Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Mihai Eminescu

Memento mori (Panorama deșertăciunilor)

Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,
Când a nopții întunerec - înstelatul rege maur ­-
Lasă norii lui molateci înfoiați în pat ceresc,
Iară luna argintie, ca un palid dulce soare,
Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,
Când în straturi luminoase basmele copile cresc.

Mergi, tu, luntre-a vieții mele, pe-a visării lucii valuri,
Până unde-n ape sfinte se ridică mândre maluri,
Cu dumbrăvi de laur verde și cu lunci de chiparos,
Unde-n ramurile negre o cântare-n veci suspină,
Unde sfinții se preîmblă în lungi haine de lumină,
Unde-i moartea cu-aripi negre și cu chipul ei frumos.

Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite,
Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite
Tu încerci a stoarce lapte din a stâncei coaste seci;
Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mândre flori de aur,
Alta unde cerci viața s-o-ntocmești, precum un faur
Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci.

Las' să dorm... să nu știu lumea ce dureri îmi mai păstrează.
Îmbătat de-un cântec vecinic, îndrăgit de-o sfântă raza,
Eu să văd numai dulceață unde alții văd necaz,
Căci ș-așa ar fi degeaba ca să văd cu ochiul bine:
De văd răul sau de nu-1 văd, el pe lune tot rămâne
Și nimic nu-mi folosește de-oi cerca să rămân treaz.

N-au mai spus și alții lumii de-a ei rele să se lase
Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude?
Cui îi pasă? Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas.
O, acele uriașe, însă mute piramide
Cari stau ca veacuri negre în pustiuri împietrite
Câte-au mai văzut și ele - ce-ar vorbi, de-ar avea glas!

Când posomorâtul basmu - vechea secolilor strajă ­
Îmi deschide cu chef de-aur și cu-a vorbelor lui vrajă
Poarta naltă de la templul unde secolii se torc -
Eu sub arcurile negre; cu stâlpi nalți suiți în stele,
Ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele,
Uriașa roat-a vremei înapoi eu o întorc

Și privesc... Codrii de secoli, oceane de popoare
Se întorc cu repejune ca gândirile ce zboară
Și icoanele-s în luptă - eu privesc și tot privesc
La vo piatră ce însamnă a istoriei hotară,
Unde lumea în căi nouă, după nou cântar măsoară ­
Acolo îmi place roata câte-o clipă s-o opresc!

Colo stau sălbateci negri cu topoarele de piatră.
În pustiu aleargă vecinic, fără casă, fără vatră,
Cap de lup e-a lor căciulă, pe-a lor umeri; piei de urs;
Colo-nchină idolatrul nențeslesul foc de lemne,
Colo magul lui îi scrie pe o piatră strâmbe semne
Să nu poat-a le-nțelege lungul secolilor curs.

Babilon, cetate mândră cât o țară, o cetate
Cu muri lungi cât patru zile, cu o mare de palate
Și pe ziduri uriașe mari grădini suite-n nori;
Când poporul gemea-n piețe l-a grădinei lungă poală
Cum o mare se frământă, pe când vânturi o răscoală,
Cugeta Semiramide prin dumbrăvile răcori.

Acel rege - o lume-n mâna-i - schimbătoarea lui gândire
La o lume dă viață, la un secol fericire ­
Din portalele-i de aur ca un soare răsărea,
Dar puternica lui ură era secol de urgie;
Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu să fie?
Ar fi fost Dumnezeu însuși, dacă - dacă nu murea.

Asia-n plăceri molateci e-mbătată, somnoroasă.
Bolțile-s ținute-n aer de columne luminoase
Și la mese-n veci întinse a culcat Sardanapal;
Și sub degete măiestre arfele cugetă mite,
După plac și-mpart mesenii a cântării flori uimite,
Vinuri dulci,- mirositoare și femei cu chipul pal.

Azi? Vei rătăci degeaba în pustia nisipoasă:
Numai aerul se-ncheagă în tablouri mincinoase,
Numai munții, garzi de piatră stau și azi în a lor post;
Ca o umbră asiatul prin pustiu calu-și alungă,
De-l întrebi: unde-i Ninive? el ridică mâna-i lungă,
- Unde este? nu știu, zice, mai nu știu nici unde-a fost.

*

Vezi Iordanul care udă câmpii verzii Palestine:
Dintre vii cu struguri de-aur se ridic mândre coline,
Pe Sion, templul Iehovei, o minune, îl privim;
Codrii de maslin s-amestec printre lunci de dafin verde,
Chidron scaldă-n unda-i clară ierburi mari - ș-apoi se pierde
În cetatea ce-n văi doarme - miticul Ierusalim.

Și în Libanon văzut-am rătăcite căprioare
Și pe lanuri secerate am văzut mândre fecioare,
Purtând pe-umerele albe auritul snop de grâu;
Alte vrând să treacă apa cu picioarele lor goale
Ridicară rușinoase și zâmbind albele poale,
Turburând cu pulpe netezi fața limpedelui râu.

Am văzut regii Iudecei în biserica măreață,
Unde marmura în arcuri se ridică îndrăzneață
Și columnele înalte cătră cer pare c-arat';
Văzui pe David în lacrimi rupând haina lui bogată,
Zdrobind arfa-i sunătoare de o marmură curată,
Genunchind să-i ierte Domnul osânditul lui păcat.

Solomon, poetul-rege, tocmind glasul unei lire
Și făcând-o să răsune o psalmodică gândire,
Moaie-n sunetele sfinte degetele-i de profet;
El cânta pe împăratul în hlamidă de lumină.
Soarele stetea pe ceruri, auzind cântarea-i lină,
Lumea asculta uimită glasu-i dulce și încet.

Dar ieșind din templul sacru lasă gândul lui să cadă,
Căci amorul îl așteaptă cu-a lui umeri de zăpadă,
Raze moi în ochii negri - el dă lirei alt acord:
Căci femeile-1 așteaptă cu șireata lor zâmbire,
Brune unele ca gânduri din poveștile asire,
Alte blonde cu păr de-aur - vise tainice de Nord.

Dar venit-a judecata, și de sălcii plângătoare
Cântărețul își anină arfa lui tremurătoare;
În zădar rugați peirea - muri se năruie și cad!
Cad și scări, ș-aurite arcuri, grinzi de cedru, porți de-aramă,
Soarele privește galben peste-a morții lungă dramă
Și s-ascundă în nori roșii, de spectacol speriat.

Și popor și regi și preoți îngropați-s sub ruine.
Pe Sion templul se sparge - nici un arc nu se mai ține,
Azi grămezi mai, sunt de piatră din cetatea cea de ieri.
Cedri cad din vârf de munte și Livanul pustiește,
Jidovimea risipită printre secoli rătăcește ­
În pustiu - se-nalță-n soare desfrunziții palmieri...

O, lăsați să moi în ape oceanici a mea liră!
Să-mbrac sunetele-i dalbe cu a undelor zâmbire,
Cu-ale stelalor icoane, cu a cerului azur;
Să înalț munții Greciei, scânteind muiați de soare,
Cu dumbrave prăvălite peste vaste râzătoare
Și cu stânci încremenite printre nouri de purpur.

Peste văile adânce repezite-n regioane
Nourate; stau ținute templele multicoloane,
Parcă munții-n braț de piatră le ridică și le-arat
Zeilor din ceriuri. Vulturi peste văi înnegurate,
Grei atârnă cu întinse aripi și priviri țintate
Supra lumei ce sub dânșii stă adânc; împrăștiat.

Astfel Grecia se naște din întunecata mare.
Poartă-n ceruri a ei temple ș-a ei sarcini de ninsoare,
Cer frumos; adânc-albastru, străveziu, nemărginit;
Din colanele de dealuri se întind văile pline
De dumbrave; de izvoare și de râuri cristaline,
Cari lunec zdrumicate pe-a lor bulgări de granit.

Și din turmele de stânce, risipite cu splendoare
Pe-ntinsori de codri negri rupți de râuri sclipitoare,
Vezi oraș cu dome albe strălucind în verde crâng.
Marea lin cutremurându-și fața, scutur-a ei spume,
Repezind pe-alunecușul undelor de raze-o lume,
Jos la poarta urbei mândre a ei sunete se frâng.

Mai albastră decât cerul, purtând soarele pe față,
Ea reflectă-n lumea-i clară toată Grecia măreață.
Câteodată se-ncrețește și-și întunec-al ei vis
­Nimfe albe ca-zăpada scutur ap-albastră, caldă,
Se împroașcă-n joacă dulce, mlădiindu-se se scaldă,
Scuturându-și părul negru, înecându-se de râs.

Și pe valuri luminoase oceànul lin le saltă;
Orice undă lingușește arătarea lor cea naltă,
Pe nisipul cald le-aruncă marea-n jocu-i luminos;
Oceanicele corpuri, ca statuie de ninsoare,
Sțrălucesc în părul negru, ce și-1 uscă ele-n soare.
Pe-a lor perini nisipoase lenevite lănguros.

Apoi fug să-mpopuleze verdea noapte dumbrăvană.
Și vorbind mărgăritare culeg flori în a lor goană.
Dintr-o tuf-ivește Satyr capu-i chel, barba-i de țap,
Lungi urechi și gura-i strâmbă, cârnu-i nas. - De sus își stoarce
Lacom poamă neagră-n gură - pituliș prin tufe-o-ntoarce,
Se strâmbă de râs și-n fugă se dă vesel peste cap.

Albe trec în balta neagră prin a trestiei verdeață:
De o cracă pe-ape-ntinsă una-și spânzur-a ei brațe,
Mișcă-n, aer, peste unde fructul mării de omăt;
Altele pe spate-ntinse cu o mână-noată numa,
Cu cealaltă rupând nuferi, plini de-o luminoasă spumă,
Pun în păr și ca-necate liniștit plutesc și-ncet.

Crenge lin îndoaie Eros - schimă face; ce văzând-o
Ele-urmează în tăcere abia apa sfâșiind-o...
Într-o tufă, sub un brustur doarme Satyr, beat de must...
Chicotind, a lui ureche cu flori roșii o-ncoroană.
Lunca râde de răsună verdea noapte dumbrăvană ­
Ele pier prin bolți de frunze, pe-un drum verde și îngust...

Înserează și apune greul soare-n văi de mite.
Cu un roș fir de jeratic culmi de munte sunt tivite,
Lunga lor fulgerătură în senin a-ncremenit.
Marea aerului caldă, stelele ce-ntârzii line,
Limba râurilor blândă, ale codrilor suspine,
Glasul lumei, glasul mărei se-mpreună-n infinit.

Codrii aiurează negri sub a stelelor povară.
Râuri calde ca și sara apa-n arcuri o coboară,
Prăvălind-o purpurie peste scările de stânci;
În albastru-adâne, în marea cerului cea liniștită,
Răpăd munții cu tărie fruntea lor încremenită
Și, în valuri verzi de grâne îmblă văile adânci.

Printre cremenea crăpată, din bazaltul rupt de ploaie,
Ridica copaci monastici, trunchii ce de vânt se-ndoaie,
Scoțând veche rădăcină din pietrișul sfărâmat;
Un vultur s-agață mândru de un pisc cu fruntea nins:
Nouri lunecă pe ceruri flota lor de vânt împinsă
Și răsună-n noaptea lumei cântul mării blând și mat.

Și atuncea peste ape fața sfânt-a lunei pline
Își ridică discul splendid în imperiul de lumine,
Mării mândre poleindu-i pânzăriile-i de-azur.
Ea adoarme-ale ei spume, ca mărgăritarul, sure,
Nisipișul strălucește, râuri scapără-n pădure ­-
În oraș, lumini ca stele presărate-n mii de muri.

Și-n poiana ce ridică nalții trunchi cu frunze rare,
Raza lunei alb pătează umbra verde din cărare,
Filomela împle codrii cu suspine de-amoroși.
Joe preschimbat în tânăr, cu imobili ochi sub gene,
Pândea umbra mlădioasă unei fete pământene ­
Ei se văd, ca să se mire, cum de sunt așa frumoși.

A fi râu e-o fericire, căci în nopțile-argintie
Câte grații tăinuite se descopăr, i se-mbie
Și ascultă cu iubire tot ce valurile-i mint.
Lui i se descopăr nimfe de-o marmoree zăpadă,
Ce în apa lui cea clară cursului se lasă pradă,
Duse de obraznici unde cu glăscioare de argint

Și cuminți frunzele toate își comunică misteruri.
Surâzând, clipind ascultă ochii de-aur de pe ceruri,
Crenge rele imitează pân' și zgomotul de guri
A cărărilor pierdute de pe valea cu izvoare.
De s-ar ști... câte mâni albe rupe-ar flori mirositoare,
Câte buze ar închide gândul sântelor păduri!

Cine are-urechi s-audă ce murmur gurile rele
Și vorbărețele valuri și prorocitoare stele
De-ale grațiilor amoruri, de-ale nimfelor iubit;
Cine-ascultă și nu-nstrună arfa-i de cântări bogată,
Căci comori de taine-ascunde orice râu... Lunca ingrată
De-ar șopti, viața-i toată n-ar sfârși de povestit.

.................................................................................

Dar în camera îngustă lângă lampa cea cu oliu
Palid stă cugetătorul, căci gândirea-i a în doliu:
În zădar el grămădește lumea într-un singur semn,
Acel semn ce îl propagă el în taină nu îl crede,
Adâncit vorbește noaptea cu-a lui umbră din părete
­Umbra-și râde, noaptea face, mută-i masa cea de lemn.

Orbul sculptor în chilie pipăie marmura clară.
Dalta-i tremură... înmoaie cu gândirea-i temerară
Piatra rece. Neted iese de sub mână-i un întreg
Ce la lume își arată palida-i, eterna-i fire,
Stabilă-n a ei mișcare, mută-n cruda ei simțire ­
O durere-ncremenită printre secolii ce trec.

Iar pe piatra prăvălită, lângă marea-ntunecată
Stă Orfeu - cotul în razim pe-a lui arfă sfărâmată...
Ochiu-ntunecos și-ntoarce și-l aruncă aiurind
Gând la stelele eterne, când la jocul blând al mării.
Glasu-i, ce-nviase stânca, stins de-aripa disperărei,
Asculta cum vântu-nșală și cum undele îl mint.

De-ar fi aruncat în chaos arfa-i de cântări îmflată,
Toată lumea după dânsa, de-al ei sunet atârnată,
Ar fi curs în văi eterne, lin și-ncet ar fi căzut...
Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune
Și popoarele de stele, universu-n rugăciune;
În migrație eternă de demult s-ar fi pierdut.

Și în urmă-le-o vecie din nălțimi abia-văzute
Și din sure văi de chaos colonii de lumi pierdute
Ar fi izvorât în râuri într-un spaț despopulat;
Dar și ele-atrase tainic ca de-o magică durere
Cu-a lor roiuri luminoase dup-o lume în cădere
S-ar fi dus. Nimic în urmă - nici un atom luminat­

Dar el o zvârli în mare... Și d-eterna-i murmuire
O urmă ademenită toat-a Greciei gândire,
Împlând halele oceanici cu cântările-i de-amar.
De-atunci marea-nfiorată de sublima ei durere,
În imagini de talazuri, cânt-a Greciei cădere
Și cu-albastrele ei brațe țărmii-i mângâie-n zădar

Dar mai știi?... N-auzim noaptea armonia din pleiade?
Știm de nu trăim' pe-o lume, ce pe nesimțite cade?
Oceanele-nfinirei o cântare-mi par c-ascult.
Nu simțim lumea pătrunsă de-o durere lungă, vană?
Poate-urmează-a arfe-antice suspinare-aeriană,
Poate că în văi de chaos ne-am pierdut de mult... de mult.

*

Sau ghicit-ați vreodată ce socoate-un mândru soare
Când c-o rază de gândire ține lumi ca să nu zboare,
Să nu piard-a lor cărare, să nu cadă-n infinit?
Zvârcolindu-se aleargă turburate și rebele
Și să frâng-ar vrea puterea ce le farmăcă pre ele
Și s-alerge-ar vrea în caos de-unde turburi au ieșit.

Vecinicia cea bătrână, ea la lumi privea uimită.
Mii.. de ani cugetă-n minte la enigma încâlcită
Care spațiul i-o prezintă cu-a lui lumi și cu-a lui legi;
Și din secoli ce trecură ea s-apucă să adune
Toată viața și puterea, sucul tot de-nțelepciune
Și să pune să zideasc-un uriaș popor de regi.

Și atunci apare Roma în uimita omenire.
Gânduri mari ca sori-n caos a puternica-i gândire
Și ce zice-i zis pe veacuri, e etern, nemuritor;
Iar popoarele-și îndreaptă a lor suflete mărețe,
A lor fapte seculare, uriașele lor viețe,
După căi prescrise-odată de gândirea-ăstui popor.

Auzit-ați de-mpărații stând pe tron cu trepte multe?
Fruntea-ncinsă în luceferi făcea lumea să-i asculte,
Vorba lor era o rază în viața lumii-ntregi,
Țări bogate și-nflorite, mări vuinde-n adormire,
Cetăți vechi, popoare mândre stau sub falnica-i domnire
Și cezarii-mpart pământul în Senatul cel de regi.

Pe sub arcuri triumfale trece mândru-nvingătorul
Și-amețit abia aude cum vuiește surd poporul,
Cum a mărei glasuri multe se repetă, gem și fug;
Iar la carul lui de aur, cu coroane pe-a lor frunte
Și înfrânți de uimilire, cu priviri stinse și crunte,
Regii țărilor învinse gem cu greu trăgând în jug.

