduri
Petale ca-n paradis
Podu Lacului se-ntinde
Pân" la Citera la poale
Și privirea mi o prinde
Vântul doar cu aripi goale
Înspre Bărc dacă te-ndrepți
Râpile le vezi departe
Și de ajungi Între Acăți
Să vezi Jiile ai parte
Și Imașu cel din sus
În față și se întinde
Pân" departe-nspre apus
Întregochii ți-l cuprinde
Dar pe Citera urcând
O bucată bună bună
Unde oile păscând
le-am păzit și eu în turmă
Ogrădeasa o s-o vezi
cum în față îți apare
cu pășunile ei verzi
zâmbind însăși ca o floare
Zgleamănul departe-n stânga
îți urează-un bun venit
amintindu-ți însuți turma
cum pe acolo ai păzit
de pe Citera de sus
Cetățaua Vadului se vede
gingaș deal cum alte nu-s
pân" la vârf de-un verde verde
Ogrădeasa mers frumos
Cântec scump de ciocârlie
Din Bogata cea de Jos
s-o vezi azi ce te îmbie
pe acolo am umblat
turma să îmi pășunez
când eram un mic băiat
cătam umbra să m-așez
la Halauă pe imaș
ciocârlia când cânta
eu micuțul ciobănaș
mioarele ce-și păștea
pășuni scumpe din Ardeal
de sub aripa privirii
până sus și După Deal
pe cărarea amintirii
bogata ești vis frumos
țesut astăzi în Ardeal
din Lazuri până în Dos
pe al amintirii mal
poezie de Ioan Daniel Bălan (31 martie 2017, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre sat, poezii despre prezent, poezii despre oi, poezii despre creștere sau poezii despre aripi
Cu ecuații roz, de flori...
Iubitul meu, e Luna plină
Iar basmul suie-n Ceruri nori
Tu vânt îmi ești, eu sunt grădină,
Cu ecuații roz... de flori...
Îmi curgi prin lujer verde chinul
Îmi pui în sânge rădăcini
Eu sorb din suflul tău veninul,
Mi-amesteci iarba cu ciulini
Respir, mă cerți, m-adormi buimacă
Și mă alinți încetișor;
te strig, mă cânți, m-alungi, ce dacă
am chipul roșu de bujor...
Cu suflul șoaptelor din urmă-
câte grădini n-ai frânt așa?
Și-n palma ta cresc țepi ce curmă
Parfumul meu, de catifea
Pe boabe mari de rouă-n gene
Joci miza ta, pierdută ieri
Și treci pe trupul meu alene
Necunoscutele sa-mi ceri...
Nu-i joc să îmi transforme-o lume
când mă atingi- și tu te miri-
mai mult ca dorul tău, anume
și mă preschimb în trandafiri;
Iubitul meu, e Lună plină
Iar basmul suie-n Ceruri nori
Tu vânt îmi ești, eu sunt gradină,
Cu ecuații roz... de flori...
poezie de Shanti Nilaya
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre lună plină, poezii despre jocuri, poezii despre Lună, poezii despre trecut, poezii despre trandafiri, poezii despre sânge sau Ne poți propune o poezie de dragoste?
Reînvie primăvara
Primăvara își întinde peste câmp oceanul verde,
Prin grădini și prin livezi e-o explozie de floare,
Pe sub petece de plumb cerul de azur se pierde,
Printre nori apar apoi calde razele de soare
S-a îmbrăcat cireșu' amar c-o hlamidă de flori albe
Mâțișorii verzi prin sălcii ca-ntr-o salbă se anină
Și pe ramurile de măr râd buchete cu flori dalbe
Când deschid bobocii roz într-un zumzet de albină
Lăcrămioarele au rouă de cristal pe clopoței,
Cu aripi de catifea zboară fluturii-n cascadă,
Mierla și privighetoarea dau concerte într-un tei,
Pițigoii sanitari se agită prin livadă...
Prin pădure, pe copaci mugurii stau să plesnească
Toporași și viorele, Floarea Paștelui... cu flori
Albe, albastre, aurii pregătite-s să primească
Musafirii cântăreți la concert de sărbători
Bănuței multicolori, păpădia aurie
Printre ierburile verzi care-au inundat pământul,
Pete de culoare vii pe întinderi de câmpie,
Reînvie primăvara mai presus decât cuvântul...
poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre alb, poezii despre tei, poezii despre sărbători, poezii despre râs, poezii despre roz sau poezii despre rouă
La gura sobei
Așezat la gura sobei noaptea pe când viscolește
Privesc focul, scump tovarăș, care vesel pâlpâiește.
