Dacă treci râul Selenei

Dacă treci râul Selenei se face pare că sara
Deşi-ntr-a soarelui lume eternă noapte nu ţine.
E-o sară frumoasă - adormită deşi este ziuă.
Aerul ea vioriu, miroasele florilor mândre
Adormitor se ridică din oştile florilor mândre;
Într-un codru măreţ, unde arbor legat e de arbor,
De liane ce spânzură-n aer snopii de flori,
Unde prin vechii copaci-şi fac albinele stupii sălbateci,
Plini de faguri de miere, ce curge ca auru-n soare,
Cu de ghirlănzi uriaşe copaci, din a lor rădăcine
Până la vârfii din nori cu liane încolăciţi-s,
Care cu snopi de flori i-nconjoară, mărirea le-ngroapă.
Dacă prin codri pătrunzi dai de-o vale frumoasă şi verde
Pe-al căreia deal se întinde o mândră grădină.
Mari cireşi cu boabele negre, cu frunza lor verde,
Crengile-ndoaie de greul dulcilor; negrelor boabe,
Mari, cu merele roşii ca faţa cea dulce-a Aurorei,
Mişcă în vânt frumoasele, mari, odorantele roade;
Iară pe marginea mândrei grădini înălţată-i în huciuri
Viţa de vie cu frunza întoarsă ce umbră doreşte
Şi cu strugurii vineţi şi galbeni ce îmflaţi stau în soare.
Vineţi cu brumă sunt unii, iar alţii cu boabele galbene c-aurul,
Fluturii le-nconjoară ca dulci corăbioare de colori şi lumini,
Iară albine din bobiţe crăpate sorb lamura mierei;
Iar în mijloc de grădine, într-o luncă de verzi portocale
Nalţă-se ca intr-un flor invălit palatal Selenei.
Mare-i, cu zece intrări, la care duc scări înălţate
Şi cerdacuri în aer - ţinut de-argintoase columne
Şi în trei caturi se-nalţă palatul cu mii de ferestre
Mari şi boltite prin care pătrunde-o lumină albastră;
Şi prin bold de ferestre se văd argintoase coloane,
Muri cu oglinzi de diamant, ce lucesc mai clare ca ziua,
Mândre icoane cu fete de crai îmbrăcate-n albastru,
Codri de basme cu arbori vrăjiţi şi cu albe cerboaice,
Iar prin coloane pare că vezi trecând o minune ;
Lung cu părul ei blond desfăcut, care curge ân valori
Pe umeri în jos, îmflat cu dulce de miroase şi cântec
Care tremură-n veci în aerul fin al serei.
D-umerii goi abia se ţine o mantie albastră,
Mînile albe de ceară se joacă cu cozile blonda
Şi cu mărgeanul ce cade pe sîni şi cu creţii de mentă.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miradoniz

Miradoniz avea palat de stânci.
Drept streşină era un codru vechi
Şi colonadele erau de munţi în şir,
Ce negri de bazalt se înşirau,
Pe când deasupra, streşina antică,
Codrul cel vechi fremea îmflat de vânt,
O vale-adâncă ce-ngropa în codri,
Vechi ca pământul, jumeta din munte,
Mâncând cu trunchii rupţi scările negre
De stînci, care duceau sus în palat
O vale-adâncă şi întinsă, lungă,
Tăiată de un fluviu adînc, bătrân,
Ce pe-a lui spate văluroase pare
A duce insulele ce le are-n el ­
O vale cât o ţară e grădina
Castelului Miradoniz.
Iar în castel de treci prin colonade,
Dai de înalte hale cu plafondul
Lor negru strălucit şi cu păduri
De flori. Păduri cărora florile
Ca arborii-s de mari. Roze ca sorii,
Şi crini, ca urnele antice de argint,
Se leagănă pe lugerii cei nalţi,
Iar aerul văratic, dulce, moale.
Ca stelele sunt musculiţele prin frunze
Şi împlu aerul cel cald cu o lumină
Verzuie, clară, aromată. Fluturi -
­Copile sunt cu ochi rotunzi şi negri
­Cu părul de-aur şi cu aripioare
De curcubău - în haine de argint
Din floare-n floare fâlfâiesc şi-şi moaie
Guriţele-umede şi roşii în potirul
Mirositor şi plin de miere-al florilor.
Tufe de roze sunt dumbrăvi umbroase
Şi verzi-întunecoase, presărate
Cu sori dulci înfoiaţi, mirositori ­
E-o florărie de giganţi. Într-un loc
Crăpată-i bolta de granit, de cauţi
Prin streşina de codru până sus,
Unde în ceruri lin pluteşte luna.
Ea-i o regină tânără şi blondă
În mantia-i albastră constelată,
Cu mâinile unite pe-al ei piept
De neauă... Trece luminând cu ochii
Albaştri, mari, prin straturi înflorite
De nori, ce înfoiate îi oferă
Roze de purpur, crinii de argint;
Din când în când cu mâna-i argintoasă
Ea rumpe câte-o floare şi-o aruncă
Jos pe pământ ca pe-o gândire de-aur;
Colo un nor se nalţă sfânt şi sur,
Se-ncheagă, se formează -ncremeneşte,
Devine-un templu grec şi plin de umbra
Columnelor ce-l înconjor - şi prin columne
Trece-argintoasă câte-o rază-a lunei.
Ea drumul ia spre-acel castel. Diadema-i
De diamante-n stele contopite
Brilează-n noapte - tăriile negre
A domei se-nsenină - şi ea intră
În el. - Columnele-ard sub clara ei lumină
Şi aruncă umbra una-ntr-alta.
Ea intră-n domă... stelele-o urmează.
Şi noaptea sântă plină-i de-ntuneric
Pe râul sânt ce curge-n valea mare
Care-i grădina cea din codri vechii
A lui Miradoniz. - Insule sfinte
Se-nalţă-n el ca scorburi de tămâie.
Cu flori de aur, de smarald - cu stînce
De smirnă risipită şi sfărmată
În bulgări mari. Pe mîndrele cărări,
Ce trec prin verzile şi mândre plaiuri,
E pulbere de-argint. Pe drumuri
Cireşi în floare scutură zăpada
Trandafirie a-nfloririi lor,
Vântul le mână, văluros le nalţă,
De flori troiene în loc de omăt
Şi sălcii sfinte mişcă a lor frunză
De-argint deasupra apei şi se oglindează
În fundul ei - astfel încât se pare
Că din aceeaşi rădăcină creşte
O insulă în sus şi una-n jos
Şi [nu-i] nimica în aceste ramuri
Dintr-un copac într-altul numai ţes
Paianjini de smarald paianjenişul
Cel rar de diamant - şi greieri cântă,
Ca orologii aruncate-n iarbă.
Şi peste râul mare, de pe-un vârf
De arbore antic ţesut-au ei
Un pod din pânza lor diamantoasă,
Legându-l dincolo de alţi copaci.
Prin podul străveziu şi clar străbate.
A lunei rază şi-verzeşte râul
Cu miile lui unde, ca-ntr-o mândră
Nemaivăzută feerie, - Iară peste pod
Trece albă, dulce mladioasă, jună,
Albă ca neaua noaptea, păru-i de aur
Lin împletind în crinii mânilor.
Ivind prin haina albă membre angelici,
Abia călcând podul cel lung cu-a ei
Piciaore de-omăt, zâna Miradoniz.
Ea-ajunge în grădina ei de codri
Şi rătăceşte o umbră argintie
Şi luminoasă-n umbra lor cea neagră;
Ici se pleacă spre a culege o floare,
Spre-a arunca în fluviul bătrân
Colo aleargă dup-un flutur,
Îl prinde - îi sărută ochii şi-i dă drumul
Apoi ea prinde-o pasăre măiastră
De aur se aşază-ntr-a ei aripi
Şi zboară-n noapte printre stele de aur.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1872)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uşa secretă