Roma arde și furtuna chiuind în ea se scaldă
Și frământă-n valuri roșii marea turbure și caldă
Și aruncă-n loc de spume nori de fum scântei și vânt:
Și în nunta ei grozavă turnuri negre ea aprinde
Și făcliile-uriașe cătră stele le întinde...
Evul arde - Roma este oceanicu-i mormânt.

Norii sunt o spuză-n ceruri și prin ei topite stele.
Și, ca oceanul negru răscolit de visuri grele;
Urbea își frământă falnic valuri mari de fum și jar;
Din diluviul de flacări, lung întins ca o genune,
Vezi neatins cu arcuri de-aur un palat ca o minune
Și din frunte-i cântă Neron... cântul Troiei funerar.

Lângă râuri argintoase, care mișcă-n mii de valuri
A lor glasuri înmiite, printre codri, printre dealuri,
Pintre bolți săpate-n munte, lunecând întunecos,
Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate,
Codrii de argint ce mișcă a lor ramuri luminate
Și păduri de-aramă roșă răsunând armonios.

Munți se-nalță, văi coboară, râuri limpezesc sub soare,
Purtând pe-albia lor albă insule fermecătoare,
Ce par straturi uriașe cu copacii înfloriți ­
Acolo Dochia are un palat din stânce sure,
A lui stâlpi-s munți de piatră, a lui streșin-o pădure,
A cărei copaci se mișcă între nouri adânciți.

Iar o vale nesfârșită ca pustiile Saharei,
Cu de flori straturi înalte ca [și] oaze zâmbitoare,
Cu un fluviu care poartă a lui insule pe el,
E grădina luminată a palatului în munte ­
A lui scări de stânci [înalte] sunt crăpate și cărunte,
Iar în halele lui negre strălucind ca și oțel

Sunt păduri de flori, căci mari-s florile ca sălci pletoase
Tufele cele de roze sunt dumbrave-ntunecoase,
Presărate ca cu lune înfoiete ce s-aprind;
Viorelele-s ca stele vinete de dimineață,
Ale rozelor lumine împle stânca cu roșeață,
Ale crinilor potire sunt ca urne de argint.

Pintre luncile de roze și de flori mândre dumbrave
Zbor gândaci ca pietre scumpe, zboară fluturi ca și nave,
Zidite din nălucire, din colori și din miros
Curcubău sunt a lor aripi și oglindă diamantină,
Ce reflectă-n ele lumea înflorită din grădină,

A lor murmur împle lumea de-un cutremur voluptos.
Într-un loc crăpată-i bolta, cu-a ei streșin-arboroasă
Și printr-însa-n cer vezi luna trecând albă și frumoasă
O regină jună, blondă și cu brațe de argint,
Ce unesc încrucișate a ei mantie-nstelată
Și albastră peste pieptu-i alb, ca virgină zăpadă,
Ochii ei cei mari albaștri peste nori aruncă blând,

Cari se-ntind albi ca zăpada și ca straturi argintoase
Oferindu-i flori de aur și viole-ntunecoase;
Ea din când ân când plivește câte una, aruncând
Flori de neauă peste ape ce alerg fulgerătoare,
Raze albe peste lumea văilor celor în floare,
Dungi de-argint în verzii codri, duioșie pe pământ.

Dar un nor pe ceruri negru se înalță și se-ncheagă.
Se formează,-ncremenește și devine-o domă-ntreagă.
Plin de umbra de columne ce-1 înconjură-mprejur;
Prin columnele-i mărețe trece câte-o rază mată,
A lui cupolă boltită a cu-argint înconjurată,
Pe arcatele-i ferestre sunt perdele de azur.

Luna înspre ea îndreaptă pasuri luminoase,-ncete,
Diadem de topiți aștri arde-n blondele ei plete,
Încălzind aerul serei, strălucindu-i fruntea ei;
Ale domei scări negrite se-nsenin - ca neaua-
Sara intră-n domă. Ard columne sub lumina ei cea clară
Și-și aruncă unu-ntr-altul umbra neagră dintre ei.

Stelele în cârduri blonde pe regină o urmează,
Aerul, în unde-albastre, pe-a lor cale scânteiază
Și rămân întunecate nalte-a cerurilor bolți;
Doma strălucește-n noapte ca din marmură zidită,
Prin o mreajă argintoasă ca prin vis o vezi ivită,
A ei scări ajung din ceriuri a stâncimei negri colți.

Iară fluviul care taie infinit-acea grădină
Desfășoară-în largi oglinde a lui apă cristalină,
Insulele, ce le poartă, în adâncu-i nasc și pier;
Pe oglinzile-i mărețe, ale stelelor icoane
Umede se nasc în fundu-i printre ape diafane,
Cât uitându-te în fluviu, pari a te uita în ceri.

Și cu scorburi de tămâie și cu prund de ambră de-aur,
Insulele se înalță cu dumbrăvile de laur,
Zugrăvindu-se în fundul râului celui profund,
Cât se pare că din una și acceași rădăcină
Un rai dulce se înalță, sub a stelelor lumină,
Alt rai s-adâncește mândru într-al fluviului fund.
Pulbere de-argint pe drumuri, pe-a lor plaiuri verzi - [o ploaie-]
Snopi de flori cireșii poartă pe-a lor ramuri ce se-ndoaie
Și de vânt scutură grele omătul trandafiriu
A-nfloririi lor bogate, ce mânat se grămădește
În troiene de ninsoare, care roză strălucește,
Pe când sălcii argintoase tremur sânte peste râu.

Aeru-i văratic, moale, stele izvorăsc pe ceruri,
Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viață de misteruri,
Vântu-ngreunând cu miros; cu lumini aerul cald;
Dintr-un arbore într-altul mreje lungi diamantine
Vioriu sclipesc suspinse într-a lunei dulci lumine,
Rar și diafan țesute de painjeni de smarald.

Pe când greieri, ca orlogii, răgușit pin iarbă sună,
De pe-un vârf de arbor mândru țes în nopțile cu lună
Pod de pânză diamantină peste argintosul râu,
Și cât ține podul mândru, pintre pânza-i diafană,
Luna râul îl ajunge și oglinda lui cea plană
Ca-ntr-o mândră feerie strălucește vioriu.

Peste podul cel ușure, zâna Dochia frumoasă
Trece împletindu-și părul cel de-auree mătasă,
Albă-i ca zăpada noaptea, corpu-i nalt e mlădiet,
Aurul pletelor strecoară prin mânuțele-i de ceară
Și prin haine argintoase străbat membrele-i ușoare,
Abia podul îl atinge mici picioarele-i de-omăt.

Trece râul și ușoară nalte scări de stânci ea suie
La ivirea-i zi se face în spelunci de cetățuie,
Ca o zi ea intră mândră în palatul ei de stânci;
Luna e plină de raze - sub căldura-i - argintoase,
Orice stea e-o piatră scumpă-- iară florile focoase,
Giuvaeruri umezite cu luminile adânci.

Umede tremur lumine pe boltirea cea albastră.
Zâna Dochia cu glasu-i cheam-o pasăre măiastră,
Ce zburând pin aer vine cu-a ei pene de păun;
Când acea pasăre cântă, lumea râde-n bucurie,
Pe-umărul cel alb o-așează și coboară-n văi aurie;
Unde-a râului lungi unde pintre papură răsun:

Într-o luntre - lemn de cedru - ce ușor juca pe valuri,
Zâna Dochia se suie dezlegând-o de la maluri
Și pe-a fluviului spate ea la vale îi dă drum;
Repede luntrea aleargă spintecând argintul apei,
Culcată pe jumătate, Dochia visa, frumoasă,
Și la luntrea ei bogată lebede se-nham-acum.

Dar din ce în ce coboară râul lat, el s-adâncește
În păduri întunecate, unde apa-abia sclipește,
Mai agiunsă de a lunei raze doar din când în când;
Tot mai nalți trunchii pădurii ca stâlpi mari și suri se urcă,
Pân-ajung de a lor ramuri în bolți mândre se încurcă,
Pân-acopăr cu-aste arcuri fluviul lat și profund.

Ca prin bolțile crăpate unei gotice ruine,
Mai străbat prin bolți de frunze razele lunei senine,
Împlând p-ici, pe colo râul cu fulgerătoare dungi;
Pe-umărul Dochiei mândre cântă pasărea măiastră,
Valuri râd și-ntunecoasă mână lumea lor albastră,
Repezind luntrea bogată pe șiroiurile lungi.

Pin pădurile de basme trece fluviul cântării.
Câteodată între codri el s-adună, ca a mărei
Mare-oglindă, de stânci negre și de munți împiedecat
Ș-un gigantic lac formează, într-a cărui sân din soare
Curge aurul tot al zilei și îl împle de splendoare,
De -poți număra în fundu-i tot argintul adunat.

Apoi iar se pierde-n codrii cu trunchi groși cu frunza deasă,
Unde-n arborul din mijloc e vrăjita-mpărăteasă,
Unde-n sălcii mlădioase sunt copile de-mpărat;
Codrul - înaintea vrajei o cetate fu frumoasă.
A ei arcuri azi îs ramuri, a ei stâlpi sunt trunchiuri groase,
A ei bolți streșini de frunze arcuite-ntunecat.

Sara sună glas de bucium și cerboaice albe-n turme
Pin cărările de codru; pe de frunze-uscate urme,
Vin rupând verzile crenge cu talangele de gât;
Și în mijlocul pădurii ocolesc stejarul mare
Pân' din el o-mpărăteasă iese albă, zâmbitoare,
Pe-umăr gol doniță albă - stemă-n părul aurit.

Din copaci ies zâne mândre, de-mpărat frumoase fete,
Ținând donițe pe umeri; gingașe; nalt-mlădiete,
Albe trec pin umbra verde, la cerboaice se înclin;
Ce sub dulcile lor mâne își oferă răbdătoare
Ugerele lor împlute, și în doniți sunătoare
Laptele-n cadență curge, codru-mplând c-un murmur lin.

Luntrea cea de lebezi trasă mai departe; mai departe
Fuge pe-albele oglinde ale apei ce se-mparte
Sub a luntrei plisc de cedru în lungi brazde de argint
Și din ce în ce mai mândre, mai înalte mai frumoase
Sunt pădurile antice - ele-ngroapă-ntunecoase
Cu-a lor vârfuri munții mândri, stâncile ce-n cer se-ntind.

Cât de lat să miște-un fluviu ale apei lui revolte,
Arbori de pe mal deasupră-i se ajung în mândre bolte,
Ramurile se-ntrețese, crengile se împletesc;
Frunza deasă smălțuiește nalta, verdea boltitură,
Râu-n vecinica lui umbră în adânc suspină, cură...
Pe-a lui maluri înflorite cai în umbră rătăcesc.

Soarele trecând pe codri a lui roată de-aur moale,
Vârfurile verzi de codri le îndoaie-n a lui cale,
Și sosind la vreo luncă însuși el vede mirat
Ce departe e pământul și ce nalți trunchii pădurii,
Și deși călătorește pe-a lor vârfuri, totuși murii -
­Bolțile groase de frunze - a lui raze nu străbat.

Lâng-izvoarele-nflorite pasc cai albi c-a mării spume ­
Zi ori noapte nu văzură de când sunt pe-această lume,
Luna sântă, stele de-aur, soare alb și zâmbitor,
Pentru ei necunoscute-s. Umbra verde clarobscură
Și mirositorul aer, fluvii ce sclipinde cură
În adâncile dumbrave pintre țărmii plini de flori ­

Astea numai le cunosc ei. - Coamele flutur c-argintul,
Ca la lebede se-ndoaie gâtul lor, iară pământul
Abia-atins e de picioare potcovite cu-aur roș;
Colo-n umbra îndulcită de miroase-mbătătoare,
Capul mic ei și-l ridică, nări îmflând spre depărtare
Și urechea ascuțind-o glas de-aud prin arbori groși.

Luntrea cea de lebezi trasă, mai departe, mai departe
Fuge pe-albele oglinde ale apei și se-mparte
Sub a luntrei plisc de cedru în lungi brazde de argint;
Și deodată zi se face - un ocean de lumină ­
Fluviul a ieșit din codri în câmpii fără de fine,
Care verzi și înflorite, mândre-n soare se întind.

Dar cât ține răsăritul se înalț-un munte mare ­
El de două ori mai nalt e decât depărtarea-n soare ­
Stâncă urcată pe stâncă, pas cu pas în infinit
Pare-a se vrea - iar fruntea-i, cufundată-n înălțime,
Abia marginile-arată în albastra-ntunecime:
Munte jumătate-n lume - jumătate-n infinit.

Iar în pieptu-acestui munte se arat-o poartă mare
­Ea: înalt este boltită și-ntră-adânc în piatra tare,
Iar de pragu-i sunt unite nalte scări de negre stânci,
Cari duc adânc în valea cea de-acol-abia văzută
Și-n pădurile umbroase cu-adâncimi necunoscute,
Și-n câmpii unde mii râuri s-argintesc plane ș-adânci.

Pe acea poartă din munte iese zori în coruri dalbe,
Ridicându-se în cerul dimineții dulci, rozalbe,
Pe-acolo soarele-și mână car cu caii arzători,
Pe-acolo noaptea răsare blonda lună argintoasă
Și popoarele de stele iese-n roiuri luminoase,
Și pe cer se împrăștie ca de aur sfinte flori.

Zeii Daciei acolo locuiau - poarta solară
În a oamenilor lume scările de stânci coboară ­
Și în verdea-ntunecime a pădurilor s-adun;
Și pe negre stânci trunchiate stau ca-n tron în verdea lume
Și din cupe beau auroră cu de neguri albe spume,
Pe când mii de fluvii albe nasc în umbră și răsun.

Câteodată-un corn de aur ei răsună-n depărtare,
Trezind sufletul pădurii, codrilor adânci cântare,
Cheamă caii lor ce-aleargă cu-a lor coame-mflate-n vânt;
Vin în herghelii de neauă, pe cărări de mult bătute
Și pe ei zeii încalic străbătând pe întrecute
Codrilor nalt întuneric, făr' de capăt pe pământ.

Dar adesea pe când caii dorm în neagră depărtare,
Luna, zâna Daciei, vine la a zeilor serbare;
Soarele, copil de aur al albastrei sfintei mări,
Vine ostenit de drumuri și la masă se așază.
Aerul se aurește de-a lui față luminoasă,
Sala verde din pădure strălucește în cântări.

Și ca zugrăviți stau zeii în lamina cea de soare.
Părul lor cel alb lucește, barba-n brâu li curge mare,
Creții buzei lor să numeri poți în aerul cel clar;
Hainele întunecate albe par în strălucire
Și ei râd cu veselie l-a păharelor ciocnire,
Iară luna rușinoasă pe sub gene s-uită rar.

Haina lungă și albastră e cusută numa-n stele.
Iară albii sâni de neauă strălucesc, cu de mărgele
Și mărgăritare salbă, pe un fir de aur prins;
Păru-i lung de aur galbăn e-mpletit în cozi pe spate,
Ochii ei căprii se uită la cerescu-i mândru frate
Și de melancolici gânduri al ei suflet e cuprins.

Înainte de plecare - ea, doinind din frunză, cheamă
Zimbrii codrilor cei vecinici, li desmiardă sura coamă.
Li îndoaie a lor coame, pe grumaz îi bate lin
Și pe frunți ea îi sărută, de rămân steme pe ele,
Apoi urcă negrul munte, pe șivoaiele de stele,
Lin alunecă ș-alene drumul cerului senin.

Îndărătu-acelui munte, infinita întinsoare
E frumoasa-mpărăție [mândră] a sântului soare
Și pe coaste sunt palate, ce din verzile grădini
Strălucesc marmora albă, și senină ca zăpada,
Cu intrări în veci deschise, cu scări netezi, colonade
Lungi de marmure ca ceara în lungi bolte se îmbin.

Pe-a ferestrelor mari [arcuri] sunt lăsate largi perdele,
Mreje lungi de aur rumăn - au țesut ani mulți la ele
Mânile aurorei albe. Aeru-i de diamant,
El plutește-n unde grele de miroase-mbătătoare
Peste văile ca râuri desfășurate sub soare,
Pe dumbrăvi cu rodii de-aur, peste fluvii de briliant.

Și oștiri de flori pe straturi par a fi stele topite,
Fluturi ard, sclipesc în soare, orbind ochii ce îi vede,
Ca idei scăldate-n aur și-n colori de curcubău;
Pe grădinile-nflorite, peste mândrele dumbrave
Norii mișcă sus în ceruri înfoiatele lor nave ­
Rostre de jeratec ș-aur, vele lungi de curcubău.

A-mpăratului de soare bolți albastre și cu stele
Se ridică-n caturi nalte tot castele pe castele.
Cu ferești de aur d-Ofir, cu oglinzi de diamant,
Cu scosuri de [albe] marmuri, cu covoare de purpură;
Printre mândrele coloane o cântare blând murmură ­
E un vânt cu suflet [dulce] într-un aer de briliant.

Și nici umbra nu se prinde d-atmosfera radioasă.
Ca prin apă cristalină trec cu frunțile frumoase,
Trec a soarelui copile printre aerul cel cald;
A lor păr e ca și ambra, ca și crinul a lor față,
Abia-atinse-s a lor umbre de o tainică roșață
Auroră trandafirie prin ferestre de smarald.