Și prin flacăra albastră vreascurilor de aluni
Văd trecând în zbor fantastic a poveștilor minuni.
Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur;
Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punți de aur;
Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripați
Care-ascund în mari palaturi mândre fete de-mpărați.
Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume,
Aducând pe lumea albă feți-frumoși cu falnic nume;
Iată-n lacul cel de lapte toate zânele din rai...
Nu departe stă Pepelea, tupilat în ilori de mai.
Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncântă
E Ileana Cosânzeana!... în cosită floarea-i cântă.
Până-n ziuă stau pe gânduri și la ea privesc uimit,
Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit!
poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Doina Bumbuț
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre gânduri, poezii despre foc, poezii despre viscol, poezii despre religie, poezii despre rai, poezii despre păsări sau poezii despre noapte
La margine de sat
Mă înconoară ploaia și furtuna rece
Simt în mine dorul ce nicicând nu trece
E ascuns în suflet mă încearcă iară
În aer plutește parfum de primăvară.
Privesc printre stropi mari, în zare
Curg imagini din bătrâne felinare
Încerc să mă ascund de furtună
La margine de sat, în casa străbună.
Razele lunii coboară prin lanul de grâu
Visez iar la tine cum mă aperi de rău,
Prin lumina aprinsă din sufletul meu
De trei zile plouă și udă pământul
Sub divina credință, cresc recolte noi
La geam se arată un zâmbet de soare
Se face dimineață în cântec de alint
Câmpul plin de flori se unduiește-n vânt.
poezie de Maria Ciobotariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre suflet, poezii despre ploaie sau poezii despre zile
Eterna pace
Viața noastră e viața spumei
Și totuși, de-ar seca din fundu-i marea,
O altă mare-ar face lacrimi lumei.
Precum uitarea-i a durerii moarte
Astfel și moartea e uitarea vieții
Spre-a răsăsri din nou la altă soarte.
Da, e-o dorință mare, fără nume,
Pe care-n tot adâncul o cuprinde
Bătrânul haos, născător de lume.
Atâtea lumi care rotesc în haos
Cu zborul lor măsurător de vreme,
În veci pe cale, neaflând repaos.
Astfel tot trec, ca și un roi ce trece,
Și-n a lor fugă fierb și se-nfierbântă,
Plutind în veci prin universul rece.
Astfel e timpul, care lung străbate
Prin mii de veacuri, stăpânind în silă,
Născând și ucizând în lume toate.
Astfel e spațiul fără fund și fine,
Iar din încrucișarea - amundurora,
Născând mișcare, s-au născut lumine.
Căci timpu-i tatăl, iar genunea-i muma,
Iar fiul e mișcarea, e amorul,
E foc aprins ce arde pân-acuma.
Astfel rotind se-nvârt în jur de soare,
Pe când el însuși cu ele împreună
O altă clină-n veci o să coboare.
Din trei mișcări mișcarea lor se-adună,
Cu toți în jos, toți împrejur de sine,
Toți împrejurul altor fac cunună.
Și-astfel din noapte s-a-nchegat lumine,
Căci prin mișcare s-au aprins cu toate,
Prin neodihnă ceru-ntreg se ține.
Și cine știi când ceasul lor va bate
Și cele trei inele s-or desface
Din a mișcării sfântă trinitate.
Și peste toți s-o-ntinde eterna pace.
poezie celebră de Mihai Eminescu (1882)
Adăugat de Maria Hadârcă
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre mișcare, poezii despre moarte, poezii despre uitare, poezii despre spațiu și timp, poezii despre sfinți sau poezii despre sfințenie
Pastel chinez
Pe-un canal îngust ce curge ca un șerpe cristalin
Se înșiră chioșcuri albe, cu lac luciu smălțuite.
Tot ce-i nobil, avut, mare și puternic la Pekin
În răcoarea lor plăcută duce zile fericite.