În lumea ascunsă de ceţuri şi nori,
Ferită de rele şi ochi muritori,
Din mica poiană, se-aude un cânt
Ce, lin, se ridică pe aripi de vânt.

Se clatină frunze, atinse, pe rând
De sunete care, spre zare zburând,
Îşi poartă povestea ce pare un vis
Trezit dintr-un somn care-l ţine închis.

E-o mică prinţesă ce cântă în zori,
Punându-şi pe cap o cunună din flori.
O rază de soare o-nvăluie, cald,
Iar ochii-i lucesc în culori de smarald.

E straniu tabloul şi greu de descris,
Amestec de vis c-un real paradis:
Pădurea în care copacii zâmbesc,
Insecte şi păsări se joacă, vorbesc,

Din flori se înalţă şi zboară perechi
Mici zâne venite din timpuri străvechi,
Iar multe-animale se-adună, treptat,
În mica poiană... Un loc fermecat!

Ea vine adesea, din vechiul tărâm,
În care natura e doar caldarâm,
Copacii sunt blocuri, iar iarba-i gunoi,
Chiar râul e-asfalt cu maşini în şuvoi.

Cântarea de-acolo îi sparge-n timpan
Fragmente şi cioburi de zgomot duşman,
Iar aerul pare bolnav şi stingher,
Lipsit de lumină, de Soare şi cer.

De-acum, a-nvăţat cum să scape de chin,
Şi-nvârte o cheie ce pare-un suspin
În uşa secretă ce-o trece prin nori
Spre lumea de vis, unde-s alte valori.

O lume în care iubirea-i un cânt
Ce rar se aude acum pe Pământ,
O lume în care durerea-i trecut,
Iar timpul se scurge încet, neştiut.

Se-opreşte din cântec spre seară, deodat',
Aude un sunet continuu, ciudat,
Priveşte, tăcută, în spaţiul real,
Prinţesa ce doarme... pe-un pat de spital.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stau în cerdacul tău...

Stau în cerdacul tău... Noaptea-i senină.
Deasupra-mi crengi de arbori se întind,
Crengi mari în flori de umbră mă cuprind
Şi vântul mişcă arborii-n grădină.

Dar prin fereastra ta eu stau privind
Cum tu te uiţi cu ochii în lumină.
Ai obosit, cu mâna ta cea fină
În val de aur părul despletind.

L-ai aruncat pe umeri de ninsoare,
Desfaci visând pieptarul de la sân,
Încet te-ardici şi sufli-n lumânare...

Deasupră-mi stele tremură prin ramuri
În întuneric ochii mei rămân,
Ş-alături luna bate trist în geamuri.

sonet de Mihai Eminescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Shambala

Înaripata-mi minte, cu mult discernământ,
Tot scormonind prin tomuri, cu fler de jurnalist,
Aflase de-un loc mitic, eteric, sub pământ,
Sub Polul Nord şi-n zona Tibetului budist...