Într-o lume fără umbră e a soarelui cetate,
Totul e lumină clară, radioasă voluptate,
Florile stau ca topite, râurile limpezi sunt;
Numai colo în departe și-n albastră depărtare
Ale zorilor grădine [clar] se văd strălucitoare,
Cu boschetele de roze și cu crinii de argint.

Acolo sunt lacuri limpezi, rumene în a lor fire,
De-a grădinilor de roze tăinuită oglindire,
Și din curtea argintie zorile râzânde ies;
Haine verzi și transparente coprind membrele rozalbe
Și în lac ele aruncă roze cu mânuțe albe,
Netezind a lor sprâncene, dând din frunte părul des.

Într-o dulce și umbroasă, viorie atmosferă,
Se ridică dintre lunce, cu-a ei cupole de ceară
Închegate ca din umbră verde și argint topit,
Transparând prin diamantoasă fină de paingăn pânză,
Monastirea alb-a lunei ce prin lunci va să s-ascunză,
Cu cologne-nconjurate de a viței-ncolăcit.

Ai grădinei arbori mândri cu întunecatul verde
Conjurați s-acoperiți-s cu-iederă ce-n vârf se pierde;
Mișcând: florile ei albe - flamuri cu-nfloriții creți ­
Și în muri de frunzi lucinde, și în scări de flori pendente
Și în poduri legănate de zefire somnolente ­
Dintr-un arbore într-altul iedera trece măreț.

Spânzură din ramuri nalte vițele cele de vie,
Struguri vineți și cu brumă, poamă albă curie,
Și albine roitoare luminoasă miere sug;
Caii lunei albi ca neaua storc cu gura must din struguri
Și la vinul ce-i îmbată pasc mirositorii ruguri
Și în sara cea eternă veseli nechezând ei fug.

Și în monastirea lunei cu-argintoasă colonadă,
Vezi cum trece ea frumoasă - corpu-i dulce de zăpadă,
Umerii, cu-a lor lumine, par de aur moale blond,
Abia corpul coperit e de-un gaz moale ce transpare ­
Astfel. trece ea frumoasă, cu-a ei brațe sclipitoare,
Reflectată-n mii oglinde de pe muri și din plafond.

Și-n odăile înalte din frumoasa monastire
Sunt pe muri tablouri mândre, nimerită zugrăvire
Ale miturilor dace, a credinței din bătrâni;
Pin grădini cu albe-izvoare sunt a lunei dulci amoruri,
Sau palate argintoase unde zori trăiesc în coruri,
Sau pădurea cea vrăjită cu frumoasele-i regini.

Ăsta-i raiul Daciei veche,-a zeilor împărăție:
Într-un loc e zi eternă - Sara-n altu-n vecinicie,
Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai;
Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei
După moarte vin în șiruri luminoase [ce învie]
­Vin pin poarta răsăririi care-i poarta de la rai.
Colo Dunărea bătrână, liberă-ndrăzneață, mare
C-un murmur rostogolește a ei valuri gânditoare
Ce mișcându-se-adormite merg în marea de amar;
Astfel miile de secoli cu vieți, gândiri o mie,
Adormite și bătrâne s-adâncesc în vecinicie

Și în urmă din izvoare timpi răcori și clari răsar.
Dar pe-arcade negre-nalte ce molatec se-nmormântă
În a Dunării lunge valuri ce vuiesc și se frământă,
Trece-un pod - un gând de piatră repezit din arc în arc
Valurile-nfuriate ridic frunțile răstite,
Și izbind cu repejune arcurile neclintite,
Gem, picioarele le scaldă la stâncosul lor monarc.

Peste pod cu mii de coifuri trece-a Romei grea mărire
Soarele orbește-n ceruri de a armelor lucire,
Scuturi ard, carăle treier și vuiesc asurzitor;
Iar Saturn, cu fruntea ninsă stând pe steaua-i alburie
Și-aruncând ochii lui turburi peste-a vremii-mpărăție,
Aiurind întreabă lumea: - Și aceia-s muritori?

Colo unde stau Carpații cu de stânci înalte coaste,
Unde paltinii pe dealuri se înșir ca mândră paste,
Munții țeapăna lor frunte o suiau-n-albastre bolți,
Stau tăcuți ostașii Romei, ridicând fruntea lor lată
Străluciteșe lor coifuri, la stâncimea detunată,
Unde ultima cetate ridica-n nori a ei colți

Nori ca de bazalt de aspri se zidesc pe-albastra boltă,
Parc-auzi a Mării Negre și a Dunării revoltă
Și a lumii-ncheieture parcă le auzi trosnind;
Răsculatu-s-a-Universul contra globului din aer?
Stelele-n oștiri se mișcă? împărații sori se-ncaier?
Moare lumea? Cade Roma? Surpă cerul pe pământ?

Nu. Din fundul Marii Negre, din înalte-adânce hale,
Dintre stânce arcuite în gigantice portale
Oastea zeilor Daciei în lungi șiruri au ieșit ­
Și Zamolx, cu uraganul cel bătrân, prin drum de nouri,
Mișcă caii lui de fulger și-a lui car. Călări pe bouri,
A lui oaste luminoasă îl urma din răsărit.

Ca o negur-argintie barba lui flutură-n soare,
Pletele-n furtună-nflate albe ard ca o ninsoare,
Colțuroasa lui coroană e ca fulger împietrit,
Împletit cu stele-albastre. Răsturnat în car cu rune,
Cu-a lui mân-arată drumul la oștirile-i bătrâne

Și de dor de bătălie crunt e ochiul strălucit.
Astfel arcul nalt din ceruri el îl urcă cu grandoare.
Munții lungi își clatin codrii cei antici, și-n răsunare
Prăvălesc de stânci căciule, salutând întunecat;
Iar flamida lui cea albă zvârle falduri de zăpadă,
Când el brațul își ridică strigând stâncelor să cadă,
Mișcând codrii de răsună în imperiul lor urcat.

Și-n zenit opri oștirea-i peste armia romană.
Decebal! el strigă-n nouri - îi detun, îi iau la goană
Și Danubiul o să beie a lor sacre legiuni.
Decebal s-arată palid în fereasta naltă-ngustă
Și coroana și-o ridică cătr-imaginea augustă
Și se uită cu durere la divinii săi străbuni.

Iar pe plaiuri verzi de munte oștile-urbei risipite
Privesc cerul, zeii dacici, armiile lor pornite ­
Rupt e șirul lor pe-alocuri de al soarelui foc roș.
Pe un trunchi înalt de stâncă chiar cezarul stă-n uimire:
- Ridicați semnele urbei înspre-a cerului oștire
Și strigați: Cu noi e Roma! - Codri-adânci și-ntunecoși

Clocotesc de lungul freamăt și de-a armelor sunare.
Armia: "Cu noi e Roma!" Acvilele-i ard în soare.
Van din Sarmisegetuza vin săgeti în roșii ploi,
Scuturi se îndrept spre dânsa, oprind grindina de-aramă,
Zeii urlă - stânci se clatin, norii-n fâșii se distramă
Și de fulgeri lungi șiroaie curg în munții rupți și goi.

Din apus vin zeii Romei: Pe o stea de vulturi trasă,
Zeus de nori-adunătorul urcă bolta maiestoasă,
Mart încoardă arcul falnic spre Zamolxe ațintit;
Ca să scape neamul nobil răsărit din a lui coaste,
Însuși el a urbei semne le ridică înspre oaste,
Și de-antica lui turbare tremur norii de granit.

Lumea pare răsculată din caotic-adâncime.
Nori se suie-n stâlpi și-n globuri. Din eternă-ntunecime
Ca să lupte-acuma Joe pe titani i-a liberat;
Și tunând ei urcă cerul; surpând scările de nouri,
De sub scuturi de fier negru arcurile-ntind în bouri
De se năruie văzduhul de-al săgeților vărsat.

Negurile-n stâlpi se-ncheagă, suind vârful lor în soare
­Par un codru 'sur și vecinic. Lunci albastre lucitoare
Se deschid ca loc de luptă în păduri de nori ș-argint;
Pintre stâlpii suri s-arată coifuri mândru așezate,
Pe pletoase frunți divine - pavezi de-aur ridicate,
Lănci ce fulgeră în soare, arcuri ce se-mind în vânt.
Joe-ncruntă-a lui sprânceană și ca un copil tresare
Vechiul glob - munții se clatin, ceruri tremur, marea moare.
E semnalul cel de luptă într-armiile de zei;
Și Zamolx frânele lasă cailor lui de jeratic,
Coama lor se îmflă-n limbe de-aur - tremur nebunatec,
Bouri daci răstindu-și fruntea surpă norii toți cu ei.

Lupta-i crudă, lungă, aspră. Lumin pavezele dave,
Sori și lune repezite printr-a norilor dumbrave
Ard albastrele armure ale zeilor romani;
Pașii lor amestec cerul - caii tropotă, iar bouri
Ca de tunete un secol împlu halele de nouri
Și se frâng crâșnind în scuturi spadele-albe-a lui Vulcan.

În zădar, căci neînvinse șiruri lungi de bătălie
Îsi zdrobesc armele-n scuturi pe a cerului câmpie:
Neînvinși ș-unii și alții - ș-unii ș-alți nemuritori.
În zădar Marte s-aruncă spre a sparge șiruri dace
Și în van fulgeră Joe supra coifelor audace,
Neclintiți stau ș-unii ș-alții în măreață lupta lor.

Pe un arc de cer albastru în senină depărtare,
Rezimați pe lănci și scuturi, zeii nordici stau în soare,
O eternă auroră răcorește lumea lor;
Iar în fruntea-acelei bolte, pe un tron cu spata mare,
Odin adâncit în gânduri vede-a luptei lungi grandoare
Și coroana-i de-aur luce pe-a lui, frunte arzător.

Pletele-albe cad c-argintul pe-umere-n fir îmbrăcate.
Lin își netezește barba și priviri întunecate
Ochii lui cei mari albaștri spre luptași au îndreptat;
Freea albă ca zăpada; zveltă, în albastră haină,
Capul ei muiat în aurul pletelor, c-o dulce taină,
Razimă de-umerii aspri 1-al Valhalei împărat:

Cântăreț e uraganul pentru lupta care arde,
Bolta lirei lui e cerul, stâlpi de nori sunt a lui coarde
Vânturând stelele roșii prin argintul neguros,
Ele lunecă frumoase prin îmflarea sântă-a strunii,
Gânduri d-aur presărate în cântările furtunii;
Codri-antici de vânt se-ndoaie și răspund întunecos.

Joe vulturilor lasă frânele. Cu-a lor aripe
Lungi și negre ei întunec' soarele. Iară în râpe
Goale și adânci de nouri e Zamolxe.-n a lui car
­El văzu capul lui Joe, cum 1-apus de soare-n vale
Vezi un vârf de munte negru scris cu raze triumfale,
Pe când el cu întuneric peste văi stă temerar.

Ochii-olimpicului negri ațintesc carul. Cu frică,
Spre-a opri acea privire, dacul manta și-o ridică.
Caii speriați nechează, tremurând ei se înalță;
C-o strigare rece Joe fulgerul i-nfige-n coaste
Și a zeilor Daciei cruntă și măreață oaste
Orbită aude glasul părintelui lor rănit

Și-o întorc la fugă; caii, carul rupt în nori răstoarnă,
Din titanicele arcuri ploaie de săgeți se toarnă,
Nimerind, în agate goale pe fugarii cei divini;
Și răniți, urlând ei bolta o coboară; ș-o coloră.
Cu-a lor sânge care-n râuri ude, roșii, de-auroră,
Împle-a norilor spărture cu mari lacuri: de rubin.
Nori fug și se desfășur - bolta limpede se-ndoaie.
În zenit stau zeii Romei în auritele lor straie,
Lăncile și-ncrucișează privind armia din văi;
A lor chipuri luminoase strălucesc frumoase-n soare,
Ei și-ntorc caii cei falnici și-auritele lor care
Spre apus - iar roșul soare îi urmează-ncet pe ei.

Zeii daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale,
Se reped pe trepte nalte și cobor în sure hale.
Cu lumina, ei îngroapă a lor trai întunecos;
Dară ea, înfiorată de adânca ei durere,
În imagini de talazuri cânt-a Daciei cădere
Și cu-albastrele ei brațe țărmii-i mângâie duios.

Se constelă sara. Ziua a fugit în lumea mării
Și pe culmile de munte focuri au aprins străjerii;
Ca și pete mari de aur-n-umbra văilor adânci,
Ele par suspinse-n nouri. Lângă foc străjerii-aruncă
Pe pereții suri de piatră umbra lor fantastic-lungă.
Armia doarme pe pajiști ridicate și sub stânci.

Sub o stâncă lângă focul ce pereții îi afumă,
Cezaru-i culcat pe paie, singur, cu-a lui grije numa;
Sub el, văile adânce pline de neguri și somn.
El privea la focuri roșii și la stânci de umbră pline;
Ca un clopot clar albastru și stropit cu mii lumine
Cerul lumea o cuprinde cu sinistru-i mândru domn.

Amorțit el mișcă limba lui de tunet printre nouri,
Trezea, scăpărând printr-înșii, ale văilor ecouri,
Iar în cârduri cuvioase stelele se mișcă-ncet,
Intră-n domele de neguri argintii, multicoloane;
De-a lor rugă-i plină noaptea. A lor dulci și moi icoane
Împlu văile de lacrimi, de-un sclipit împrăștiet.

Ale focurilor raze cearcă neguri să străbată
Și de lunge de lumină umbra văii e tăiată,
Cari trec prin întuneric râuri și izvoare-albind ;
Luminând în ochi de codri, scăpărând pe repezi unde,
Vântul c-o suflare plânsă codrii negri îi pătrunde
Și vrăjește lin din frunze, și vorbește aiurind.

Pe un vârf de munte negru rari în lună stau stejarii,
Iar Traian pare că vede răsărind prin ei cezarii,
Salutând a Romei semne cu-a lor mort, adânc surâs;
Și încet ei trec prin aer, privind lung cetatea dacă,
Binecuvântând oștirea spre apus ei iarăși pleacă,
A lor șiruri luminoase împlu aerul de vis.

Înrădăcinată-n munte cu trunchi lungi de neagră stâncă,
Răpezită nalt în aer din prăpastia adâncă,
Sarmisegetuza-ajunge norii cu-a murilor colți;
Și prin arcurile-nguste, făclii roșii de rășină
Negrul nopții îl pătează cu bolnava lor lumină,
Rănind asprul întuneric din a halelor lungi bolți.

Și prin arcuri îndoite la lumini de roșii torții,
Adunați văzu cezarul la cumplita mas-a morții:
Ducii daci. Făclii de smoală sunt înfipte-n stâlpi și-n muri.
Luminând halele negre, armuri albe și curate,
Atârnate de columne, lănci și arcuri răzimate
De păreți - pavezi albastre strălucind pe stâlpii suri.

Ducii-s nalți ca brazi de munte, tari ca și săpați din stâncă,
Crunt e ochiul lor cel mare, tristă-i raza lor adâncă,
Pe-a lor umeri spânzur roșii piei de tigru și de leu,
Tari la braț și drepți la suflet și pieptoși, cu spete late,
Coifuri ca granit de negre au pe frunte așezate
Și-a lor plete lungi și negre pe-umeri cad de semizeu.

Cupele - țeste de dușman - albe, netede, uscate,
În argint, cu toarte de-aur prea maestru cizelate-
­Și cu ele-n mână-nconjur lunga masă de granit;
Vor mai bine-o moarte crudă decât o viață sclavă,
Toarnă-n țestele mărețe vin și peste el otravă,
Și-n tăcerea sânt-a nopții ei ciocnese, vorbesc și râd.

Râd - și râsul însenină adâncita lor paloare.
Se sting una câte una faclele mirositoare,
Se sting una câte una viețile ducilor daci;
De pe scaune cad pe piatra rece, sură, ce podește
Sala. - Toți, toți pân' la unul. Unul încă tot trăiește,
Arde sânta lui coroană, fulger ochii lui audeci.

Luna-n ocean albastru scaldă corpul ei de aur,
Luminând culmile sure și adâncul colcântaur,
Dintru care-ieșit se vâră-n nouri anticul castel;
Decebal (palid ca murul văruit în nopți cu lună)
Se arată în fereastă și-și întinde alba mână
Moartă din flamida neagră ce-1 acopere pe el.

El vorbește. Și profetic glasu-i secolii pătrunde:
Sufletu-i naintea mortii lumineaz-a vremii unde;
Gândul lui - o prorocie, vorba lui - mărgăritar;
Și l-aude valea-adâncă si 1-aud stelele multe
De pe stânca lui cezarul stă-n uimire să-l asculte,
Vorbele-una câte una lunecă-n ureche-i clar:

Vai vouă, romani puternici! - Umbră, pulbere și spuză
Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză,
Vremi veni-vor cînd nepoții n-or pricepe pe părinți
­Cât de naltă vi-i mărirea tot așa de-adânc căderea.
Pic cu pic secând păharul cu a degradărei fiere,
Îmbăta-se-vor nebunii - despera-vor cei cuminți.

Pe-a istoriei mari pânze umbre-a sclavelor popoare
Prizărite, tremurânde trec - o lungă acuzare
Târând sufletul lor veșted pe-al corupției noroi.
Voi nu i-ați lăsat în voia sorții lor. Cu putrezirea
Sufletului vostru propriu ați împlut juna lor fire,
Soarta lor vă e pe suflet - ce-ați făcut cu ele? Voi?