Pe sub nalte coperișuri care-n margini s-albiesc,
Galerii cu mari lanterne și cu sprintene coloane
Au comori de plânte rare ce la umbră înfloresc
Și-n ghirlande parfumate se revarsă pe balcoane.
Papagali verzi, roși și galbini, iubitori de dismierdări,
Prin zăbrele aurite zbor chemați de glasuri dalbe,
Și pe buze rumeoare, cuib voios de sărutări,
Ei culeg zâmbiri divine, ei culeg migdale albe.
Apoi veseli, cu-a lor pradă, se pun hoții zburători
Când pe mândre paravane de matasă diafană,
Când pe crengi, când pe basinuri de albastră porcelană,
Unde viu se joacă-n față pești cu solzii lucitori.
Ș-o momiță strâmbătoare, sărind iute-n urma lor
De pe umerii de fildeș unui zeu grotesc de China,
Cade-n șahul de pe masă și răstoarnă pe covor
Doi nebuni peste un rege și un turn peste regina...
Pe canal trei poduri strimte ca trei arcuri se întind;
A lor margini cizelate în șiraguri de inele
Poartă zmei cu ochi fantastici, carii noaptea se aprind,
Și catarguri poleite, cu lungi flamuri ușurele.
Iar în fund, peste desimea de pagode azurii,
Ca un bloc de porcelană, falnic, sprinten se ridică
Un turn nalt cu șepte rânduri și cu șepte galerii,
Unde ard în casolete flori de plantă-aromatică.
Pe un pod pășește-alene fiica unui mandarin,
Sub cortelul de crep galbin care-l pleacă despre soare,
Ferind pielița-i de aur și rotundu-i piept de crin,
Și gurița-i cu benghi negru ca un gândăcel pe-o floare.
Umbra ei pe fața apei, de pe pod ușor plutind,
Cu-o mișcare voluptoasă trece lin și se oprește
Pe o joncă unde șede un om tânăr pescuind...
El tresare, nalță ochii și cu dragoste zâmbește.
Iar colo-n vecinătate, sus, în turn, ca un hurez,
Un bătrân, pândind cu ochiul, taina dulce o surprinde...
El desemnă-ncet tabloul pe hârtie de orez,
Și se pare că hârtia sub peniță-i se aprinde!
poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre poduri, poezii despre monarhie, poezii despre hârtie, poezii despre aur, poezii despre China sau poezii despre șah
Frunza verde de albastru
Si-am zis verde de albastru,
ma doare un cal maiastru,
si-am zis para de un mar,
minciuna de adevar,
si-am zis pasare de peste,
desclestare de ce creste,
si secunda-am zis de ora,
curcubeu de aurora,
am zis os de un schelet,
am zis hot de om întreg,
si privire-am zis de ochi
si ca-i boala ce-i deochi.
Frunza verde de albastru,
ma doare un cal maiastru,
ca am zis doar un cuvânt
despre întregul pamânt,
si de bine-am zis de morti
si de sase-am zis la sorti,
si am zis unu de doi
si zapada de noroi,
si am vrut sa fac cu gura
focul ce-l facea arsura
ca n-am fost trezit, ca dorm
pe un cal cu sa de domn,
alergând pe-un câmp de noapte,
de la unu pân' la sapte -
de la sapte pân' la zece
mi-a cazut o viata rece,
de la frunza pân' la umbra
mi-a cazut o viata dubla
ca pamântul si cu luna,
noaptea când stau împreuna.
Si-am zis verde de albastru,
ma doare un cal maiastru,
pe care ma tin calare
cu capul la cingatoare,
cu calcâiul la spinare
si cu ochiul în potcoave,
si cu inima-n silabe
de ma duc mari, ma duc
ca toamna frunza de nuc,
ori ca iarna frunza alba
de la floarea de zapada...
Frunza verde de albastru,
ma doare un cal maiastru,
potcovit pe luna plina
cu miros de la sulcina,
înhamat pe soare plin
tot cu miros de pelin,
si tinut de gât cu mine
tot în dragoste de tine,
ca mi-a fost crescut pe umar
de din doi în doi un numar,
tot din trei în trei o iarba
si din patru-n patru-o salba,
si din cinci în cinci un pom,
si din sase-n sase-un om.