Acolo-ar fi o lume de basme şi de vis,
Cu oameni ce nu mor, de care n-am ştiut,
Creând civilizaţii de superparadis,
De super-tehnici vaste, cum nimeni n-a văzut.

Se spune că pe-acolo sunt râuri, codri verzi,
Că-n loc de soare, miezul din Terra dă lumini,
Că sunt şi flori, şi păsări, că-n jur doar viaţă vezi,
Cu au oraşe-parcuri, că toţi sunt blânzi, blajini...

Când amiralul Byrd, la ei, sub Polul Nord,
Ajunse-n zbor pe-un spaţiu prin care a intrat,
A fost primit cu drag şi-onoruri, ca pe-un lord,
Iar gazdele, gentile, ce-a vrut - i-au arătat.

Se zice c-ai lor lideri, de-atuncea, în secret,
Ţin legături cu ţări mai avansate-n lume,
Le dă tehnologie, rugându-le discret
S-o folosească paşnic - şi-ades vin să ne-ndrume.

Discret, ne controlează şi ne trimit semnale,
Prin ceea ce noi spunem "farfurii mari zburătoare",
Căci orice OZN-uri nu sunt interastelare,
Nu sunt extraterestre, ci oricât de bizare,

Ele-s a lor creaţii ce vin să ne ferească
De-o nouă Hiroshimă, de groaznice vedenii,
Spunând că-s ferm decişi, planeta s-o păzească
De-anihilări cum fost-au în urmă cu milenii,

Din care ei scăpară ascunşi jos în Shambala,
Căci sus, la suprafaţă, viaţa dispăruse
În alt conflict atomic când Terra-şi pierde fala
Şi mari civilizaţii au fost pe veci distruse!

În locul lor, Shambala se naşte din legende,
Dacă dorim să credem în cronici vechi sau noi.
Unii spun că există-n greceştile calende,
Iar alţii-o cred reală ori... "lumea de apoi"!

poezie de Cristian Petru Bălan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Emisiunii "Floarea din grădină"

Prin grădini, în toată ţara,
Cresc flori mândre, mii şi mii
Dar la televizor, seara
Mai vedem şi... "păpădii".

epigramă de Mihai Ecovoiu-Doreanu din Printre epigramiştii olteni (2008)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bogata de Jos - flori în Coastă

Fermecat de gingăşia
Florilor de primăvară
Îmi văd iar copilăria
Trăită demult la ţară

Îmi văd satul meu natal
Cum în soare străluceşte
Şi eu cum urcam pe deal
În pădurea unde creşte

Jioreaua cea albastră
Chiar şi breavănul apoi
Căci Bogata e a noastră
Şi în soare şi în ploi

Vai cu câtă gingăşie
Jiorelele-şi scăldau
A lor floare-n armonie
Privirea de mi-o furau

Coasta cea cu jiorele
Parcă flutură în vânt
Gingăşia lor spre stele
Dar crescute din pământ

Am găsit şi jiorele
Albe albe ca zăpada
Ascunzând farmecu-n ele
Puţine— nu cu grămada

Cele roşii chiar mai multe
Îns-albastrele umpleau
Chiar şi tufe nevăzute
Cu vântul se sărutau

Căci atâta gingăşie
Radia atunci din ele
În mireasma lor cea vie
Şi-n petalele rebele

În Ardeal— un sat frumos
Aşezat în lung de vale
E Bogata mea de Jos
Unde-mi taie gândul cale

Sat şi floare ardeleană
Pe lambriuri mici de vânt
Parcă simt a ta mireasmă
Adusă azi prin cuvânt

Bogata pe aripi fine
De vânt şi de povestiri
Văd Ardealu-ascuns în tine
În atâtea amintiri

Ciocănaşii de la Dâmburi
Tresar parcă într-un vis
Unduind în dese rânduri
Petale ca-n paradis

Podu Lacului se-ntinde
Pân" la Citera la poale
Şi privirea mi o prinde
Vântul doar cu aripi goale

Înspre Bărc dacă te-ndrepţi
Râpile le vezi departe
Şi de ajungi Între Acăţi
Să vezi Jiile ai parte

Şi Imaşu cel din sus
În faţă şi se întinde
Pân" departe-nspre apus
Întreg—ochii ţi-l cuprinde

Dar pe Citera urcând
O bucată bună bună
Unde oile păscând
le-am păzit şi eu în turmă

Ogrădeasa o s-o vezi
cum în faţă îţi apare
cu păşunile ei verzi
zâmbind însăşi ca o floare

Zgleamănul departe-n stânga
îţi urează-un bun venit
amintindu-ţi însuţi turma
cum pe acolo ai păzit

de pe Citera de sus
Cetăţaua Vadului se vede
gingaş deal cum alte nu-s
pân" la vârf de-un verde verde

Ogrădeasa mers frumos
Cântec scump de ciocârlie
Din Bogata cea de Jos
s-o vezi azi ce te îmbie

pe acolo am umblat
turma să îmi păşunez
când eram un mic băiat
cătam umbra să m-aşez

la Halauă pe imaş
ciocârlia când cânta
eu micuţul ciobănaş
mioarele ce-şi păştea

păşuni scumpe din Ardeal
de sub aripa privirii
până sus şi După Deal
pe cărarea amintirii

bogata eşti vis frumos
ţesut astăzi în Ardeal
din Lazuri până în Dos
pe al amintirii mal

poezie de Ioan Daniel Bălan (31 martie 2017, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu ecuaţii roz, de flori...