Nu vedeți că în furtune vă blăstamă oceàne?
Prin a craterelor gure răzbunare cer, vulcane
Lava de evi grămădită o reped adânc în cer,
Prin a evului nori negri - de jeratic cruntă rugă
Cătrei zei - ca neamul vostru cel căzut, ei să-l distrugă
Moartea voastră: firea-ntreagă și popoarele o cer.

Va veni: Stârniți din pace de-a prorocilor cântare,
Din hăduri eterne;hale verzi; vor curge mari popoare
Și gândiri de predomnire vor purta pe fruntea lor;
Constelații sângeroase ale boltelor albastre
Zugrăvi-vor a lor cale spre imperiile voastre,
Fluvii cu de pavezi valuri înspre Roma curgători.

De pe Alpi ce stau deasupra norilor cu fruntea ninsă,
De prin bolți de codru verde, de prin stâncile suspinse,
Pe a pavezelor sănii coborâ-vor în șivoi;
Cu cenușa pocăinței și-a împlea pământul fruntea,
Cu cenușa Romei voastre - moarte legioane - punte
Peste râuri. Și nimica nu se v-alege din voi.

Veți ajunge ca-n tâmpire, în sclavie, degradare.
Pas cu pas cade-n rușine neamul vostru sânt și mare:
Că-n iloți se va preface gintea de-nțelepți și crai;
Când barbarii vor aduce delta sântelor lor vise;
Îmbrâncind în întuneric toate cele de voi zise.
Vai vouă, romani puternici, vai vouă, de trei ori vai!

Astfel zise. În blăstămu-i mâna-i albă și uscată
El o scoate pe fereastă și coroana-ntunecată
De pe frunte o aruncă în abisul văii-adânci;
Palid, adâncit ca moartea, ca o umbră stă în lună,
Părul lui de vânt se îmflă, iară vorbele-i răsună
Și blestemu-i se repetă repezit din stânci în stânci!

Și uimit stătea cezarul... - Cugeți tu; pământ? - el zise -
­Avem noi în mâni a lumei soarte sau cortegi de vise?
Hotărâți de-a ta gândire urmăm azi ziua de ieri?...
Și în ordinele-eterne mișc-asupra-i universul
Oceanele-i de stele. Ce ironic li e mersull
Cezare! cât pai de mare - și ce mic în adevăr!

Sâmburele crud al morții e-n viață... Și-n mărire
Afli germenii căderei. Astfel toate sunt în fire.
Astfel au căzut romanii, mari în bine, mari în rău.
Da-i cumplit să vezi un popol osândit să fie mare
Chiar în rău, că mereu crește rușinoasa-i degradare
Și nici moartea nu-i trimite nenduratul Dunmezeu.

Căci a morții braț puternic... când stă viața s-o despartă,
Nu se-ndură să ridice sângeroasa-i lungă bardă;
Cum călăul greu se-ndeamnă la un cap d-imperator;
Zeii pregetă să-și deie-a lor sentință... Și-n uimire
Cugetă - de au fost popol destinat, spre nemurire;
Au fost ei - și dacă mor ei - suntem noi nemuritori...

Strănepoții?... Rupți din trunchiul ce ni da viață fertilă
Pe noi singuri ne uitarăm pintre secoli făr de milă.
Ei purtau coroane de-aur, noi ducem juguri de lemn...
Exilați în stânci bătrâne au umplut ei cu noi lumea,
Am uitat mărirea veche, cu rușine chiar de nume,
Multe semne de peire și de viață nici un semn.

Au fost vremi când pe pământul lor n-aveau loc să-nmormânte
Morții lor... P-inimi regale și pe membrele lor sfinte
Spânzura zdrențe-umilite de sclavi [și] de cerșitori ­
Căci simțiră-n ei scânteia care secolii aprinde.
Întronați au fost în tronuri arse-n foc... Și pe-a lor frunte
Pusu-ș-au de fier coroane arse-n foc sfășiitor.

Și deși-n inima noastră sunt semințe de mărire,
Noi nu vrem a le cunoaște; căci străina-ne gândire
Au zdrobit a vieții veche uriaș, puternic lanț;
Secoli lungi ce-au rămas văduvi de a Romei spirit mare
L-au creat... În noi el este noi îl stingem. Dacă moare
Noi murim... ramul din urmă din trupina de giganți.

Când îi cugeți, cugetarea sufletu-ți divinizează.
În trecut mergem, cum zeii trec în cer pe căi de raze.
Peste adâncimi de secoli ne ridică curcubei;
Un popor de zei le trecem, căci prin evi de vecinicie
Auzim cetatea sfântă cu-nmiita-i armonie...
Și ne simțim mari, puternici, numai de-i gândim pe ei...

Miazănoaptea-n visuri d-iarnă își petrece-a ei viață.
Doarme-n valurile-i sfinte și-n ruinele-i de gheață,
Însoțită de-ani o mie cu bătrânul rege Nord,
Ce, superb în haina-i albă, barba-n vânturi, fruntea ninsă
Rece suflă,-n nori aruncă vocea-i turbure și plânsă,
Îmbătat de mândre stele și cântat de-al mării-acord.

Reci și triști petreceau soții; iarna-n zilele-i eterne
Văl de-argint peste pustiuri ca lințoliu îl așterne.
Vânturi reci îs respirarea undelor ce-au amorțit;
Arfa lui prin nouri strigă - inima-i e ger și gheață ­
Marea, ca să delireze, vânturi să mugească-nvață
­Stelele s-oglindă-n neauă pe pustiul nesfârșit.

Dar atuncea când sosește blânda miezenopții oră,
Ceru-albastru ca safirul mândre raze îl coloră
Și din a Nordului frunte plin se nalță-astrul polar
Atunci marea nu răsare printre stânci de vânt gonită,
Vântul pe-aripi nu mai duce pulberea iernei-aurită,
Toate tac când raza-i albă cade-n marea de amar.

Și când steaua se înalță de pe fruntea lui de rege,
Nordu-atunci cu visuri mândre noaptea lungă și-o petrece.
De pe stânca-n care tronă, el picioare de granit
Le întinde-n fundul mării cel amar și fără fine.
Păru-i alb flutură-n vânturi, stuf de raze lungi, senine,
Umerii, dealuri de neauă se înalță-n infinit.

Iară fruntea lui uscată stă prin viscole rebele,
Surpând nourii cei aspri și amestecați cu stele ­
Jos e-nmormântat [de mare,] sus e-ncununat de cer;
Atunci luciul mării tulburi se aplană, se-nsenină
Și din fundul ei sălbatec auzi cântec, vezi lumină ­
Visul unei nopți de vară s-a amestecat în ger.

Și în fundul mării aspre, de safir mândre palate
Ridic bolțile lor splendizi, ș-a lor hale luminate,
Stele de-aur ard în facle, pomi în floare se înșir;
Și prin aerul cel moale, cald și clar prin dulci lumine
Vezi plutind copile albe ca și florile vergine,
Îmbrăcate-n haine-albastre, blonde ca-auritul fir.

Albe sunt ca neaua noaptea, fața înecată-n raze
­Priivește însuși cerul dintre nouri să le vază:
Despletit flutură pe-umeri, moale, dulce, părul blond.
Noaptea-n nori visează stele și se uită-n fund de mare,
Luna fin roșește-n față de amor și de mirare,
Se aplană de uimire valu-albastru vagabond.

Dară una-i fiica mării ca o lacrimă de aur.
Păru-i curge la călcâie ca un lung și scump tezaur:
E a stelelor regină, e al nopții meteor.
Ades albă dintre valuri de-a înot marea despică
Și albastrul blând al mării albul sînilor ridică,
Valurile-n cânt salută sântul apelor odor.

Acolo în fundul mării, în înalte-albastre hale,
Șed la mere lungi de piațră zeii falnicei Valhale;
Odin stă-n frunte - cu părul de ninsoare încărcat;
Acolo decid ei moartea Romei și o scriu în rune,
Presun de argint și zale pun pe caii ca furtune
Astfel se gătesc de ducă pentru drumu-ndelungat.

Și atunci furtuna mândră dezrădăcinat-a marea.
Ea zvârlea frunți de talazuri către stelele-arzătoare.
Ridica sloiuri de gheață, le-arunca în șanț de nori,
Vrând să spargă cu ei cerul. - Într-un colț de cer e vară
Și pe scările de-ivoriu unii dintre zei coboară -
­Strălucea-n noaptea bătrână fețele ca palizi sori.

Prin a valurilor vaiet, pin a norilor strigare,
Deschidea portale-albastre mândra și bătrâna mare.
Desfăcu apele-n două dumnezeilor călări
Și la țărm cu stânce rupte de a undelor bătaie
S-adun toți. Aurul din plete lucea-n luna cea bălaie,
Coifuri străluceau albastre ca lumina sfintei mări.

Și pornesc. Odin ș-aruncă sulița prin nori de-aramă,
Care trece - un ac de aur într-a cerului maramă,
Arătând pe neauă drumul l-al Italiei pământ.
Ei se duc se duc prin câmpii așternuți cu-albă ninsoare,
Strălucea albastru-oțelul de pe membrele barbare,
Pletele le-îmfla furtuna bărbile sclipeau în vânt.

Ei apar pe-un dâmb al Romei - ea dormea sfântă ș-antic
Peste lumea-i adormită câte-o stea din ceruri pică,
Secoli grămădiți înțr-ânsa dorm ca și când n-ar fi fost.
Cugetat-ați vreodată noaptea ce-i lumea întinsă?
Visurile Omenirei, dorurile ei nenvinse
Dorm... dacă ar dormi vecinic - cine-ar ști că ele-au fost

Țara pare-a fi a lunei mândră veselă grădină.
Lumină un gând de aur, sus pin nori, luna cea plină,
Roma-n stele strălucește pe-a ei dâmburi, lângă râu;
Ei privesc urbea eternă, ce pe dealuri fin străluce,
Sulița pe loc s-oprește, se preface-n d-aur cruce.
Odin moare - Tibrul este a Credinței lui sicriu.

Cum sub stânci, în întuneric, măruntăile de-aramă
A pământului, în lanțuri, țin legat și fără teamă
Sufletul muiat în flăcări a vulcanului grozav,
Astfel secoli de-ntuneric țin în lanțuri d-umilire
Spiritul, ce-adânc se zbate într-a populilor fire,
Spiritul, ce-a vremei fapte, de-ar ieși, le-ar face prav.

Dar de secoli fierbe lumea din adâncuri să se scoale.
Cum vulcanul, ce irumpe, printre nori își face cale
Și îngroapă sub cenușă creațiunea unei țări,
Astfel fiii tari și tineri unor secole bătrâne
Lumea din încheieture vor s-o scoată, din țâțâne
Să o smulgă, s-o arurce în zbucnirea nouei eri.

Tricolorul plin de sânge e-mplântat în baricade,
Clopotele url-alarmă pe Bastilia ce cade
Și poporul muge falnic, ca un ocean trezit;
Sfarmă tot, și pe-a lui valuri, ce le urcă cu mândrie,
Îl înalță firi cumplite, cari-1 duc, o vijelie,
Să îngroape sub ruine, ce-n picioare a strivit.

Și prin negrele icoane unor zile fără frâuri,
Unde viața e-o scânteie, unde sânge, curge-n râuri,
Palid, adâncit, sinistru, trece tigrul Robespierre;
Și privirea-i sângeroasă s-ațintează ca spre pândă:
Căci ce scrie e-o sentință, ce gândește e-o osândă
Într-un cran săpat ca-n piatră fierb gândirile-i de fier.

Dar el cade - și s-așază ale mării nalte unde.
A dreptății aspră rază în popor adânc pătrunde,
Zilele de îngrozire s-a contras într-un fantom;
Dar puteri neliniștite, ce trăiesc în adâncime,
Ar vrea țărmul să-l evadă, să înece cu mărime
Lumea. Ele se concentră în suflarea unui om,

Mare, că-i purtat pe umeri de adânci si mândre vremuri:
Căci gândiri, cari ieșise dintr-a lumii lung cutremur,
El le poart-unite-n frunte și le scrie pe stindard;
Când în lumea subjugată pentru drepturi ridic-arma,
Arătarea-i salutată de popoare... regi se sfarmă
Și a gloriei mândre stele îântr-a lumei noapte ard.

Și de-accea a lui flamuri le-nsoțesc cu-nsuflețire.
El îfi duce la îânvingeri, el îi duce la peire.
Cine moare - moare-n cuget c-a rămas trăind în el;
Tot ce-i nobil și puternic în ăst secol de mândrie
Îl urmează... Căci prin noaptea unei lumi în bătălie
Lin lucește-eterna pace, luminos și mândru țel.

Cătră țelul care-n noapte le lucește ca un soare
Ei se duc prin zeci de lupte, urmărindu-1 cu ardoare,
Zeci de mii cad, pe-a lor urme răsar alte zeci de mii,
Steaua-i duce, ei urmează printre veri și printre ierne
Până unde-eterna iarnă munți de neauă-n câmpi aștern
Unde crivățul visează uriașe vijelii.

Ș-atunci Nordul se stârnește din ruinele-i de gheață,
Munții plutitori și-i sfarmă și pe-a câmpurilor față
El ridică visuri nalte... volburi mari de frig se văd
Și trecând pestes oștire o îngroapă... Și cu fală
El ridică drept făclie aurora-i boreală
Peste-oștirea-ntroienită în pustiul... de omăt.

Nordul m-a învins - ideea m-a lăsat. Și ca un soare
Vezi că-ncepe a apune într-a secolilor mare,
Aruncând ultima-i rază peste Domul d-Invalizi.
La apus privește lumea în duioasa ei uimire.
N-a fost om acel ce cade, ci a veacului gândire
A trăit în el... Cu dânsul cartea lumii iar s-a-nchis.

Exilat în stânce sure și-n titanica-i gândire,
Ca Prometeu ce-a-adus lumei a luminei fericire,
De pe-o piatră el privește lingușirea mării-adânci;
Acolo, gonit de soarte și de gânduri el adoarme,
Cu durere-adâncă marea vrea pământul să-l răstoarne
Și izbea mugind de doliu în mormântul lui de stânci.

Sori de sting și cad în caos mari sisteme planetare,
Dar a omului gândire să le măsure e-n stare...
Cine-mi măsur-adâncimea - dintr-un om?... nu - dintr-un gând
Neaprofundabil. Vană e-a-nvățaților ghicire.
Cum în fire-s numai margini, e în om nemărginire.
Cât geniu, câtă putere - într-o mână de pământ.

Într-un cran uscat și palid ce-l acoperi cu o mână,
Evi întregi de cugetare trăiesc pacinic împreună,
Univers; râuri de stele - fluvii cu mase de sori;
Viața turbure și mare a popoareler trecute,
A veciei văi deschise-s cu-adâncimi necunoscute,
Vezi icoana unui secol lângă chipul unei flori!
Tu, ce în câmpii de caos semeni stele - sfânt și mare,
Prin ruinele gândirii-mi, o, răsari, clar ca un soare,
Rupe vălurile d-imagini, ce te-ascund ca pe-un fantom;
Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gîndire,
Ce ții bolțile tăriei să nu cadă-n risipire,
Cine ești?... Să pot pricepe și icoana ta... pe om.

Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a ta mărime,
Printre bolțile surpate să mă uit în adâncime:
De-oi vedea a ta comoară, nu regret chiar de-oi muri.
Oare viața omenirei nu te caută pe tine?
Eu un om de te-aș cunoaște, chiar să mor mi-ar părea bine.
Dar să știu - semeni furnicei ce cuteaz-a te gândi?

Cine-a pus rite semințe, ce-arunc ramure de raze,
Într-a caosului câmpuri, pintre veacuri numeroase,
Ramuri ce purced cu toate dintr-o inimă de om?
A pus gânduri uriașe într-o țeastă de furnică
O voință-atât de mare-ntr-o putere-atât de mică,
Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom.

Vai! în van se luptă firea-mi să-nțeleagă a ta fire!
Tu cuprinzi întregul spațiu cu a lui nemărginire
Și icoana-ti n-o inventă omul mic și-n margini strâns.
Jucăria sclipitoare de gîndiri și de sentințe,
Încurcatele sofisme nu explic' a ta ființă
Și asupra cugetării-ți pe mulți moartea i-a surprins.

Oamenii au făcut chipuri ce ziceau că-ți seamăn ție,
Te-au săpat în munți de piatră, te-au sculptat într-o cutie
Ici erai zidit din stânce, colo-n așchii de lemn sfânt;
Ș-apoi vrură ca din chipu-ți să explice toate. Mută
La rugare și la hulă idola de ei făcută
Rămânea!... Un gând putemic, dar nimic - decât un gând.

În zădar trimit prin secoli de-ntrebări o vijelie,
Să te cate-n hieroglife din Arabia pustie,
Unde Samum își zidește zise-n aer, din nisip.
Ele trec pustiul mândru ș-apoi se coboară-n mare,
Unde mitele cu-albastre valuri lungi, strălucitoare,
Înecând a mele gânduri de lungi maluri le risip.