Frunza verde de albastru,
ma doare un cal maiastru,
vad în fata mov si verde,
coloarea care ma perde,
corcov vad cu veselie,
coloarea ce nu se stie,
mai aud si-un sunet sus
care nu a fost adus
în timpan de oameni vii,
în a fi si a nu fi,
când îmi cade umbra lunga
pe sub ochii grei cu punga.
Si-am zis aripa de pene
ca sa zbor cu ea prin vreme,
si-am zis mar ca sa zic sâmburi,
si-am zis pom ca sa zic scânduri,
si-am zis nord ca sa zic suduri
si dulceata ca sa sudui,
si-am zis inima la piatra
si cântec la tot ce latra,
si potcoava
la octava,
si uscata la jilava,
tot le-am potrivit pe dos
pe un fluieras de os,
din osul de la picior
care-mi cânta cu fior,
si din osul de la mâna
fluierând o saptamâna,
din osul de la arcada
recea lumii acolada
peste doua oase mari
unde stau ochii polari.
Si-am cântat din coasta mea
din vertebra ca o stea,
de-a-ncalecare pe-o sa,
pe o sa de cal maiastru,
foaie verde de albastru.
poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre toamnă sau poezii despre picioare
Crăiasa din povești
Neguri albe, strălucite
Naște luna argintie,
Ea le scoate peste ape,
Le întinde pe câmpie;
S-adun flori în șezătoare
De păinjen tort să rumpă,
Și anină-n haina nopții
Boabe mari de piatră scumpă.
Lângă lac, pe care norii
Au urzit o umbră fină,
Ruptă de mișcări de valuri
Ca de bulgări de lumină,
Dându-și trestia-ntr-o parte,
Stă copila lin plecată,
Trandafiri aruncă roșii
Peste unda fermecată.
Ca să vad-un chip, se uită
Cum aleargă apa-n cercuri,
Căci vrăjit de mult e lacul
De-un cuvânt al Sfintei Miercuri;
Ca să iasă chipu-n față,
Trandafiri aruncă tineri,
Căci vrăjiți sunt trandafirii
De-un cuvânt al Sfintei Vineri.
Ea se uită... Păru-i galben,
Fața ei lucesc în lună,
Iar în ochii ei albaștri
Toate basmele s-adună.
poezie celebră de Mihai Eminescu (1876)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre vestimentație, poezii despre tinerețe, poezii despre roșu, poezii despre ochi albaștri sau poezii despre nori
Arbor invers
Arbor invers, cu radacinile-n vant,
cu talpile late ca frunza platanului,
aproape plutind, abia atingand
anotimpurile anului.
Cu mainile crestate ca frunza de stejar,
cu trunchiul cu scorbura-adanca
in care dorm ursii cu capul in jos, in zadar
spre-un cer de pamant vrand s-ajunga.
Mereu cu creierul gol, cu ideile
rasfirate ca pe-un deal pomii rotati,
dus in nori, in scanteile
celor neluminati.
Vazut ca in apa, mereu,
si fosnind de un vant de pamant,
cu radacinile infipte in curcubeu
si-n culori ce nu sunt.
Arbor invers am ramas, rupt din sfera
cu sfera aceasta aidoma, geamana...
Si totul imi pare stiu, dar nimica
din ce stiu cu ce este nu se aseamana.
poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Eva
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre stejari, poezii despre idei, poezii despre frunze, poezii despre curcubeu, poezii despre culori sau poezii despre creier
Chiparoșii
Chiparoșii izbucnesc din nori
ca niște flăcări verzi
care se unesc cu cerul
prin chiparosul zvelt albastru
chiparoșii, străjeri ai munților
ce se zăresc prin aburul auriu al vieții,
ei sunt dezmierdați de ape
și de zarea pufoasă,
ce se rupe din văile
ce miroseau a munți,
trei chiparoși opresc munții să cadă
îi sprijină cu umărul lor
și cu temelia ce se prelinge-n Terra,
sunt chiparoșii stâncilor
care strălucesc în Soare
fiecare stâncă este o bibliotecă
plină de istorie, amintiri, amprente
și mai ales energii.
scriu despre chiparoși
cu rădăcinile lor
și cu vârful, flăcări verzi,
lustruind cerul cu flacăra
verde ce răsare din Soare.
poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre munți, poezii despre stânci, poezii despre istorie sau poezii despre energie
Ecò
Cu-ncetu-nserează și stele izvorăsc
Pe-a cerului arcuri mărețe.