Iubitul meu, e Luna plină
Iar basmul suie-n Ceruri nori
Tu vânt îmi eşti, eu sunt grădină,
Cu ecuaţii roz... de flori...
Îmi curgi prin lujer verde chinul
Îmi pui în sânge rădăcini
Eu sorb din suflul tău veninul,
Mi-amesteci iarba cu ciulini
Respir, mă cerţi, m-adormi buimacă
Şi mă alinţi încetişor;
te strig, mă cânţi, m-alungi, ce dacă
am chipul roşu de bujor...
Cu suflul şoaptelor din urmă-
câte grădini n-ai frânt aşa?
Şi-n palma ta cresc ţepi ce curmă
Parfumul meu, de catifea
Pe boabe mari de rouă-n gene
Joci miza ta, pierdută ieri
Şi treci pe trupul meu alene
Necunoscutele sa-mi ceri...
Nu-i joc să îmi transforme-o lume
când mă atingi- şi tu te miri-
mai mult ca dorul tău, anume
şi mă preschimb în trandafiri;
Iubitul meu, e Lună plină
Iar basmul suie-n Ceruri nori
Tu vânt îmi eşti, eu sunt gradină,
Cu ecuaţii roz... de flori...

poezie de Shanti Nilaya
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reînvie primăvara

Primăvara îşi întinde peste câmp oceanul verde,
Prin grădini şi prin livezi e-o explozie de floare,
Pe sub petece de plumb cerul de azur se pierde,
Printre nori apar apoi calde razele de soare

S-a îmbrăcat cireşu' amar c-o hlamidă de flori albe
Mâţişorii verzi prin sălcii ca-ntr-o salbă se anină
Şi pe ramurile de măr râd buchete cu flori dalbe
Când deschid bobocii roz într-un zumzet de albină

Lăcrămioarele au rouă de cristal pe clopoţei,
Cu aripi de catifea zboară fluturii-n cascadă,
Mierla şi privighetoarea dau concerte într-un tei,
Piţigoii sanitari se agită prin livadă...

Prin pădure, pe copaci mugurii stau să plesnească
Toporaşi şi viorele, Floarea Paştelui... cu flori
Albe, albastre, aurii pregătite-s să primească
Musafirii cântăreţi la concert de sărbători

Bănuţei multicolori, păpădia aurie
Printre ierburile verzi care-au inundat pământul,
Pete de culoare vii pe întinderi de câmpie,
Reînvie primăvara mai presus decât cuvântul...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La gura sobei

Aşezat la gura sobei noaptea pe când viscoleşte
Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pâlpâieşte.
Şi prin flacăra albastră vreascurilor de aluni
Văd trecând în zbor fantastic a poveştilor minuni.

Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur;
Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punţi de aur;
Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripaţi
Care-ascund în mari palaturi mândre fete de-mpăraţi.

Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume,
Aducând pe lumea albă feţi-frumoşi cu falnic nume;
Iată-n lacul cel de lapte toate zânele din rai...
Nu departe stă Pepelea, tupilat în ilori de mai.

Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncântă
E Ileana Cosânzeana!... în cosită floarea-i cântă.
Până-n ziuă stau pe gânduri şi la ea privesc uimit,
Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit!

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

La margine de sat

Mă înconoară ploaia şi furtuna rece
Simt în mine dorul ce nicicând nu trece
E ascuns în suflet mă încearcă iară
În aer pluteşte parfum de primăvară.

Privesc printre stropi mari, în zare
Curg imagini din bătrâne felinare
Încerc să mă ascund de furtună
La margine de sat, în casa străbună.

Razele lunii coboară prin lanul de grâu
Visez iar la tine cum mă aperi de rău,
Prin lumina aprinsă din sufletul meu
De trei zile plouă şi udă pământul

Sub divina credinţă, cresc recolte noi
La geam se arată un zâmbet de soare
Se face dimineaţă în cântec de alint
Câmpul plin de flori se unduieşte-n vânt.

poezie de Maria Ciobotariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eterna pace

Viaţa noastră e viaţa spumei
Şi totuşi, de-ar seca din fundu-i marea,
O altă mare-ar face lacrimi lumei.

Precum uitarea-i a durerii moarte
Astfel şi moartea e uitarea vieţii
Spre-a răsăsri din nou la altă soarte.

Da, e-o dorinţă mare, fără nume,
Pe care-n tot adâncul o cuprinde
Bătrânul haos, născător de lume.

Atâtea lumi care rotesc în haos
Cu zborul lor măsurător de vreme,
În veci pe cale, neaflând repaos.

Astfel tot trec, ca şi un roi ce trece,
Şi-n a lor fugă fierb şi se-nfierbântă,
Plutind în veci prin universul rece.

Astfel e timpul, care lung străbate
Prin mii de veacuri, stăpânind în silă,
Născând şi ucizând în lume toate.

Astfel e spaţiul fără fund şi fine,
Iar din încrucişarea - amundurora,
Născând mişcare, s-au născut lumine.

Căci timpu-i tatăl, iar genunea-i muma,
Iar fiul e mişcarea, e amorul,
E foc aprins ce arde pân-acuma.

Astfel rotind se-nvârt în jur de soare,
Pe când el însuşi cu ele împreună
O altă clină-n veci o să coboare.