Prefăcute-n vulturi ageri cu aripi fulgerătoare,
C-ochi adânci și plini de mite, le-am trimis în cer să zboare
Dar orbite, cu-aripi arse pe pământ cad îndărăt;
Prefăcute-n stele de-aur merg pân' l-a veciei ușă,
Dară arse cad din ceriuri și-mi ning capul cu cenușă
Și când cred s-aflu-adevărul, mă trezesc - c-am fost poet

Ca s-explic a ta ființă, de gândiri am pus popoare,
Ca idee pe idee să clădească pân-în soare,
Cum popoarele antice în al Asiei pământ
Au suit stâncă pe stâncă, mur pe mur, s-ajungă-n ceruri.
Un grăunte de-ndoială mestecat în adevăruri
Și popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt

Cum ești tu nimeni n-o știe. Întrebările de tine,
Pe-a istoriei lungi unde, se ridică ca ruine
Și prin valuri de gândire mitici stânce se sulev;
Nici un chip pe care lumea ți-l atribuiește ție
Nu-i etern ci cu mari [cete] d-îngeri, de ființi o mie,
C-un cer încărcat de mite asfințești din ev în ev.

Timp, căci din izvoru-ți curge a istoriei gândire,
Poți răspunde la-ntrebarea ce pătrunde-a noastră fire,
La enigmele din cari ne simțim a fi compuși?
Nu!... Tu măsuri intervalul de la leagăn pân' la groapă.
În ăst spaț' nu-i adevărul. Orologiu ești [ce sapă...]
Tu, nedând vo dezlegare, duci 1-a dezlegărei uși.

Ș-astăzi punctul de solstițiu a sosit în omenire.
Din mărire la cădere, din cădere la mărire,
Astfel vezi roata istoriei întorcând schițela ei;
În zădar palizi, siniștri, o privesc cugetătorii
Și vor cursul să-l abată... Combinații iluzorii ­
E apus de Zeitate ș-asfințire de idei.

Nimeni soarele n-oprește să apuie-n murgul serei,
Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării,
Nimeni noaptea să se-ntindă pe-a istoriei mormânt;
Mulți copii bătrâni crezut-au cum că ei guvernă lume,
Nesimțind că-s duși ei singuri de un val fără de nume,
Că planetul ce îi poartă cugetă adânc și sfânt.

Se-nmulțesc semnele vremei, iară cerul de-nserare
Roșu-i de războaie crunte, de-arderi mari, de disperare
Și idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic;
Soarele divin ce-apune varsă ultimile-i raze
Pe-a istoriei câmpie mult iubită și se lasă
În oceanul de-ntuneric, ce s-arată inamic.

Spune-o veste cum că-n țara unde fug a lumii zile
Să trăiască mai departe, strălucite și copile;
Într-a nopților grădine stele crest în lot de flori;
Unde-n codrii de aramă cântă-n crengi arfe-atârnate,
Zmeii-și fac din câte-un munte uriașele palate ­
E un lac eu apă vie într-un șes încântător.

Cine bea din el nu moare... O, aș bea, să văd anume
C-a venit domnia morții, sfărâmând bătrâna lume ­
Stele cad și în cădere alte lumi rup cu lovire;
Într-a cerurilor domă tunetele să vuiască
Ca mari clopote de jale, fulgere să strălucească
Ca făclii curate, sfinte pe pământu-nmormântat.

Marea valurile să-și miște și să tremure murindă,
Norii, vulturii mariumbrii, a for aripi să-și aprindă,
Fulgeri rătăciți s-alerge spintecând aerul mort;
În catapeteasma lumii soarele să-ngălbenească,
Ai peirii palizi îngeri dintre flacăre să crească
Și să rupă pânz-albastră pe-a cerimei întins tort.

Fulgerele să înghețe sus în nori. Să amorțească
Tunetul și-adânc să tacă. Soarele să pâlpâiască,
Să se stingă... Stele-n ceruri tremurând să cadă jos:
Râurile să se-nfioare și-n pământ să se ascunză
Și să sece-a lumei fată, să se facă neagră. Frunze
Galbene, uscate, cerul lumile să-și cearnă jos.

Moartea-ntindă peste lume uriașele-i aripe:
Întunericul e haina îngropatelor risipe.
Câte-o stea întârziată stinge sufletul ei mic.
Timpul mort și-ntinde membrii și devine veșnicie.
Când nimic nu se-ntâmpla-va pe întinderea pustie
Am să-ntreb: Ce-a rămas [oare], din puterea ta? - Nimic!

Dar la ce să beau din lacul ce dă viață nesfârșită,
Ca să văd istoria lumii dinainte-mi repezită,
Cu aceleași lungi mizerii s-obosesc sufletu-mi mut?
Și să văd cum nasc popoare, cum trăiesc, cum mor. Și toate
Cu virtuți, vicii aceleași, cu mizerii repetate...
Vrei viitorul a-l cunoaște, te întoarce spre trecut.

Din agheazima din lacul, ce te-nchină nemurirei,
E o picătură-n vinul poeziei ș-a gândirei,
Dar o picătură numai. Decât altele, ce mor,
Ele din mai mult. Umane, vor pieri și ele toate.
În zădar le scrii în piatră și le crezi eternitate,
Căci eternă-i numai moartea, ce-i viață-i trecător.

Și de-aceea beau păharul poeziei înfocate.
Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate
Să citesc din cartea lumii semne, ce mai nu le-am scri:
La nimic reduce moartea cifra vieții cea obscură ­
În zădar o măsurăm noi cu-a gândirilor măsură,
Căci gândirile-s fantome, când viața este vis.

poezie celebră de (1872)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Calin" de Mihai Eminescu este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la doar -38.44- 15.99 lei.

Citate similare

Mihai Eminescu

Miradoniz

Miradoniz avea palat de stânci.
Drept streșină era un codru vechi
Și colonadele erau de munți în șir,
Ce negri de bazalt se înșirau,
Pe când deasupra, streșina antică,
Codrul cel vechi fremea îmflat de vânt,
O vale-adâncă ce-ngropa în codri,
Vechi ca pământul, jumeta din munte,
Mâncând cu trunchii rupți scările negre
De stînci, care duceau sus în palat
O vale-adâncă și întinsă, lungă,
Tăiată de un fluviu adînc, bătrân,
Ce pe-a lui spate văluroase pare
A duce insulele ce le are-n el ­
O vale cât o țară e grădina
Castelului Miradoniz.
Iar în castel de treci prin colonade,
Dai de înalte hale cu plafondul
Lor negru strălucit și cu păduri
De flori. Păduri cărora florile
Ca arborii-s de mari. Roze ca sorii,
Și crini, ca urnele antice de argint,
Se leagănă pe lugerii cei nalți,
Iar aerul văratic, dulce, moale.
Ca stelele sunt musculițele prin frunze
Și împlu aerul cel cald cu o lumină
Verzuie, clară, aromată. Fluturi -
­Copile sunt cu ochi rotunzi și negri
­Cu părul de-aur și cu aripioare
De curcubău - în haine de argint
Din floare-n floare fâlfâiesc și-și moaie
Gurițele-umede și roșii în potirul
Mirositor și plin de miere-al florilor.
Tufe de roze sunt dumbrăvi umbroase
Și verzi-întunecoase, presărate
Cu sori dulci înfoiați, mirositori ­
E-o florărie de giganți. Într-un loc
Crăpată-i bolta de granit, de cauți
Prin streșina de codru până sus,
Unde în ceruri lin plutește luna.
Ea-i o regină tânără și blondă
În mantia-i albastră constelată,
Cu mâinile unite pe-al ei piept
De neauă... Trece luminând cu ochii
Albaștri, mari, prin straturi înflorite
De nori, ce înfoiate îi oferă
Roze de purpur, crinii de argint;
Din când în când cu mâna-i argintoasă
Ea rumpe câte-o floare și-o aruncă
Jos pe pământ ca pe-o gândire de-aur;
Colo un nor se nalță sfânt și sur,
Se-ncheagă, se formează -ncremenește,
Devine-un templu grec și plin de umbra
Columnelor ce-l înconjor - și prin columne
Trece-argintoasă câte-o rază-a lunei.
Ea drumul ia spre-acel castel. Diadema-i
De diamante-n stele contopite
Brilează-n noapte - tăriile negre
A domei se-nsenină - și ea intră
În el. - Columnele-ard sub clara ei lumină
Și aruncă umbra una-ntr-alta.
Ea intră-n domă... stelele-o urmează.
Și noaptea sântă plină-i de-ntuneric
Pe râul sânt ce curge-n valea mare
Care-i grădina cea din codri vechii
A lui Miradoniz. - Insule sfinte
Se-nalță-n el ca scorburi de tămâie.
Cu flori de aur, de smarald - cu stînce
De smirnă risipită și sfărmată
În bulgări mari. Pe mîndrele cărări,
Ce trec prin verzile și mândre plaiuri,
E pulbere de-argint. Pe drumuri
Cireși în floare scutură zăpada
Trandafirie a-nfloririi lor,
Vântul le mână, văluros le nalță,
De flori troiene în loc de omăt
Și sălcii sfinte mișcă a lor frunză
De-argint deasupra apei și se oglindează
În fundul ei - astfel încât se pare
Că din aceeași rădăcină crește
O insulă în sus și una-n jos
Și [nu-i] nimica în aceste ramuri
Dintr-un copac într-altul numai țes
Paianjini de smarald paianjenișul
Cel rar de diamant - și greieri cântă,
Ca orologii aruncate-n iarbă.
Și peste râul mare, de pe-un vârf
De arbore antic țesut-au ei
Un pod din pânza lor diamantoasă,
Legându-l dincolo de alți copaci.
Prin podul străveziu și clar străbate.
A lunei rază și-verzește râul
Cu miile lui unde, ca-ntr-o mândră
Nemaivăzută feerie, - Iară peste pod
Trece albă, dulce mladioasă, jună,
Albă ca neaua noaptea, păru-i de aur
Lin împletind în crinii mânilor.
Ivind prin haina albă membre angelici,
Abia călcând podul cel lung cu-a ei
Piciaore de-omăt, zâna Miradoniz.
Ea-ajunge în grădina ei de codri
Și rătăcește o umbră argintie
Și luminoasă-n umbra lor cea neagră;
Ici se pleacă spre a culege o floare,
Spre-a arunca în fluviul bătrân
Colo aleargă dup-un flutur,
Îl prinde - îi sărută ochii și-i dă drumul
Apoi ea prinde-o pasăre măiastră
De aur se așază-ntr-a ei aripi
Și zboară-n noapte printre stele de aur.

poezie celebră de (1872)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 21 aprilie 2016.
Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Mihai Eminescu

Egipetul

Nilul mișcă valuri blonde pe câmpii cuprinși de maur,
Peste el cerul d-Egipet, desfăcut în foc și aur,
Pe-a lui maluri gălbii, șese, stuful crește din adânc;
Flori giuvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,
Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,
Alte roșii ca jaratec, alte-albastri, ochi ce plin;.

Și prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese,
Păsări, îmblânzite-n cuiburi, distind penele alese,
Ciripind cu ciocu-n soare, giugiulindu-se cu-amor;
Înecat de vecinici visuri, răsărit din sfinte-izvonre,
Nilul mușc-a lui legendă și oglinda-i galben-clară
Cătră marea liniștită, ce îneacă a lui dor

De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi și țări ferice;
Memphis, colo,-n depărtare, cu zidirile-i antice,
Mur pe mur, stâncă pe stâncă - o cetate de giganți ­
Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreție,
Au zidit munte pe munte în antica lor trufie,
I-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanț

Și să pară răsărită din visările pustiei,
Din năsipuri argintoase în mișcarea vijeliei,
Ca un gând al mării sfinte, reflectat de cerul cald
­Ș-aruncat în depărtare... Colo se ridic trufașe
Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe,
Racle ce încap în ele fantazia unui scald.

S-înserează. Nilul doarme și ies stelele din strungă,
Luna-n mare își ăruncă chipul și prin nori le-alungă
­Cine-a deschis piramida și înuntru a intrat?.
Este regele. În haină de-aur roș și pietre scumpe;
El intră să văd-acolo tot trecutul. - I se rumpe.
A lui suflet când privește peste-a vremurilor vad.

În zădar guvernă regii lumea cu înțelepciune;
Se-nmulțesc semnele rele, se-mpuțin faptele bune;
În zădar caut-al vieței înțeles nedezlegat.
Iese-n noapte... Ș-a lui umbră lung-întins se desfășoară...
Pe-ale Nilului mari valuri. - Astfel pe-unde de popoare
Umbra gândurilor regii se aruncă-ntunecat...

Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,
Ale trestiitor sunet, ce sub luna ce pătrunde
Par a fi snopuri gigantici de lungi sulițe de-argint,
Toat-a apei, a, pustiei și a nopții măreție.
Se unesc să-mbrace mândru vechea-acea împărăție,
Să învie în deșerturi șir de visuri ce te mint.

Râul sfânt ni povestește cu-ale undelor lui gure
De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure;
Sufletul se-mbată-n visuri, care-alunecă în zbor,
Palmii risipiți în crânguri, auriți de-a lunei. rază,
Naltă zveltele lor trunchiuri. - Noaptea-i clară, luminoasă,
Undele visează spume, ceriurile-nșiră nori.

Și în templele mărețe - colonade-n marmunri albe,
Noaptea zeii se preumblă în veșmintele lor dalbe
Ș-ale preoților cânteci sună-n arfe de argint;
Și la vântul din pustie, la răcoarea nopții brună,
Piramidele, din creștet, aiurind și jalnic, sună;
Și sălbatec se plâng regii în giganticul mormânt.

În zidirea cea antică sus în frunte-i turnul, maur.
Magul privea pe gânduri în oglinda lui de aur.
Unde-a ceriului mii stele ca-ntr-un centru se adun.
El în mic privește-acolo căile lor tăinuite
Și cu varga zugrăvește drumurile lor găsite ­
Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos și bun.

Și se poate că spre răul unei ginți efeminate,
Regilor pătați de crime, preoțimei desfrânate,
Magul, paza răzbunării, a citit semnul întors
Ș-atunci vântul ridicat-a tot năsipul din pustiuri,
Astupând cu el orașe, ca gigantice secriuri
Unei ginți, ce fără viață-ngreuia pământul stors.

Uraganu-acum aleargă pân' ce caii lui îi crapă;
Și in Nil numai deșertul năsipișul și-l adapă,
Așternându-l peste câmpii cei odată înfloriți;
Memphis, Theba, țara-ntreagă coperită-i de ruine,
Prin deșert străbat sălbatec mari familii beduine,
Sorind viața lor de basme prin câmpie răsipiți.

Dar ș-acum, turburând stele pe-ale Nilului lungi unde,
Noaptea, flamingo cel roșu, apa-ncet-încet pătrunde
Și-acum luna argintește tot Egipetul antic:
Ș-atunci sufletul visează toat-istoria străveche,
Glasuri din trecut străbate l-a prezentului ureche,
Din a valurilor sfadă prorociri se aridic.

Ș-atunci Memphis se înalță argintos gând al pustiei,
Închegare măiestrită din suflarea vijeliei...
Beduini ce stau în lună, o minune o privesc,
Povestindu-și basme mândre îmbrăcate-n flori și stele
De orașul care iese din pustiile de jele.
Din pământ și de sub mare, s-and sunete ce cresc.

Marea-n fund clopote are, care sună-n orice noapte,
Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere de-aur coapte,
Sub năsipul din pustie cufundat e un popor,
Ce cu-orașele-i deodată se trezește și se duce
Sus, în curțile din Memphis, unde-n săli lumină luce;
Ei petrec în vin și-n chiot orice noapte pân-în zori.

poezie celebră de
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 28 mai 2016.
Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Mihai Eminescu

Dacă treci râul Selenei

Dacă treci râul Selenei se face pare că sara
Deși-ntr-a soarelui lume eternă noapte nu ține.
E-o sară frumoasă - adormită deși este ziuă.
Aerul ea vioriu, miroasele florilor mândre
Adormitor se ridică din oștile florilor mândre;
Într-un codru măreț, unde arbor legat e de arbor,
De liane ce spânzură-n aer snopii de flori,
Unde prin vechii copaci-și fac albinele stupii sălbateci,
Plini de faguri de miere, ce curge ca auru-n soare,
Cu de ghirlănzi uriașe copaci, din a lor rădăcine
Până la vârfii din nori cu liane încolăciți-s,
Care cu snopi de flori i-nconjoară, mărirea le-ngroapă.
Dacă prin codri pătrunzi dai de-o vale frumoasă și verde
Pe-al căreia deal se întinde o mândră grădină.
Mari cireși cu boabele negre, cu frunza lor verde,
Crengile-ndoaie de greul dulcilor; negrelor boabe,
Mari, cu merele roșii ca fața cea dulce-a Aurorei,
Mișcă în vânt frumoasele, mari, odorantele roade;
Iară pe marginea mândrei grădini înălțată-i în huciuri
Vița de vie cu frunza întoarsă ce umbră dorește
Și cu strugurii vineți și galbeni ce îmflați stau în soare.
Vineți cu brumă sunt unii, iar alții cu boabele galbene c-aurul,
Fluturii le-nconjoară ca dulci corăbioare de colori și lumini,
Iară albine din bobițe crăpate sorb lamura mierei;
Iar în mijloc de grădine, într-o luncă de verzi portocale
Nalță-se ca intr-un flor invălit palatal Selenei.
Mare-i, cu zece intrări, la care duc scări înălțate
Și cerdacuri în aer - ținut de-argintoase columne
Și în trei caturi se-nalță palatul cu mii de ferestre
Mari și boltite prin care pătrunde-o lumină albastră;
Și prin bold de ferestre se văd argintoase coloane,
Muri cu oglinzi de diamant, ce lucesc mai clare ca ziua,
Mândre icoane cu fete de crai îmbrăcate-n albastru,
Codri de basme cu arbori vrăjiți și cu albe cerboaice,
Iar prin coloane pare că vezi trecând o minune ;
Lung cu părul ei blond desfăcut, care curge ân valori
Pe umeri în jos, îmflat cu dulce de miroase și cântec
Care tremură-n veci în aerul fin al serei.
D-umerii goi abia se ține o mantie albastră,
Mînile albe de ceară se joacă cu cozile blonda
Și cu mărgeanul ce cade pe sîni și cu creții de mentă.

poezie celebră de
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 21 mai 2016.
Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Dimitrie Bolintineanu

Cea din urmă noapte a lui Mihai cel Mare

Ca un glob de aur luna strălucea
Și pe-o vale verde oștile dormea;
Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă
Și pe dalba-i mână fruntea lui se lasă.
Stă în capul mesei, între căpitani
Și recheamă dulce tinerii săi ani.
Viața noastră trece ca suava rouă
Când speranța dulce ne surâde nouă.
Astfel astă dată viața lor cura;
Cugetele triste nu-i mai turbura;
Luna varsă raze dulci și argintoase;
Austrul le suflă coamele pletoase;
Căpitanii toarnă prin pahare vin
Și în sănătatea lui Mihai închin.
Dar Mihai se scoală și le mulțumește
Și luând paharul astfel le vorbește:
— "Nu vă urez viață, căpitanii mei!
Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei!
Ce e viața noastră în sclavie oare?
Noapte fără stele, ziuă fără soare.
Cei ce rabdă jugul ș-a trăi mai vor,
Merită să-l poarte spre rușinea lor!
Sufletul lor nu e mai presus de fierul
Ce le-ncinge brațul, iau de martur cerul!
Dar românul nu va câmpuri fără flori,
Zile lungi și triste fără sărbători.
Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară
Aripile taie-i, că ar vrea să moară!
Astfel e românul și român sunt eu
Și sub jugul barbar nu plec capul meu."

poezie celebră de din Legende istorice (1865)
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Mama lui Stefan cel Mare" de Dimitrie Bolintineanu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -12.00- 8.99 lei.