În umede lanuri de-albastru ceresc,
Merg norii cu hainele crețe
Și stâncile rar
Ca stâlpii răsar,
Negriți și-ndoiți de furtună
În lună.
Diamant e în aer, în codri miros
Și umbră adânc viorie;
Și luna-i a cerului scut argintos
Și stele păzesc în tărie
Și văile sunt
În aburi de-argint
Pierdute-ntr-al doinelor șuier
Din fluier.
Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,
Din ceața pustie și rece,
Un tânăr, pe vânturi, cu capul în joc,
Cu clipa gândirei se-ntrece
Și calu-i turbat
Zbura necurmat,
Mânat ca de-a spaimelor zână
Bătrână.
Pe umeri de munte, din stânci de bazalt
Castelul de nalță, se-ncruntă,
Și-a murilor muche și creștetu-i nalt
De nouri și ani se-ncăruntă,
Dar astăzi e viu
Și-n glas auriu
Răsună din umbra cea mare
Cântare.
În mii de lumine ferestrele-i ard,
Prin cari se văd trecătoare,
Prin tactul cântării pierdute de bard,
Ivindu-se umbre ușoare;
Trec albe ca-n vânt
Dulci neguri de-argint,
Palatul plutea în magie
Aurie.
Ca cerbul uimit ce prin creștet de stânci
E-urmat de săgeat-arzătoare,
Din căi năruite, din gârle adânci,
Fugarul în tropot răsare
Cu nara arzând
Cu coama pe vânt,
O dată-ncă pinten l-împunge
Și-ajunge.
Iar tânărul sare ușor de pe el
Și prundul sub pasu-i răsună.
Frumos ca din basme și tras prin inel
Și nalt ca și bradul din lună,
C-un salt a suit
Al bolții granit.
Urcat într-un arc de fereastă
Adastă.
Mantaua lui neagră în lună s-a-ntins
De pare-o perdea în fereastră
Și gratii de fier a lui mână-a cuprins
Uitându-se-n sala cea vastă.
Pe stânci de bazalt
Stă calu-i înalt
Și coama-i i-o îmflă în lună
Furtună.
Sala-i ca aerul scăldat în soare,
Muiat de-a florilor suflet răcoare.
În ea frumoasele ființe albe
Par gânduri palide din visuri dalbe.
De-umărul junilor de razim, zboară,
De raze umede ochii-s izvoare,
Ca-n vânt se leagănă zveltele poze
Prin păr ce flutură cununi de roze...
Și beți de muzică plutesc ca vântul,
Jocul e repede, încet e cântul
Și pe când sufletul stă de beție
Plutesc ființele... o vijelie...
Până ce aria dispare, trece...
O rază timidă în ziua rece.
Apoi perechile stând risipite
S-adun în grupele orânduite
Și din amestecul de vise dalbe,
Din trecătoarele ființe albe,
Iese ca aria dintre suspine
Regina albelor nopții regine,
Sau cum din zilele poetic june
A idealului iese minune.
Păru-i ca aurul fața-ncadrează,
Cunună-n undele-i se furișează,
Se-ndoaie talia-i în albă haină
Parcă-i o temidă a nopții taină.
Pe-o liră gingașă și argintie
Mânuța-i coardele le-ncurcă vie,
Prin blânde notele lirei de-amor
Glasul ei tremură dulce ușor:
Prin bolta ferestei înguste
Mă uit într-al văilor rai,
Cum codrii în cale-i supune
Furtuna, copila de crai.
Prin păru-i de aur, coroană
Cu colțuri în fulger și jar,
Ea apele-n cale-i aplană
Și-ndoaie bătrânul stejar.
Prin poarta îngustă din murii
Grădinei, cetății-mi din stânci,
Cobor în adâncul pădurii
Unde-izvoarele murmur adânci.
Prin nourii rupți trece luna
Și-n sufletu-mi dor a pătruns.
Și părul mi-l îmflă furtuna
Și ochii-mi se-neacă de plâns.
Doresc doar ca în fundul mării
Să mă ia cu sine-n sarai,
În nalte albastrele sale,
Furtuna, copila de crai.