Din trei mişcări mişcarea lor se-adună,
Cu toţi în jos, toţi împrejur de sine,
Toţi împrejurul altor fac cunună.

Şi-astfel din noapte s-a-nchegat lumine,
Căci prin mişcare s-au aprins cu toate,
Prin neodihnă ceru-ntreg se ţine.

Şi cine ştii când ceasul lor va bate
Şi cele trei inele s-or desface
Din a mişcării sfântă trinitate.

Şi peste toţi s-o-ntinde – eterna pace.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1882)
Adăugat de Maria Hadârcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pastel chinez

Pe-un canal îngust ce curge ca un şerpe cristalin
Se înşiră chioşcuri albe, cu lac luciu smălţuite.
Tot ce-i nobil, avut, mare şi puternic la Pekin
În răcoarea lor plăcută duce zile fericite.

Pe sub nalte coperişuri care-n margini s-albiesc,
Galerii cu mari lanterne şi cu sprintene coloane
Au comori de plânte rare ce la umbră înfloresc
Şi-n ghirlande parfumate se revarsă pe balcoane.

Papagali verzi, roşi şi galbini, iubitori de dismierdări,
Prin zăbrele aurite zbor chemaţi de glasuri dalbe,
Şi pe buze rumeoare, cuib voios de sărutări,
Ei culeg zâmbiri divine, ei culeg migdale albe.

Apoi veseli, cu-a lor pradă, se pun hoţii zburători
Când pe mândre paravane de matasă diafană,
Când pe crengi, când pe basinuri de albastră porcelană,
Unde viu se joacă-n faţă peşti cu solzii lucitori.

Ş-o momiţă strâmbătoare, sărind iute-n urma lor
De pe umerii de fildeş unui zeu grotesc de China,
Cade-n şahul de pe masă şi răstoarnă pe covor
Doi nebuni peste un rege şi un turn peste regina...

Pe canal trei poduri strimte ca trei arcuri se întind;
A lor margini cizelate în şiraguri de inele
Poartă zmei cu ochi fantastici, carii noaptea se aprind,
Şi catarguri poleite, cu lungi flamuri uşurele.

Iar în fund, peste desimea de pagode azurii,
Ca un bloc de porcelană, falnic, sprinten se ridică
Un turn nalt cu şepte rânduri şi cu şepte galerii,
Unde ard în casolete flori de plantă-aromatică.

Pe un pod păşeşte-alene fiica unui mandarin,
Sub cortelul de crep galbin care-l pleacă despre soare,
Ferind pieliţa-i de aur şi rotundu-i piept de crin,
Şi guriţa-i cu benghi negru ca un gândăcel pe-o floare.

Umbra ei pe faţa apei, de pe pod uşor plutind,
Cu-o mişcare voluptoasă trece lin şi se opreşte
Pe o joncă unde şede un om tânăr pescuind...
El tresare, nalţă ochii şi cu dragoste zâmbeşte.

Iar colo-n vecinătate, sus, în turn, ca un hurez,
Un bătrân, pândind cu ochiul, taina dulce o surprinde...
El desemnă-ncet tabloul pe hârtie de orez,
Şi se pare că hârtia sub peniţă-i se aprinde!

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunza verde de albastru

Si-am zis verde de albastru,
ma doare un cal maiastru,
si-am zis para de un mar,
minciuna de adevar,
si-am zis pasare de peste,
desclestare de ce creste,
si secunda-am zis de ora,
curcubeu de aurora,
am zis os de un schelet,
am zis hot de om întreg,
si privire-am zis de ochi
si ca-i boala ce-i deochi.
Frunza verde de albastru,
ma doare un cal maiastru,
ca am zis doar un cuvânt
despre întregul pamânt,
si de bine-am zis de morti
si de sase-am zis la sorti,
si am zis unu de doi
si zapada de noroi,
si am vrut sa fac cu gura
focul ce-l facea arsura
ca n-am fost trezit, ca dorm
pe un cal cu sa de domn,
alergând pe-un câmp de noapte,
de la unu pân' la sapte -
de la sapte pân' la zece
mi-a cazut o viata rece,
de la frunza pân' la umbra
mi-a cazut o viata dubla
ca pamântul si cu luna,
noaptea când stau împreuna.
Si-am zis verde de albastru,
ma doare un cal maiastru,
pe care ma tin calare
cu capul la cingatoare,
cu calcâiul la spinare
si cu ochiul în potcoave,
si cu inima-n silabe
de ma duc mari, ma duc
ca toamna frunza de nuc,
ori ca iarna frunza alba
de la floarea de zapada...
Frunza verde de albastru,
ma doare un cal maiastru,
potcovit pe luna plina
cu miros de la sulcina,
înhamat pe soare plin
tot cu miros de pelin,
si tinut de gât cu mine
tot în dragoste de tine,
ca mi-a fost crescut pe umar
de din doi în doi un numar,
tot din trei în trei o iarba
si din patru-n patru-o salba,
si din cinci în cinci un pom,
si din sase-n sase-un om.
Frunza verde de albastru,
ma doare un cal maiastru,
vad în fata mov si verde,
coloarea care ma perde,
corcov vad cu veselie,
coloarea ce nu se stie,
mai aud si-un sunet sus
care nu a fost adus
în timpan de oameni vii,
în a fi si a nu fi,
când îmi cade umbra lunga
pe sub ochii grei cu punga.
Si-am zis aripa de pene
ca sa zbor cu ea prin vreme,
si-am zis mar ca sa zic sâmburi,
si-am zis pom ca sa zic scânduri,
si-am zis nord ca sa zic suduri
si dulceata ca sa sudui,
si-am zis inima la piatra
si cântec la tot ce latra,
si potcoava
la octava,
si uscata la jilava,
tot le-am potrivit pe dos
pe un fluieras de os,
din osul de la picior
care-mi cânta cu fior,
si din osul de la mâna
fluierând o saptamâna,
din osul de la arcada
recea lumii acolada
peste doua oase mari
unde stau ochii polari.
Si-am cântat din coasta mea
din vertebra ca o stea,
de-a-ncalecare pe-o sa,
pe o sa de cal maiastru,
foaie verde de albastru.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăiasa din poveşti