Din ochi de înger

Privesc în ochi, un înger alb, un înger luminos!
În ochii lui văd ceru-n rai, un rai așa frumos!
Vreau să-l ating, el stă pe nori, pe norii de zăpadă
Încet cad râuri de lumină, încet, într-o cascadă!

Ochii n-au văzut, vreodată, vreodată, o altă lume
Lumea lor! Ce-i lumea lor, cine ar putea spune?
Lumea noastră-i lumea noastră, așa de colorată!
Dar lumea lor, în lumea lor, mult prea minunată!

Se văd culori, ce curg, vărsate, vărsate în lumină
Pe-o mare de tăcere și-o liniște deplină
Doar cerul înstelat, el știe să-ți vorbescă
Ce visul nu cuprinde, nici mintea omenească!

Dincolo de nori e cerul, dincolo de cer e noapte
Unde gândul nu mai zboară și cuvintele sunt șoapte
Și din noapte poți ajunge, până-n răsărit de soare!
Unde vântul nu mai bate și nimic nu te mai doare!

poezie de
Adăugat de Ilie DragomirSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Mihai Eminescu

Ecò

Cu-ncetu-nserează și stele izvorăsc
Pe-a cerului arcuri mărețe.
În umede lanuri de-albastru ceresc,
Merg norii cu hainele crețe
Și stâncile rar
Ca stâlpii răsar,
Negriți și-ndoiți de furtună
În lună.

Diamant e în aer, în codri miros
Și umbră adânc viorie;
Și luna-i a cerului scut argintos
Și stele păzesc în tărie
Și văile sunt
În aburi de-argint
Pierdute-ntr-al doinelor șuier
Din fluier.

Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,
Din ceața pustie și rece,
Un tânăr, pe vânturi, cu capul în joc,
Cu clipa gândirei se-ntrece
Și calu-i turbat
Zbura necurmat,
Mânat ca de-a spaimelor zână
Bătrână.

Pe umeri de munte, din stânci de bazalt
Castelul de nalță, se-ncruntă,
Și-a murilor muche și creștetu-i nalt
De nouri și ani se-ncăruntă,
Dar astăzi e viu
Și-n glas auriu
Răsună din umbra cea mare
Cântare.

În mii de lumine ferestrele-i ard,
Prin cari se văd trecătoare,
Prin tactul cântării pierdute de bard,
Ivindu-se umbre ușoare;
Trec albe ca-n vânt
Dulci neguri de-argint,
Palatul plutea în magie
Aurie.

Ca cerbul uimit ce prin creștet de stânci
E-urmat de săgeat-arzătoare,
Din căi năruite, din gârle adânci,
Fugarul în tropot răsare
Cu nara arzând
Cu coama pe vânt,
O dată-ncă pinten l-împunge
Și-ajunge.

Iar tânărul sare ușor de pe el
Și prundul sub pasu-i răsună.
Frumos ca din basme și tras prin inel
Și nalt ca și bradul din lună,
C-un salt a suit
Al bolții granit.
Urcat într-un arc de fereastă
Adastă.

Mantaua lui neagră în lună s-a-ntins
De pare-o perdea în fereastră
Și gratii de fier a lui mână-a cuprins
Uitându-se-n sala cea vastă.
Pe stânci de bazalt
Stă calu-i înalt
Și coama-i i-o îmflă în lună
Furtună.

Sala-i ca aerul scăldat în soare,
Muiat de-a florilor suflet răcoare.
În ea frumoasele ființe albe
Par gânduri palide din visuri dalbe.
De-umărul junilor de razim, zboară,
De raze umede ochii-s izvoare,
Ca-n vânt se leagănă zveltele poze
Prin păr ce flutură cununi de roze...
Și beți de muzică plutesc ca vântul,
Jocul e repede, încet e cântul
Și pe când sufletul stă de beție
Plutesc ființele... o vijelie...
Până ce aria dispare, trece...
O rază timidă în ziua rece.
Apoi perechile stând risipite
S-adun în grupele orânduite
Și din amestecul de vise dalbe,
Din trecătoarele ființe albe,

Iese ca aria dintre suspine
Regina albelor nopții regine,
Sau cum din zilele poetic june
A idealului iese minune.
Păru-i ca aurul fața-ncadrează,
Cunună-n undele-i se furișează,
Se-ndoaie talia-i în albă haină
Parcă-i o temidă a nopții taină.
Pe-o liră gingașă și argintie
Mânuța-i coardele le-ncurcă vie,
Prin blânde notele lirei de-amor
Glasul ei tremură dulce ușor:

Prin bolta ferestei înguste
uit într-al văilor rai,
Cum codrii în cale-i supune
Furtuna, copila de crai.

Prin păru-i de aur, coroană
Cu colțuri în fulger și jar,
Ea apele-n cale-i aplană
Și-ndoaie bătrânul stejar.

Prin poarta îngustă din murii
Grădinei, cetății-mi din stânci,
Cobor în adâncul pădurii
Unde-izvoarele murmur adânci.

Prin nourii rupți trece luna
Și-n sufletu-mi dor a pătruns.
Și părul mi-l îmflă furtuna
Și ochii-mi se-neacă de plâns.

Doresc doar ca în fundul mării
Să mă ia cu sine-n sarai,
În nalte albastrele sale,
Furtuna, copila de crai.

Doresc ca să intru cu luna
În dome de nouri, ce pier ­
Doresc cu popoare de stele
Să merg drumul mare din cer.

Ce caut eu nu vă știu spune,
Eu singură nu știu ce vreu,
Atât e de tainic ascunsă
Dorința în sufletul meu.

Mi-e ciudă pe frunza cuminte,
Pe vorbărețe valuri de râu,
Ele-mi spun ce dorește-al meu suflet,
Ce singură eu nu știu.

Și flori și crenge și stele
În ciuda mea taine îmi spun ­
Ah! cum le-aș smulge pe toate
Să fac din ele cununi.

În codru o creangă se-ndoaie,
O poartă prin frunze, și-n prag
Un chip cu ochi mari se ivește ­
Ah! cum mi-ar putea fi de drag.

Un murmur feeric dezmiardă voios
A salei tăcere senină.
Din bolta ferestei arcată pompos
S-aude vibrând mandolină
Și-un ecò ușor
Petrece cu-amor,
Cu dulcea vibrare de strune,
Ce spune.

Și toată viața lui, tot ce-a cules
Din unde, din munte, din vale,
Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres
Alunecă-n cântecu-i moale
Ș-al coardelor grai,
Frumos ca din rai,
Amestecă-n vorbe de miere
Durere:

Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc ­ stele li scapără-n cale,
Apele plâng clar izvorând în fântâne ­
Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine.

Luna pe cer trece-așa sfântă și clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Umezi se nasc stele pe bolta senină ­
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină.

Nourii curg, raze-a lor șiruri despică,
Streșine vechi, casele-n lună rădică,
Scârție-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Și osteniți oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp, toaca răsună mai tare ­
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde d-iubire ca para.

Ah! în curând valea și satu-amuțește,
Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbește,
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ți-oi cum îmi ești dragă!

Te-i rezima, dulce copil, de-al meu umăr ­
Și fir cu fir păru-ți aurit am să-l număr,
Ap-am să beau din a ta gură frumsețe,
Dulci sărutări din ai tăi ochi de blândețe.

Îmbrățișați noi vom ședea la tulpină,
Fruntea-mi în foc pe-ai tăi sâni se înclină,
Ce-alături cresc dulci și rotunzi ca și rodii ­
Stelele-n cer mișcă-auritele zodii.

Ne-om rezima capetele-unul de altul
Și surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm ­ astfel de noapte bogată
Cine pe ea n-ar da viața lui toată?
...................................................

Pe vârful de munte, în codri-mbrăcat,
De nouri grămezi se adună
Și unul pe altul, măiestru urcat,
Ei par o cetate în lună.
Și bolțile-n muri
Și stâlpii sunt suri,
Lumina prin arc de fereastră
E-albastră.

În halele-albastre ­ înstelatele bolți ­
Te uiți prin coloane de nouri
Și luna ieșind dintr-a stâncilor colți
Le împle cu mii de tablouri.
Lumina-i de-argint
În nouri s-a frânt
Și se-ncheagă prin naltele dome
Fantome.

În hainele albe de neguri de-argint
Și creții de roze purpure,
Și părul pe frunte cu stele e prins,
Ca îngerii albe și pure ­
Prin gene de nor,
Ca visuri strecor,
Ducând înstelata lor viață
Prin ceață.

Un șuier în noapte, prin codri, un vânt,
Un freamăt ­ și totul dispare...
Și nori se-ncrețesc risipiți și s-avânt.
În lună stau stâncile rare ­
Iar junele-iubit
E-un brad putrezit
Pe trunchi de granit, pe ruine
Bătrâne.

poezie celebră de
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Mihai Eminescu

La moartea lui Neamțu

Lăsați clopotul plângă cu-a lui voce de aramă,
Lăsați turnul ca să miște a lui inimă de fier,
Căci de stele mai aproape el dă acuma samă
Că un suflet bun și nobil se îndreaptă cătră cer.

Clopote, tu simți durerea și urmezi cu-a ta cântare,
Când din stea în stea se suie sufletul într-un avânt,
Pe când noi urmăm cu pasul cel rărit de întristare
Lutul palid, fără suflet, să-1 depunem în pământ.

Ochii? Câte dulci imagini au sorbit a lor lumine!
Capul? O, de câte gânduri el a fost împopulat!
Inima? Câtă simțire frământat-a ea în sine?
Sufletul? Câte speranțe, câte visuri a păstrat?

Si-azi nimic. Lumea gândirei e o lume sfărâmată,
De lemnoasa mân-a morții inima e stoars-acum,
Și imaginele-s șterse, ce prin el treceau odată,
Sufletul (dacă există) pintre nori își face drum.

Ai știut tu, scumpe frate, că pământu-i o ruină?
Că-i o sarcină viața? Că-i-martiriu trăiești:?
Ai știut tu cum că moartea a un caos de lumină,
Că la finea veciniciei te-aștept stelele cerești?

De-a vieții grea enigmă ție-acuma nu-ți mai pasă,
Căci problema ei cea mare la nimic o ai redus,
Pe când noun-ncă viața e o cifră nențeleasă
Și-n zădar cătăm răspunsul la-ntrebarea ce ne-am pus.

În zădar ne batem capul, triste firi vizionare,
citim din cartea lumei semne ce noi nu le-am scris,
Potrivim șirul de gânduri pe-o sistemă oarecare,
Măsurăm mașina lumei cu acea măsurătoare
Și gândirile-s fantome, și viața este vis.

poezie celebră de (1870)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Mihai Eminescu

În căutarea Șeherazadei

În mări de nord; în hale lungi și sure
M-am coborât și am ciocnit cu zeii,
Atârnând arfa-n vecinica pădure.

M-am îndulcit cu, patima femeii,
În stele i-am topit aurul din plete,
În poale-am scuturat piatra cameii,

Din ochi i-am sărutat priviri șirete,
De-umeri-i rezemat am râs cu dânsa
Și-am potolit din gură-i lunga sete

De-amor. Apoi m-am dus - ea plâns-a,
Mi-a deschis marea porțile-i albastre
Și Nordul frig durere-mi caldă stins-a

M-am dus spre sud - und-insule ca glastre
Gigantici se ridic din sfânta mare,
C-oștiri de flori, semănături de astre.

Și și-a îmflat eterna mea cântare
Aripele de pară-n cer pornite
Pân-am pierdut pământu-n depărtare,

De unde-albastre scândure-s unite.
De gânduri negre-i grea antica-mi navă:
Nu știu pe vane căi-s ori menite?

Viața mea-i ca lanul de otavă:
E șeasă făr-adânc și înălțime.
Vulcanul mort și-a stins eterna lavă

Dar ah, ce văd? E vis? O-ntunecime
Ridică colți înalți din frânta mare.
Cine îmi spune ce minune-i? Nime?

Din ce în ce un rai în depărtare
Se desfășoară dintre stânci trunchiete,
Plesnite lin de undele amare.

Munții înalți la cer străbat, se vede;
Văi cu izvoare s-adâncese sub soare
Și dealuri mari păduri înalță-n spete:

E Orientul. Codrii cu grandoare,
Cu vârfii nalți vor norii să-i disfețe.
Cetăți prin ei își pierd a lor splendoare.

Prin codrii lui, prin șesurile crețe,
De-a vântului suflare-mbălsămată,
Pin munții-n nori și pin pustii mărețe,

Urbile-antice strălucind s-arată
Și albe par și mitice - cu basme
Urieșești e țara presărată.

Și norii spânzură pe cer, fantasme
De foc și aur ce-n oștiri se-nșiră,
Codrii se plâng și marea doarme-n spasme.

Ajung la țărm - se-ndoaie ca o liră
Cu valuri instrunită-n lunge rânduri,
Un mic liman, ce raze blând respiră.

Corabiei apusene grea de gânduri
Sinistre - eu pe valuri îi dau drumul,
Frântă de stânci se risipește-n scânduri.

Ce întâlnesc întâi pe țărm e-un tumul ­-
Proroc prea singur al vieței umane,
Tu ești cenușa iară viața-i fumul.

Nu crede însă că în doruri vane
Caut norocul spre-a te-afla pe tine,
Noroc lumesc - zâmbiri aeriane!

Las pe-alții să zidească din ruine
Zidiri de-o zi pe răbdătoarea spată
A vechiului pămînt, ce nu-s de mine.

În furnicarii din Apus ei toată
Viața-și fac doruri vane, nebune,
Nu știu că-n lume nu-i ceea ce cată.

Ei caut adevăr - găsesc minciune.
Neam vine și neam trece - toți se-nșală.
Eu adevăr nu cat - ci-nțelepciune.

Căci mintea cea de-nțelepciune goală,
Oricât de multe adevăruri știre-ar
Îzvor de amărâre-i și de boală.

În ladă aur oricât grămădire-ar
­Cu aur nu se stinge-n veci amarul
Și Pace numa-n inimă-i găsire-ar.

Ușor trage prezentul la cântarul
Înțelepciunii... Și ea-i fericirea.
Cu-a răsăritului averi samarul

Eu mi-1 încarc, cu-a lui gândiri - gândirea.
Eu pasu-ndrept colo înspre cărunții,
Gigantici muri ce-n câmpi îi sădi firea.

Din codri-adânci, ce înmormântă munții,
Ce-abia și-arăt al lor cap în ninsoare,
Urcând în negre stânci diadema frunții,

Pin -sir, de cedri, palmi nălțați în soare,
Prin lunci de dafin, pe-unde cresc măslinii
Smochini, ș-ațiu pe verzi cărări în floare.

Din prund înalță trunchii lor arinii
În lunce risipiți sub stânci ce pică
Izvoare sar, prin mușchii rădăcinii.

Pin mândrele grădini în cer ridică
Saraiuri albe cupole de aur
Cu sori pare plouată urbea-antică.

Și risipite prin dumbrăvi de laur
Stau casele-albe, azile liniștite.
Pe porți sunt stihuri scrise-n limbi de maur

Iar căile-s cu mamură podite
Și fără punți sunt sfintele dumbrave.
Pe scări înalte flori de foc sădite.