Doresc ca să intru cu luna
În dome de nouri, ce pier
Doresc cu popoare de stele
Să merg drumul mare din cer.
Ce caut eu nu vă știu spune,
Eu singură nu știu ce vreu,
Atât e de tainic ascunsă
Dorința în sufletul meu.
Mi-e ciudă pe frunza cuminte,
Pe vorbărețe valuri de râu,
Ele-mi spun ce dorește-al meu suflet,
Ce singură eu nu știu.
Și flori și crenge și stele
În ciuda mea taine îmi spun
Ah! cum le-aș smulge pe toate
Să fac din ele cununi.
În codru o creangă se-ndoaie,
O poartă prin frunze, și-n prag
Un chip cu ochi mari se ivește
Ah! cum mi-ar putea fi de drag.
Un murmur feeric dezmiardă voios
A salei tăcere senină.
Din bolta ferestei arcată pompos
S-aude vibrând mandolină
Și-un ecò ușor
Petrece cu-amor,
Cu dulcea vibrare de strune,
Ce spune.
Și toată viața lui, tot ce-a cules
Din unde, din munte, din vale,
Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres
Alunecă-n cântecu-i moale
Ș-al coardelor grai,
Frumos ca din rai,
Amestecă-n vorbe de miere
Durere:
Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc stele li scapără-n cale,
Apele plâng clar izvorând în fântâne
Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine.
Luna pe cer trece-așa sfântă și clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Umezi se nasc stele pe bolta senină
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină.
Nourii curg, raze-a lor șiruri despică,
Streșine vechi, casele-n lună rădică,
Scârție-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.
Și osteniți oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp, toaca răsună mai tare
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde d-iubire ca para.
Ah! în curând valea și satu-amuțește,
Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbește,
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ți-oi cum îmi ești dragă!
Te-i rezima, dulce copil, de-al meu umăr
Și fir cu fir păru-ți aurit am să-l număr,
Ap-am să beau din a ta gură frumsețe,
Dulci sărutări din ai tăi ochi de blândețe.
Îmbrățișați noi vom ședea la tulpină,
Fruntea-mi în foc pe-ai tăi sâni se înclină,
Ce-alături cresc dulci și rotunzi ca și rodii
Stelele-n cer mișcă-auritele zodii.
Ne-om rezima capetele-unul de altul
Și surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm astfel de noapte bogată
Cine pe ea n-ar da viața lui toată?
...................................................
Pe vârful de munte, în codri-mbrăcat,
De nouri grămezi se adună
Și unul pe altul, măiestru urcat,
Ei par o cetate în lună.
Și bolțile-n muri
Și stâlpii sunt suri,
Lumina prin arc de fereastră
E-albastră.
În halele-albastre înstelatele bolți
Te uiți prin coloane de nouri
Și luna ieșind dintr-a stâncilor colți
Le împle cu mii de tablouri.
Lumina-i de-argint
În nouri s-a frânt
Și se-ncheagă prin naltele dome
Fantome.
În hainele albe de neguri de-argint
Și creții de roze purpure,
Și părul pe frunte cu stele e prins,
Ca îngerii albe și pure
Prin gene de nor,
Ca visuri strecor,
Ducând înstelata lor viață
Prin ceață.
Un șuier în noapte, prin codri, un vânt,
Un freamăt și totul dispare...
Și nori se-ncrețesc risipiți și s-avânt.
În lună stau stâncile rare
Iar junele-iubit
E-un brad putrezit
Pe trunchi de granit, pe ruine
Bătrâne.
poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre bătrânețe
Cumva, am crezut mereu că urmele tale prin lumea asta se măsoară în numărul de oameni care te așteaptă să te întorci undeva. La gară, la aeroport, în gând. De asta și întrebarea "Când vii?", rostită probabil uneori din complezență, am considerat-o cea mai frumoasă declarație de prietenie din lume. E interesant cum luptăm atât cu noi înșine să ajungem unde ne dorim, ceea ce visăm, să facem ce ne place, iar în ultimă instanță, în momentele de cumpănă, de mari plecări sau de mari sosiri, totul se rezumă la cei pe care, prin ceea ce suntem, i-am determinat să le pese. Cumva.