Neguri albe, strălucite
Naşte luna argintie,
Ea le scoate peste ape,
Le întinde pe câmpie;

S-adun flori în şezătoare
De păinjen tort să rumpă,
Şi anină-n haina nopţii
Boabe mari de piatră scumpă.

Lângă lac, pe care norii
Au urzit o umbră fină,
Ruptă de mişcări de valuri
Ca de bulgări de lumină,

Dându-şi trestia-ntr-o parte,
Stă copila lin plecată,
Trandafiri aruncă roşii
Peste unda fermecată.

Ca să vad-un chip, se uită
Cum aleargă apa-n cercuri,
Căci vrăjit de mult e lacul
De-un cuvânt al Sfintei Miercuri;

Ca să iasă chipu-n faţă,
Trandafiri aruncă tineri,
Căci vrăjiţi sunt trandafirii
De-un cuvânt al Sfintei Vineri.

Ea se uită... Păru-i galben,
Faţa ei lucesc în lună,
Iar în ochii ei albaştri
Toate basmele s-adună.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1876)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arbor invers

Arbor invers, cu radacinile-n vant,
cu talpile late ca frunza platanului,
aproape plutind, abia atingand
anotimpurile anului.
Cu mainile crestate ca frunza de stejar,
cu trunchiul cu scorbura-adanca
in care dorm ursii cu capul in jos, in zadar
spre-un cer de pamant vrand s-ajunga.

Mereu cu creierul gol, cu ideile
rasfirate ca pe-un deal pomii rotati,
dus in nori, in scanteile
celor neluminati.
Vazut ca in apa, mereu,
si fosnind de un vant de pamant,
cu radacinile infipte in curcubeu
si-n culori ce nu sunt.

Arbor invers am ramas, rupt din sfera
cu sfera aceasta aidoma, geamana...
Si totul imi pare stiu, dar nimica
din ce stiu cu ce este nu se aseamana.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Eva
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chiparoşii

Chiparoşii izbucnesc din nori
ca nişte flăcări verzi
care se unesc cu cerul
prin chiparosul zvelt albastru
chiparoşii, străjeri ai munţilor
ce se zăresc prin aburul auriu al vieţii,
ei sunt dezmierdaţi de ape
şi de zarea pufoasă,
ce se rupe din văile
ce miroseau a munţi,
trei chiparoşi opresc munţii să cadă
îi sprijină cu umărul lor
şi cu temelia ce se prelinge-n Terra,
sunt chiparoşii stâncilor
care strălucesc în Soare
fiecare stâncă este o bibliotecă
plină de istorie, amintiri, amprente
şi mai ales energii.
scriu despre chiparoşi
cu rădăcinile lor
şi cu vârful, flăcări verzi,
lustruind cerul cu flacăra
verde ce răsare din Soare.

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecò

Cu-ncetu-nserează şi stele izvorăsc
Pe-a cerului arcuri măreţe.
În umede lanuri de-albastru ceresc,
Merg norii cu hainele creţe
Şi stâncile rar
Ca stâlpii răsar,
Negriţi şi-ndoiţi de furtună
În lună.

Diamant e în aer, în codri miros
Şi umbră adânc viorie;
Şi luna-i a cerului scut argintos
Şi stele păzesc în tărie
Şi văile sunt
În aburi de-argint
Pierdute-ntr-al doinelor şuier
Din fluier.

Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,
Din ceaţa pustie şi rece,
Un tânăr, pe vânturi, cu capul în joc,
Cu clipa gândirei se-ntrece
Şi calu-i turbat
Zbura necurmat,
Mânat ca de-a spaimelor zână
Bătrână.

Pe umeri de munte, din stânci de bazalt
Castelul de nalţă, se-ncruntă,
Şi-a murilor muche şi creştetu-i nalt
De nouri şi ani se-ncăruntă,
Dar astăzi e viu
Şi-n glas auriu
Răsună din umbra cea mare
Cântare.

În mii de lumine ferestrele-i ard,
Prin cari se văd trecătoare,
Prin tactul cântării pierdute de bard,
Ivindu-se umbre uşoare;
Trec albe ca-n vânt
Dulci neguri de-argint,
Palatul plutea în magie
Aurie.

Ca cerbul uimit ce prin creştet de stânci
E-urmat de săgeat-arzătoare,
Din căi năruite, din gârle adânci,
Fugarul în tropot răsare
Cu nara arzând
Cu coama pe vânt,
O dată-ncă pinten l-împunge
Şi-ajunge.

Iar tânărul sare uşor de pe el
Şi prundul sub pasu-i răsună.
Frumos ca din basme şi tras prin inel
Şi nalt ca şi bradul din lună,
C-un salt a suit
Al bolţii granit.
Urcat într-un arc de fereastă
Adastă.