Pe scări culcate fete albe, suave­
Părui cel negru-l piaptănă în soare,
Ori visătoare stau de-amor bolnave.

Ah!, e cetatea cea strălucitoare
Unde-npăratul Indiei reșade:
Un soare însuși este el sub soare:

Nevasta lui e-acea Șeherazade;
De-nțelepciune plină și frumsețe
Ș-a o privi doar soarelui se cade.

Într-un sarai cu cupola rotundă,
Pe scări ele marmură îmi urc piciorul,
Pe stâlpi; înalți las, umbra să pătrundă,

Sub bolta porții calc de flori covorul-
Cărare-i el prin de-aur nalte glastre
În ele crinii mari întrec ivorul.

Pe murii albi marmorei s-urc pilastre,
Ce netezi, roși, oglinde de purpură,
Reflectă: frunze verzi și flori albastre.

Un miros răcoros simțirea-mi fură.
Deschisă, lin e ușa unei sale
Și noi minuni uimiții ochi văzură.

Cu umbre moi a gândurilor sale
Un pictor a-nflorit plafondul, murii,
Cu chipuri zvelte, basme-orientale.

Pe perini lungi culcate-s hurii -
Și din cățui de-argint copăr miroase
Cu fum albastru formele picturii.

De roșă catifea cu fir de aur trase
Se nalță într-un baldachin perdele,
Umbrind un pat cu perini de mătase

Pe acel pat, un tron cusut cu stele,
Stă inșirând mărgăritare-n poale
Regina cea-nțeleaptă. - Dintre ele

Picioare de zăpadă, mici și goale,
Ea-ntinde surâzând ca-n vis pe-un scaun
De vișinie catifea și moale.

Dureri și ani, și toate îmi disdaun
Aceste vise-aievea la vedere:
Mă mir cum în Olimp se mir-un faun.

Frumoasă e în visu-i de plăcere,
Cu fața albă ea lumină sale
Și ochii ei izvoară de mistere,

Mari și adânci tăiați-s ca migdala
Și-n păru-i negru corpu-i de zăpadă
E cufundat - o virgină Itală.

Cine-ar vedea făr-în genunchi să cadă?
Am genuncheat. - Eu am știut, străine,
ai să vii - a dorurilor pradă ­

Ca să m-asculți și să duci de la mine
A-nțelepciunii ș-a frumuseții floare,
luminezi gândirile din tine.

Eu am știut - profetă vrăjitoare
­S-atrag cu-a tainelor și-a basmei rază
Poeți cu inimi ceruri-doritoare.

Ridică-te și vino de te-așază.
Ici, lângă mine, sui pe perna asta...
Cu brațu-i gol și alb ea o-nfoiază.

Am ascultat... M-am răzimat cu coasta
De dulci gătite perini - iar genunchiul
Plecat... c-adoratori din vremea foastă.

poezie celebră de (1874)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

În haos!

Motto:
O! nimic, cât ești de mare.
V. Conta

A'nserat de multă vreme și'ntunericul tot crește
Peste munți cu străvechi codri, peste câmpuri se lățește.
Sgomotul în sat se stinge, ca lumina de la geamuri
Iar în codru numai pleopul aiurește lin din ramuri.
Peste p'etre apa fuge murmurând în vad la gârla
Liniștea-i acum deplină, totu-i tainic și misteric
Iar pe jos prin erbur, greeri țârâie pe'ntuneric.
Ca mari lacrimi lucitoare, stele lucesc pe sus,
După deal în depărtare, greu mișcându-se din loc
Ese luna cea rotundă, roș-aprinsă, parcă-i foc!
Și tabloul este magic, negrul nopței se'nsenină
Luna sue, luminează; sus sunt puncte de lumină;
Și privesc tăcut în juru-mi, când la lună, când la stele
Ce pe cer sunt risipite și adânc mă pierd în ele!...

De'odată trece' grabă o steluță căzătoare,
Lunga dâră de lumină, ce'n adâncuri și dispare...

Privind spațiul cel negru și pierdut cu totu'n haos
Mă gândesc la lumi atâtea învârtite făr' repaos
Văd în juru-mi și în funduri numai globuri mari de foc
Arzătoare, lucitoare, ce abia se'ntorc pe loc.
Văd planete cum s'avântă'n cercuri mai în jurul lor
Cu iuțeli spăimântătoare ca o horă'n tainic sbor
Văd planete, sateliții și cometele curioase,
Sori, luceferi, luni, pământuri, tainice, lungi nebuloase
Văd sisteme, constelații, calea laptelui cea albă
Unde mișună toți sorii ca'ntr'o sclipitoare salbă
Într'acolo fierbe'n clocot roi întins, imens de aștri:
Unii-s roșii, alții galbeni, unii verzi și alții albaștri.
Par'c'aud vuind eterul ș'ai lui poli încet cum pârâi.
Și din haos o planetă ocolindu-l se desface
Se zărește 'ncepe-a crește, vine 'n rotogol se'ntoarce
Mai măreață, din 'ntuneric, ea mereu, mereu tot crește
În cuprinsul fără margini majestoasă ea plutește
Tremură eteru'n valuri, ce mă sue, mă coboară,
Cu cât vine mai aproape, simt cum corpu-mi se'nfioară!
Uite-o'n față-mi o văd toată și zăresc pe ea pustiuri
Văd oceanele 'ntinse, sclipitoare, roșii râuri,
Munți cu codri ce-s feerici – ca o iarbă de mătase –
Aud cânt de păsărele, ce se 'ntrec în sbor gingașe!
Ea plutește lin scăldată într'o roșie lumină
Roșiu glob cum e în noapte, ea-i fantastica divină!
Apoi piere dinainte-mi și intrând în hău descrește,
Sgomotos eteru'n urmă-i, ca'n vâltoare clocotește!...
Colo văd un soare-albastru prin mulțimea cea de astre
Și asemeni fug în juru-i furnicar de lumi albastre.
Ș'apoi mii de mii de aștri cu mii de lumi nenumărate
Clocotesc, despică spațiul cu priveliști colorate.
Printre ele tae hăul cu-a lor coame argintii,
Lungi comete ce pier iute'n ale spațiului câmpii.
Și privesc cu-adânc nesațiu în cel haos fermecat
Unde-alerg cu-atâta sbucium lumile, neîncetat.
Căci în el sunt lumi născânde, cum și lumi cari prosperă,
Altele-s îmbătrânite și-n bucăți, e a lor sfer㠖
Dar în fund de tot, se vede ca pierdut în nesfârșit
Un biet soare, ce nu are multă vreme de trăit,
Aci arde, aci piere ca și-un muc de lumânare;
Este gata pe sfârșite, e la ultima suflare!
Și'mprejuru-i fug grăbite, moarte, reci, ne 'nsuflețite
Ale sale mari planete, cimitiruri nesfârșite.
Ele fug în cercuri repezi, tot mai iuți, mai micșurate...
Se apropii între ele... și se'asvârl spre soare toate...
Haosul vuește groaznic și ale lui negre cavouri
Ș'al lui vuet până'n funduri e mânat în lungi ecouri!
Soarele cumplit detună ca și-o bombă când plesnește
Iar din locu-i: bulgări, țăndări, praf de stele isbucnește.
Și se duc fără'ncetare, mii de ani colind în haos
Doar ici, colea câte una pe vr'un corp repaos!

Încă o stea acuma cade, dusă pari-că e de vânt
Și ecoul ei îmi spune: "Eu viu de pe alt pământ".

Robești (Buzău)

poezie de din revista "Orion" (1907)
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 2 comentarii până acum.
Participă la discuție!
Mihai Eminescu

Când marea...

Când marea turbează de valuri împinsă
Și-și scutură coama de spume și vânt,
Cînd nori-alung ziua din lumea cea plânsă,
Când tunete cânt,

Atunci printre nouri, prin vânt și prin unde
O rază de aur se toarce ușor
Și-n fundul sălbatec al mărei pătrunde
Prin vânt și prin nor.

Ce caută raza din ceruri venită,
Din galbena steauă ce-aleargă prin cer,
Ce caută-n mare, în noaptea-i cemită
Und' razele pier?

În fundul cel umed al mărei turbate,
În lumea-i noptoasă, în sânu-i de-amar,
Lucește o steauă în piatră schimbată,
În mărgăritar.

E-amantul a stelei ce palidă trece
Și-aruncă prin nori a ei rază de nea,
E-amantul căzut dintre stele, ce rece
În mare murea.

poezie clasică de (1869)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Mihai Eminescu

La moartea lui Eliade

Tăceți! Cearta amuțească - E-o oră grea și mare
Aripele ei negre în ceruri se întind,
Astfel lumea-amuțește la-ntunecări solare,
Astfel marea-amuțește, vulcane când s-aprind,
Când prin a vieții visuri - oștiri de nori - apare
A morții umbră slabă cu coasa de argint.
Tăceti! Cum tace-n spaimă a Nordului popor,
Când evul asfințește și dumnezeii mor.

Aducați- aminte de-acele nalte poze
De frunțile-n lumină a vechilor profeți,
Pe un pustiu de piatră, pe cer d-azur și roze
Trecu un stâlp de flacări ce lumina măreț
Și-n fruntea unui popol pierdut în chin - e Moze,
Și sufletul lui mare, adâne și îndrăzneț,
Prevede că din sânul pierdutului popor
E viitorul lumii și-al ei mântuitor.

El n-a văzut pământul promisiei divine,
Viața lui se stinse în munții slabi și suri,
Corpul i-1 poartă-ntregul pustiu fără de fine,
O ginte-ntreagă poartă a lui învățături,
Ca-nmormântată-n secoli cenușa lui rămâne,
Dar spiritu-i sfăramă înalții, vechii muri
De Iericho -- și-n gânduri și-n biblia lui scrisă
Viața-ntreagă mare-a unui popor e-nchisă.

Astfel în noaptea noastră pierdută și amară,
Un glas de deșteptare adânc a răsunat,
O stea a supt puternic eclipsa cea solară,
Un stâlp pin chinuire un drum ne-a arătat,
O arfă de aramă cu coarda temerară
Trezi-n sufletul nostru simțire de bărbat,
Ca gIasul Providenței din stinsele decade,
Astfel s-auzi glasu-ți, bătrâne Eliade!

O, limba lui! Îmi pare c-aud cum ea răsună
În aspra ei mânie, zidind nor peste nor,
Din ștearsa, nențeleasa a istoriei rună
A descifrat al ginții puternic viitor.
El trece peste timpuri, pe valuri cum furtuna,
Valuri care în ceartă se scutură si mor,
Os magna sonaturum! Idei c-ale lui Crist
În limba inspirată-a unui evanghelist.

Inima lui cea mare menită fu de soartă
nască-ntr-un timp rece, căzut, degenerat,
Alstfel în fundul negru, adânc din marea moartă,
Cu-ape de plumb, cu valuri greoaie-n a ei pat,
Vulcan puternic, care cutremur în el poarta,
Cu razele-i de flacări ar fi acufundat,
Pân' ce deodată mândre, gândirile-i irump
Pin undele greoaie, pin apele de plumb.

poezie celebră de
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Păduri de brazi

Se luminează cerul dintr-odată
Plouă de-un timp și vântul suflă tare
Această primăvară-i minunată

Plutesc tăcut pe-nrinderea albastră
Și raze dulci de aur ma-nvelesc
Zbor peste grânele în flăcări... oare
Din drumul meu mai pot să mă opresc?

Speranța și durerea mi-o leagă infinitul
În vânturi calde, noaptea, o clipă mă-nfășoară
Păduri de brazi în sânul lor mă cheamă
Din lumea mea de vise, ireală

Pătează răsăritul trupu-mbibat cu sânge
Și în apus se-ascunde tristețea acestei lumi
Strămoșii ne recheamă și sufletul lor plânge,
Scut ne-am lăsat credința și trupul căpătâi.

Se tânguie-n valuri de verde, pădurea
Și albă ninsoare de flori se revarsă...
Pământul e sprijin și-n noi se ridică
O dulce speranță și dorul de casă.

Coboară-n adâncul din sufletul nostru
Vuiește de lacrimi și râuri de dor
Se stinge în noapte pe cerul albastru
Un cântec de leagăn pe-aripi de cocor.

Mă simt ca o doină plutind printre stele
O umbră uitată de nori, printre stânci
Mă-ntorc iar acasă... Dulce ești, revedere!
Lacrimi grele pe-obrajii scumpei măicuței mele
Vin să spele durerea dintre cutele adânci.

poezie de din Lucirea tristeții
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Mihai Eminescu

Horia

priveasc-Ardealul lunei i-e rușine
Că-a robit copii-i pe sub mâni streine.

Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceață,
Își ascunde tristă galbena ei față.

Horia pe-un munte falnic stă călare:
O coroană sură munților se pare,
Iar Carpații țepeni îngropați în nori
Își vuiau prin tunet gândurile lor.

- Eu am, zise-un tunet, suflet mare, greu,
Dar mai mare suflet bate-n pieptul său

Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,
Dară a lui nume mai mult o să ție.

- Nalți suntem noi munții, zise-un vechi Carpat,
Dar el e mai mare, că ni-i împărat.

Atunci luna iese, norilor regină,
Fruntea lui cea pală roșu o-nsenină,

Galbenele-i raze încing fruntea-i rece,
Că părea din munte diadem de rege.

Și un stol de vulturi muntele-ncongior,
Cugetând că-i Joe, dumnezeul lor,

Când în miezul nopții, cununat cu nimb,
Fulgere aruncă sus de pe Olimp.

poezie celebră de (1866)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 3 martie 2016.
Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Mihai Eminescu

Înger și demon

Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite
A făcliilor de ceară care ard lângă altare -
Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare,
Nepătrunsă de-ochii roșii de pe mucuri ostenite,

În biserica pustie, lângă arcul în părete,
Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger;
Pe-a altarului icoană în de raze roșii frângeri,
Palidă și mohorâtă Maica Domnului se vede.

O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură;
Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind
Și cununi de flori uscate fâșâiesc amirosind
Ș-a copilei rugăciune tainic șopotit murmură.

Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită,
Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează,
Coatele pe brațul crucii le destinde și le-așază,
Ochii cufundați în capu-i, fruntea tristă și-ncrețită.

Și bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,
Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braț alb;
Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb
Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui față trece.

Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur - El un suflet apostat;
El, în umbra lui fatală, stă-ndărătnic răzemat -
La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.

Pe un mur înalt și rece de o marmură curată,
Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină,
Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină -
Umbra ei, ce ca și dânsa stă în rugă-ngenuncheată.

Ce-ți lipsește oare ție, blond copil cu-a ta mărire,
Cu de marmur-albă față și cu mânile de ceară,
Văl - o negură diafană mestecată-n stele; - clară
E privirea-ți inocentă sub a genelor umbrire;

Ce-ți lipsește fii înger - aripi lungi și constelate.
Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?
Două umbre de aripe ce se mișcă tremurânde,
Două aripe de umbră cătră ceruri ridicate.

O, nu-i umbra ei aceea - este îngeru-i de pază;
Lângă marmura cea albă văd ființa-i aeriană.
Peste viața-i inocentă, viața lui cea sântă plană,
Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchează.

Dar de-i umbra ei aceea - atunci Ea un înger este,
Însă aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate;
Muri sfințiți de-a omenirii rugăciuni îndelungate
Văd aripile-i diafane și de dânsele dau veste.

Te iubesc! - era să strige demonul în a lui noapte,
Dară umbra-naripată a lui buze le înmoaie;
Nu spre-amor - spre-nchinăciune el genunchii-și încovoaie
Și ascultă dus din lume a ei dulci și timizi șoapte.

.......................................................................

Ea? - O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,
Trece-n lume fericită, înger, rege și femeie;
El? - răscoală în popoare a distrugerii scânteie
Și în inimi pustiite samănă gândiri rebele.

Despărțiți de-a vieții valuri, între el și între dânsa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,
Câteodat' - deși arare - se-ntâlnesc, și ochii lor
Se privesc, par a se soarbe în dorința lor aprinsă.

Ochii ei cei mari, albaștri, de blândețe dulci și moi,
Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoși!
Și pe fața lui cea slabă trece-ușor un nour roș -
Se iubesc... Și ce departe sunt deolaltă amândoi!

A venit un rege palid, și coroana sa antică,
Grea de glorii și putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Și în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică.

Dară nu - mute rămas-au buzele-i abia deschise,
Mută inima în pieptu-i, mâna ei trasă-ndărăt.
În a sufletului taină, ea iubea. Clar și încet
Se ivea fața de demon fecioreștile ei vise.

Ea-l vedea mișcând poporul cu idei reci, îndrăznețe;
Ce puternic e - gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă;
El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă
Contra tot ce grămădiră veacuri lungi și frunți mărețe.

El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfășoară
În stindardul roș și fruntea-i aspră-adâncă, încrețită,
Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită,
Ochii fulgerau și vorba-i trezea furia vulgară.

.........................................................

Pe-un pat sărac asudă într-o lungă agonie
Tânărul. O lampă-ntinde limb-avară și subțire,
Sfârâind în aer bolnav. - Nimeni nu-i știe de știre,
Nimeni soartea-i n-o-mblânzește, nimeni fruntea nu-i mângâie.

Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrăcate
Cu-a lui Dumnezeu numire - astăzi toate-s îndreptate
Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume!