Anda Docea în Camere de hotel (aprilie 2015)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre visare, citate despre superlative, citate despre prietenie, citate despre numere, citate despre gări, citate despre gânduri, citate despre frumusețe sau citate despre dorințe
Ne-a spus să ne imaginăm că Dunărea, trecând prin Bărăgan, este ca o panglică azurie, care strânge buchetul la un loc, după ce împletise în ea alte panglici: Oltul, Siretul, Prutul; că Dobrogea cea verde reprezintă tulpinile florilor muiate în apa mării, iar câmpiile care înconjoară țara cu verde-viu sunt frunzele florilor așezate pe margine, în timp ce la mijloc, galbenul, roșcatul, albastrul reprezintă fiecare câte o floare. Florile sunt, fiecare din ele, deosebite. Sunt flori aspre din Carpați; sunt altele, flori de oraș, salbe de flori proaspete, răsădite și crescute din sensibilitatea noastră de azi; sunt flori de câmp și de lacuri, flori de viță de vie și flori de grâu. Cu toate însă sunt nemuritoare și așezate de multe, multe veacuri împreună, ca să ne fie nouă patrie. Ne-a mai spus că nici o altă țară de pe harta lumii nu seamănă atât de mult cu un buchet de flori și că trebuie să fim mândri de frumusețea nemărginită a pământului nostru.
Ana Blandiana în Buchetul de flori
Adăugat de MG (Ματθαιο`
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre flori, citate despre timp, citate despre viticultură, citate despre verde, citate despre prezent, citate despre patrie, citate despre oraș, citate despre mândrie sau citate despre imaginație
Frunză verde de albastru
Și-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
și-am zis pară de un măr,
minciună de adevăr,
și-am zis pasăre de pește,
descleștare de ce crește,
și secundă-am zis de oră,
curcubeu de auroră,
am zis os de un schelet,
am zis hoț de om întreg,
și privire-am zis de ochi
și că-i boală ce-i deochi.
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
că am zis doar un cuvânt
despre întregul pământ,
și de bine-am zis de morți
și de șase-am zis la sorți,
și am zis unu de doi
și zăpadă de noroi,
și am vrut să fac cu gura
focul ce-l făcea arsura
că n-am fost trezit, că dorm
pe un cal cu șa de domn,
alergând pe-un câmp de noapte,
de la unu pân' la șapte -
de la șapte pân' la zece
mi-a căzut o viață rece,
de la frunză pân' la umbră
mi-a căzut o viață dublă
ca pământul și cu lună,
noaptea când stau împreună.
Și-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
pe care mă țin călare
cu capul la cingătoare,
cu călcâiul la spinare
și cu ochiul în potcoave,
și cu inima-n silabe
de mă duc mări, mă duc
ca toamna frunza de nuc,
ori ca iarna frunza albă
de la floarea de zăpadă...
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
potcovit pe lună plină
cu miros de la sulcină,
înhămat pe soare plin
tot cu miros de pelin,
și ținut de gât cu mine
tot în dragoste de tine,
că mi-a fost crescut pe umăr
de din doi în doi un număr,
tot din trei în trei o iarbă
și din patru-n patru-o salbă,
și din cinci în cinci un pom,
și din șase-n șase-un om.
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
văd în față mov și verde,
coloarea care mă perde,
corcov văd cu veselie,
coloarea ce nu se știe,
mai aud și-un sunet sus
care nu a fost adus
în timpan de oameni vii,
în a fi și a nu fi,
când îmi cade umbră lungă
pe sub ochii grei cu pungă.
Și-am zis aripă de pene
ca să zbor cu ea prin vreme,
și-am zis măr ca să zic sâmburi,
și-am zis pom ca să zic scânduri,
și-am zis nord ca să zic suduri
și dulceață ca să sudui,
și-am zis inimă la piatră
și cântec la tot ce latră,
și potcoavă
la octavă,
și uscată la jilavă,
tot le-am potrivit pe dos
pe un fluieraș de os,
din osul de la picior
care-mi cântă cu fior,
și din osul de la mână
fluierând o săptămână,
din osul de la arcadă
recea lumii acoladă
peste două oase mari
unde stau ochii polari.
Și-am cântat din coasta mea
din vertebra ca o stea,
de-a-ncălecare pe-o șa,
pe o șa de cal măiastru,
foaie verde de albastru.
poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!