Mantaua lui neagră în lună s-a-ntins
De pare-o perdea în fereastră
Şi gratii de fier a lui mână-a cuprins
Uitându-se-n sala cea vastă.
Pe stânci de bazalt
Stă calu-i înalt
Şi coama-i i-o îmflă în lună
Furtună.

Sala-i ca aerul scăldat în soare,
Muiat de-a florilor suflet răcoare.
În ea frumoasele fiinţe albe
Par gânduri palide din visuri dalbe.
De-umărul junilor de razim, zboară,
De raze umede ochii-s izvoare,
Ca-n vânt se leagănă zveltele poze
Prin păr ce flutură cununi de roze...
Şi beţi de muzică plutesc ca vântul,
Jocul e repede, încet e cântul
Şi pe când sufletul stă de beţie
Plutesc fiinţele... o vijelie...
Până ce aria dispare, trece...
O rază timidă în ziua rece.
Apoi perechile stând risipite
S-adun în grupele orânduite
Şi din amestecul de vise dalbe,
Din trecătoarele fiinţe albe,

Iese ca aria dintre suspine
Regina albelor nopţii regine,
Sau cum din zilele poetic june
A idealului iese minune.
Păru-i ca aurul faţa-ncadrează,
Cunună-n undele-i se furişează,
Se-ndoaie talia-i în albă haină
Parcă-i o temidă a nopţii taină.
Pe-o liră gingaşă şi argintie
Mânuţa-i coardele le-ncurcă vie,
Prin blânde notele lirei de-amor
Glasul ei tremură dulce uşor:

Prin bolta ferestei înguste
Mă uit într-al văilor rai,
Cum codrii în cale-i supune
Furtuna, copila de crai.

Prin păru-i de aur, coroană
Cu colţuri în fulger şi jar,
Ea apele-n cale-i aplană
Şi-ndoaie bătrânul stejar.

Prin poarta îngustă din murii
Grădinei, cetăţii-mi din stânci,
Cobor în adâncul pădurii
Unde-izvoarele murmur adânci.

Prin nourii rupţi trece luna
Şi-n sufletu-mi dor a pătruns.
Şi părul mi-l îmflă furtuna
Şi ochii-mi se-neacă de plâns.

Doresc doar ca în fundul mării
Să mă ia cu sine-n sarai,
În nalte albastrele sale,
Furtuna, copila de crai.

Doresc ca să intru cu luna
În dome de nouri, ce pier ­
Doresc cu popoare de stele
Să merg drumul mare din cer.

Ce caut eu nu vă ştiu spune,
Eu singură nu ştiu ce vreu,
Atât e de tainic ascunsă
Dorinţa în sufletul meu.

Mi-e ciudă pe frunza cuminte,
Pe vorbăreţe valuri de râu,
Ele-mi spun ce doreşte-al meu suflet,
Ce singură eu nu ştiu.

Şi flori şi crenge şi stele
În ciuda mea taine îmi spun ­
Ah! cum le-aş smulge pe toate
Să fac din ele cununi.

În codru o creangă se-ndoaie,
O poartă prin frunze, şi-n prag
Un chip cu ochi mari se iveşte ­
Ah! cum mi-ar putea fi de drag.

Un murmur feeric dezmiardă voios
A salei tăcere senină.
Din bolta ferestei arcată pompos
S-aude vibrând mandolină
Şi-un ecò uşor
Petrece cu-amor,
Cu dulcea vibrare de strune,
Ce spune.

Şi toată viaţa lui, tot ce-a cules
Din unde, din munte, din vale,
Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres
Alunecă-n cântecu-i moale
Ş-al coardelor grai,
Frumos ca din rai,
Amestecă-n vorbe de miere
Durere:

Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc ­ stele li scapără-n cale,
Apele plâng clar izvorând în fântâne ­
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Umezi se nasc stele pe bolta senină ­
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,
Streşine vechi, casele-n lună rădică,
Scârţie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp, toaca răsună mai tare ­
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde d-iubire ca para.

Ah! în curând valea şi satu-amuţeşte,
Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte,
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ţi-oi cum îmi eşti dragă!

Te-i rezima, dulce copil, de-al meu umăr ­
Şi fir cu fir păru-ţi aurit am să-l număr,
Ap-am să beau din a ta gură frumseţe,
Dulci sărutări din ai tăi ochi de blândeţe.

Îmbrăţişaţi noi vom şedea la tulpină,
Fruntea-mi în foc pe-ai tăi sâni se înclină,
Ce-alături cresc dulci şi rotunzi ca şi rodii ­
Stelele-n cer mişcă-auritele zodii.

Ne-om rezima capetele-unul de altul
Şi surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm ­ astfel de noapte bogată
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?
...................................................

Pe vârful de munte, în codri-mbrăcat,
De nouri grămezi se adună
Şi unul pe altul, măiestru urcat,
Ei par o cetate în lună.
Şi bolţile-n muri
Şi stâlpii sunt suri,
Lumina prin arc de fereastră
E-albastră.

În halele-albastre ­ înstelatele bolţi ­
Te uiţi prin coloane de nouri
Şi luna ieşind dintr-a stâncilor colţi
Le împle cu mii de tablouri.
Lumina-i de-argint
În nouri s-a frânt
Şi se-ncheagă prin naltele dome
Fantome.

În hainele albe de neguri de-argint
Şi creţii de roze purpure,
Şi părul pe frunte cu stele e prins,
Ca îngerii albe şi pure ­
Prin gene de nor,
Ca visuri strecor,
Ducând înstelata lor viaţă
Prin ceaţă.

Un şuier în noapte, prin codri, un vânt,
Un freamăt ­ şi totul dispare...
Şi nori se-ncreţesc risipiţi şi s-avânt.
În lună stau stâncile rare ­
Iar junele-iubit
E-un brad putrezit
Pe trunchi de granit, pe ruine
Bătrâne.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cumva, am crezut mereu că urmele tale prin lumea asta se măsoară în numărul de oameni care te aşteaptă să te întorci undeva. La gară, la aeroport, în gând. De asta şi întrebarea "Când vii?", rostită probabil uneori din complezenţă, am considerat-o cea mai frumoasă declaraţie de prietenie din lume. E interesant cum luptăm atât cu noi înşine să ajungem unde ne dorim, ceea ce visăm, să facem ce ne place, iar în ultimă instanţă, în momentele de cumpănă, de mari plecări sau de mari sosiri, totul se rezumă la cei pe care, prin ceea ce suntem, i-am determinat să le pese. Cumva.

Anda Docea în Camere de hotel (aprilie 2015)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne-a spus să ne imaginăm că Dunărea, trecând prin Bărăgan, este ca o panglică azurie, care strânge buchetul la un loc, după ce împletise în ea alte panglici: Oltul, Siretul, Prutul; că Dobrogea cea verde reprezintă tulpinile florilor muiate în apa mării, iar câmpiile care înconjoară ţara cu verde-viu sunt frunzele florilor aşezate pe margine, în timp ce la mijloc, galbenul, roşcatul, albastrul reprezintă fiecare câte o floare. Florile sunt, fiecare din ele, deosebite. Sunt flori aspre din Carpaţi; sunt altele, flori de oraş, salbe de flori proaspete, răsădite şi crescute din sensibilitatea noastră de azi; sunt flori de câmp şi de lacuri, flori de viţă de vie şi flori de grâu. Cu toate însă sunt nemuritoare şi aşezate de multe, multe veacuri împreună, ca să ne fie nouă patrie. Ne-a mai spus că nici o altă ţară de pe harta lumii nu seamănă atât de mult cu un buchet de flori şi că trebuie să fim mândri de frumuseţea nemărginită a pământului nostru.

Ana Blandiana în Buchetul de flori
Adăugat de MG (Ματθαιο`
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunză verde de albastru

Şi-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
şi-am zis pară de un măr,
minciună de adevăr,
şi-am zis pasăre de peşte,
descleştare de ce creşte,
şi secundă-am zis de oră,
curcubeu de auroră,
am zis os de un schelet,
am zis hoţ de om întreg,
şi privire-am zis de ochi
şi că-i boală ce-i deochi.
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
că am zis doar un cuvânt
despre întregul pământ,
şi de bine-am zis de morţi
şi de şase-am zis la sorţi,
şi am zis unu de doi
şi zăpadă de noroi,
şi am vrut să fac cu gura
focul ce-l făcea arsura
că n-am fost trezit, că dorm
pe un cal cu şa de domn,
alergând pe-un câmp de noapte,
de la unu pân' la şapte -
de la şapte pân' la zece
mi-a căzut o viaţă rece,
de la frunză pân' la umbră
mi-a căzut o viaţă dublă
ca pământul şi cu lună,
noaptea când stau împreună.
Şi-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
pe care mă ţin călare
cu capul la cingătoare,
cu călcâiul la spinare
şi cu ochiul în potcoave,
şi cu inima-n silabe
de mă duc mări, mă duc
ca toamna frunza de nuc,
ori ca iarna frunza albă
de la floarea de zăpadă...
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
potcovit pe lună plină
cu miros de la sulcină,
înhămat pe soare plin
tot cu miros de pelin,
şi ţinut de gât cu mine
tot în dragoste de tine,
că mi-a fost crescut pe umăr
de din doi în doi un număr,
tot din trei în trei o iarbă
şi din patru-n patru-o salbă,
şi din cinci în cinci un pom,
şi din şase-n şase-un om.
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
văd în faţă mov şi verde,
coloarea care mă perde,
corcov văd cu veselie,
coloarea ce nu se ştie,
mai aud şi-un sunet sus
care nu a fost adus
în timpan de oameni vii,
în a fi şi a nu fi,
când îmi cade umbră lungă
pe sub ochii grei cu pungă.
Şi-am zis aripă de pene
ca să zbor cu ea prin vreme,
şi-am zis măr ca să zic sâmburi,
şi-am zis pom ca să zic scânduri,
şi-am zis nord ca să zic suduri
şi dulceaţă ca să sudui,
şi-am zis inimă la piatră
şi cântec la tot ce latră,
şi potcoavă
la octavă,
şi uscată la jilavă,
tot le-am potrivit pe dos
pe un fluieraş de os,
din osul de la picior
care-mi cântă cu fior,
şi din osul de la mână
fluierând o săptămână,
din osul de la arcadă
recea lumii acoladă
peste două oase mari
unde stau ochii polari.
Şi-am cântat din coasta mea
din vertebra ca o stea,
de-a-ncălecare pe-o şa,
pe o şa de cal măiastru,
foaie verde de albastru.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!