A muri fără speranță! Cine știe-amărăciunea
Ce-i ascunsă-n aste vorbe? - Să te simți neliber, mic,
Să vezi marile-aspirații că-s reduse la nimic,
domnesc în lume rele căror nu te poți opune,

C-opunându-te la ele, tu viața-ți risipești -
Și când mori să vezi că-n lume viețuit-ai în zadar:
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putință. Simți că nimica nu ești

Și acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă.
Cum a intrat el în viață! Cât amor de drept și bine,
Câtă sinceră frăție adusese el cu sine!
Și răsplata? - Amărârea, care sufletu-i apasă.

Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr,
Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger,
Se așază lin pe patu-i; ochii lui orbiți de plângeri
Ea-i sărută. - De pe dânșii negurile se descopăr...

Este Ea. C-o mulțămire adâncă, nemaisimțită,
El în ochii ei se uită. - Mândră-i de înduioșere;
Ceasul ultim îi împacă toată viața-i de durere;
Ah! șoptește el pe moarte - cine ești ghicesc, iubită.

Am urmat pământul ista, vremea mea, viața, poporul
Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;
El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis
Pre un înger să mă-mpace, și-mpăcarea-i... e amorul.

poezie celebră de (1884)
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
George Topîrceanu

Balada munților

I

S-au ivit pe rând în soare,
Jos, la capătul potecii,
Turma albă de mioare,
Noatinele și berbecii.

Sunet de tălăngi se-ngână.
Sub poiana din Fruntarii,
Zăbovește-n deal la stână
Baciul Toma cu măgarii.

El se pleacă din cărare
Și tot leagă și dezleagă,
Cumpănește pe samare
O gospodărie-ntreagă:
Maldăr de tărhaturi grele
Cu desagi, căldări și pături,
Că de-abia pot sta sub ele
Doi măgari voinici alături.

Gata!... Baciul stă pe gânduri,
Peste frunte mâna-și duce.
Se ridică-n două rânduri
Și domol își face cruce.

Apoi cată lung spre creste
Și spre țarcurile goale...
Și convoiul, fără veste,
A pornit încet la vale.

*

Cerul și-a schimbat veșmântul.
Ploaia parcă stă să-nceapă.
Printre brazi coboară vântul
Ca un foșnet lung de apă.
Adâncit în gânduri multe
Baciul stă și nu-și dă seamă
C-a rămas în loc s-asculte...

După el, călcând cu teamă,
Merg tăcuții lui prieteni
Prin sălbatice pripoare,
Pe sub poale verzi de cetini,
Pe potecă fără soare,
Ori străbat în pas alene
Luminișuri fără flori,
Singuratice poiene
Cu mesteceni visători...
Rar trezesc în a lor cale
Câte-o piatră sub copită.
Iar când drumul se prăvale
Jos, la coastă povârnită,
Calcă baciul ca pe gratii
Și-i strunește blând cu gura:
- Cătinel, feciorii tatii,
Ca să n-o pornim de-a dura!...

II

Astfel, turmă după turmă
Pleacă toamna de la stâni,
De rămân pustii în urmă
Munții singuri și bătrâni.

Astăzi ca și-odinioară,
Cât s-afundă-n vreme anii,
Ei văzură cum coboară
Pe cărări de plai ciobanii,
Când pe soare, când pe ploaie,
Vreme multă, fără număr,
Cu căciula lor de oaie
Și cu sarica pe umăr,
A' trecutului vii moaște
Peste care vremea crește, -
Culmea verde mi-i cunoaște,
Stânca sură mi-i iubește...

Iar în urma lor, pe sară,
Astăzi ca și alte dăți,
Lungă liniște coboară
Peste mari singurătăți.

Toamna cu-a ei albă frunte
Și cu galbenii-i conduri
A lăsat argint pe munte
Și rugină pe păduri.

La răspântii crește stogul
De foi moarte de curând.
Strigă-n vale Topologul,
Și-a lui larmă, când și când,
Ca o voce omenească
Până sus pe culmi tresare,
Preajma mută s-o trezească
Din senina ei visare.

Tot mai jos apoi se lasă
Poala norilor pe munte.
Vin din iarna-ntunecoasă
Zile lungi cu ploi mărunte.
Neguri dese-ncep să cadă,
Se târăsc în jos pe plai.
Pe păduri se strâng grămadă
Falduri albe de buhai.
Brazii stau în nemișcare,
Printre ramuri ploaia pică, -
Nici o creangă nu tresare,
Nici un zbor de păsărică.
Numai ferigele ude,
Putregaiul și bureții
Își trimit miresme crude
În desimea groasă-a ceții.
Trunchiuri strâmbe, răsturnate
Scorburile și buștenii
Cu-a lor cioturi, pe-nserate
Umplu codrii de vedenii.

Sihla neagră se-nfioară.
Speriat, dintr-un hățiș
Pui sfios de căprioară
A ieșit la luminiș...
Cu blănița zgribulită
Stă și-ascultă nemișcat...
Vremea pare-ncremenită...
Brazii fruntea și-au plecat,
Spăimântați, ca pentru rugă:
Colo-n fundul curmăturii,
Dormitând pe-o buturugă
S-a ivit Muma-Pădurii...
Dar nu-i nimeni să-i zărească
Trupul hâd și deșirat,
Fața galbenă de iască,
Nasul – ciot de brad uscat.
Nici nu vede, nici n-aude,
Doar își scutură pe-o mână
Părul ei de vreascuri ude,
Fruntea plină de țărână.
Și cum stă cu ceața-n spate
Istovită lângă trunchi,
Rădăcini și crengi uscate
Îi atârnă pe genunchi.
Negurile-i sug puterea.
Ochii-i nemișcați și suri
Cheamă noaptea și tăcerea
Din adâncuri de păduri...

III

Și se duc pe nesimțite
Nopți pustii și zile reci,
Cum s-adună, putrezite,
Frunze moarte pe poteci.
Colo sus, culcat pe-o rână,
Stă Negoiul mohorât
Cu-a lui negură bătrână
Care-i ține de urât.
Fulgii-ncep apoi să cadă.
Firea-și doarme somnul ei
Amorțită sub zăpadă...

Iar târziu, la Sfântu-Andrei,
Când cobori de la povarnă
Printre plopi subțiri și rari,
În senină zi de iarnă
Vezi departe munții mari
Cum își zugrăvesc în soare
Piscuri vinete spre cer,
Povârnișuri sclipitoare,
Brazi împodobiți de ger,
Atârnând ca niște salbe
Pe grumajii lor de stânci,
Peste plaiurile albe
Și prăpăstiile-adânci.

poezie clasică de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Balade vesele si triste. Parodii originale. Migdale amare" de George Topîrceanu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -13.99- 9.99 lei.
Mihai Eminescu

Înger și demon

Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite
A făcliilor de ceară care ard lângă altare. ­
Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă; mare;
Nepătrunsă de-ochii roșii de pe mucuri ostenite,

În biserica pustie, lângă arcul în părete,
Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger;
Pe-a altarului icoană în de raze roșii frângeri,
Palidă și mohorâtă Maica Domnului se vede.

O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură:
Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind
Și cununi de flori uscate fâșâiesc amirosind
Ș-a copilei rugăciune tainic șopotit murmură.

Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită,
Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El vegheazâ,
Coatele pe brațul crucii le distinde și le-așază,
Ochii cufundați în cape-i, fruntea tristă și-ncrețită.

Și bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,
Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei brad alb;
Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb
Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui față trece.

Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur - EI un suflet apostat;
El, în umbra lui fatală, stă-ndărătnic răzemat ­
La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.

Pe un mur înalt și rece de o marmură curată,
Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină,
Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină
­Umbra ei, ce ca și dânsa stă în rugă-ngenuncheată.

Ce-ți lipsește oare ție blond copil cu-a ta mărire,
Cu de marmur-albă față și cu mânile de ceară,
Văl - o negură diafană mestecată-n stele - clară
E privirea-ți inocentă sub a genelor umbrire ­

Ce-ți lipsește fii înger - aripi lungi și constelate.
Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?
Două umbre de aripe ce se mișcă tremurânde,
Două aripe de umbră cătră ceruri ridicate.

O, nu-i umbra ei aceea.- este îngeru-i de pază;
Lângă marmura cea albă văd ființa-i aeriană.
Peste viața-i inocentă, viața lui cea sântă plană,
Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchează.

Dar de-i umbra ei accea - atunci Ea un înger este,
Însă aripile-i albe lumea-a le vede nu poate;
Muri sfințiți, de-a omenirii rugăciuni îndelungate
Văd aripele-i diafane și de dânsele dau veste.
Te iubese! - era să strige demonul în a lui noapte,
Dară umbra-naripată a lui buze le înmoaie;
Nu spre-amor, spre-nchinăciune el genunchii-și încovoaie
Și ascultă, dus din lume, a ei dulci și timizi șoapte.

Ea? - O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,
Trece-n lume fericită, înger, rege și femeie;
El? - răscoală în popoare a distrugerii scânteie
Și în inimi pustiite samănă gândiri rebele.

Despărțiți de-a vieții valuri, între el și între dânsa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,
Câteodat' - deși arare - se-ntâlnese, și ochii lor
Se privesc, par a se soarbe în dorința lor aprinsă.

Ochii ei cei mari, albaștri, de blândețe dulci și moi,
Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoși!
Și pe fața lui cea slabă trece-ușor un nour roș ­
Se iubesc. - Și ce departe sunt deolaltă amândoi!

A venit un rege palid, și coroana sa antică,
Grea de glorii și putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorud de-ar fi pus
Și în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică.

Dară nu - mute rămas-au buzele-i abia deschise,
Mută inima în pieptu-i, mâna ei trasă-ndărăt:
În a sufletului taină, ea iubea. Clar și încet
Se ivea fața de demon fecioreștilor ei vise.

Ea-l vedea mișcând poporul cu idei reci, îndrăznețe;
Ce puternic e - gândi ea; cu-amoroasă dulce spaimă;
El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă
Contra tot ce grămădiră veacuri lungi și frunți mărețe.

El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfășoară
În stindardul roș și fruntea-i aspră-adâncă, încrețită,
Părea ca o noapte neagră de- fortune-acoperită,
Ochii fulgerau și vorba-i trezea furia vulgară

Pe un pat sărac asudă într-o lungă agonie
Tânărul. O lampă-ntinde limb-avară și subțire,
Sfârâind în aer bolnav. - Nimeni nu-i știe de știre.
Nimeni soartea-i n-o-mblânzește, nimeni fruntea nu-i mângâie.

Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrăcate
Cu-a lui Dumnezeu numire - astăzi toate-s îndreptate
Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume!

A muri fără speranță! Cine știe-amărăciunea
Ce-i ascunsă-n aspre vorbe? - Să te simți neliber, mic,
Să vezi marile-aspirații că-s reduse la nimic,
domnesc în lume rele căror nu te poți, opune,

C-opunându-to la ele, to viața-ți risipești ­
Și când mori să vezi că-n lume viețuit-ai în zadar!
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putință. Simți că nimica nu ești.

Și acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă.
Cum a intrat el în viață! Cât amor de drept li bine,
Câtă sinceră frăție adusese el cu sine!
Și răsplata? - Amărârea, care sufletu-i apasă.
Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr,
Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger,
Se așază lin pe patu-i; ochii lui orbiți de plângeri
Ea-i sărută. De pe dânșii negurile se descopăr...

Este Ea. C-o mulțămire adâncă, nemaisimțită,
El în ochii ei se uită. - Mândră-i de înduioșere;
Ceasul ultim îi împacă toată viața-i de durere;
Ah! șopteșste el pe moarte - cine ești gâcesc, iubită.

Am urmat pământul ista, vremea mea, viața, poporu
Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;
El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis
Pre un înger să mă-mpace, și-mpăcarea-i... e amorul.

poezie celebră de (1873)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Mihai Eminescu

Odin și Poetul

Ei cer să cânt... durerea mea adâncă
S-o lustruiesc în rime și-n cadențe
Dulci ca lumina lunei primăvara
Într-o grădină din Italia.
Să fac cu poezia mea cea dulce
Damele să suspine; ce frumoase
Pot fi pentru oricine. Pentru mine
Nu. Și juni nătângi cu țigarete-n gură;
Frizați, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinți,
reciteze versuri de-ale mele
Spre-a coperi cu-espresia adâncă
Unei simțiri adevărate - niște mofturi.
Mai bine-aș smulge sufletul din mine,
stoarce cu o mână crudă, rece
Tot focul sânt din el, ca în scânteie
Să se risipe, pân' ce va-njosi
animeze pe deșerți și răi.
O, și de-ați plânge chiar, dacă durerea
Adevărată și neprefăcută
V-ar topi ochii și a mea cântare
V-ar arde sufletul din voi... Atuncea
E și mai rău și-atunci și mai puțin
Va gândi cineva pe un moment
L-acel nefericit ce le-a avut.
Voi le citiți, ca să puteți a plânge
- Căci prin izvor de lacrimi mor dureri -
Voi știți c-o mână - oricare-ar fi -v-atinge
Fruntea cea plină de sudori, și dulce
Va răcori bolnava fierbințeală
Și stavilă la lacrime vă pune
C-o sărutare... La mine,
Ce singur stau cu frunte-ntunecată,
Ce nu pot plânge pentru că durerea
Ochii-mi a stors si sufletul meu aspru
L-a împietrit... la mine
Nimeni nu va gândi, nici a gândit.
La ce? Au nu știu ei cu toții
Că dacă vor seca a mea durere
Cu mângâieri - atuncea și izvorul
De cânturi va seca... Nebuni! iert...
O, mare, mare înghețată, cum nu sunt
De tine-aproape să mă-nec în tine!
Tu mi-ai deschide-a tale porți albastre,
Ai răcori durerea-mi înfocată
Cu iarna ta eternă. Mi-ai deschide
A tale-albastre hale si mărețe;
Pe scări de valuri coborând în ele,
Aș saluta cu aspra mea cântare
Pe zeii vechi și mândri ai Valhalei.
Bine-ai venit, tânăr cu ochi din ceriuri,
Râzând Odin și ridicându-și cupa
V-ar saluta. - Și haina ceea lungă
Și albă creții ar arunca de neauă
Și părul lung mi s-ar îmfla de vânt.
Un scaun pentru bard - și-n scaunul nalt
De piatră, cu sprijoanele lui nalte,
Nu m-aș simți că-s uriaș.
Și zeii mângâind lungele barbe,
Nălțând privirea-n bolțile antice
Spre a-și reaminti dulci suveniri,
M-ar asculta spunându-le de lumea
Cea de pitici, ce viermuiește astăzi
Pe țărâna ce-au locuit-o ei.
Lasă-i pustiei, cine-ar fi crezut
C-atât de mizerabilă a deveni
Sămânța cea din zei născută.
Dar un bătrân ce sta-ntr-un colț de masă
Ridică cupa lui cu mied: - Ascultă,
Nu mi-i ști spune ce mai face țara
Ce Dacia se numea - regatul meu' il
Tai stă-nrădăcinată-n munți de piatră,
Cu murii de granit, cu turnuri gote,
Cetatea-mi veche Sarmisegetuza'
- Nicicum, o, Decebal. O văd
Pentru întâia dată acum înălțată!
Prin părul tău ca o coroană mândră,
Lucrată-n pietre scumpe ca-n granit.
- Dară urmașii acelor romani?
Ce să vorbesc de ei? Toți oamenii
Pigmei sunt azi pe vechiuh glob... dar ei
Între pigmeii toți sunt cei mai mici -
Mai slabi, mai fără suflet, mai mișei.
Romani sau daci, daci sau romani, nimic
N-aduce aminte de-a voastră mărire.
Orice popor, oricit de prăpădit
O piatră va găsi, sau o bucată
De fier, ori de aramă, ca să sape
Cu ea urmele-adânci ce le-ați lăsat -
Voi oameni mari, ce stați acum cu zeii
Și ospătați cu ei - în colbul negru
Uitat ș-usor al vechiului pământ.
Dar ei... De-ar merge-n sud și nord - nimica
Sunt ca o laie de nomazi și de lăieți
Ce stau deocamdată numai pre pământul
Ce l-au cuprins, spre a fi alungați
De alt popor mai tare, iubitor
De cele ce-au trecut, ce-s rădăcina
Și gloria celor ce sunt.
- Ah! ce-am dorit în ora morții mele,
Roma să guste pân-în fund păharul
Mizeriei și-a decăderii, într-atât
Încât să se desprețuiască ei pe sine -
Asta s-a împlinit... Romanii vechi și mândri,
Învingătorii lumii, au devenit
Romunculi... Dar cu ce s-ocupă ei?
Or fi crescând căței, or fi-nvățind
strige ca cucoșii... un popor
Ce se desprețuiește pe el însuși trebui
S-ajungă la d-acestea.
- Nu, vorbesc franțuzește și fac politică.
- E tot atâta.
- De unde vii? întreabă Odin blând.
- Am răsărit din fundul Mărei Negre,
Ca un luceafăr am trecut prin lume,
În ceruri am privit și pe pământ
Și-am coborât la tine, mândre zeu,
Și la consorții tăi cei plini de glorii.
De cântec este sufletul meu plin.
De vrei s-auzi al iernii glas vuind
Și lunecând prin strunele-mi de fier,
De vrei s-auzi cum viscolește-n arfa-mi
Un cânt bătrân și răscolind din fundu-i
Sunete-adânci și nemaiauzite,
Ordonă numai - sau de vrei ca fluviul
De foc al gândurilor mele mari
curgă-n volbură de aur pe picioare
De stânci bătrâne, într-o limbă aspră
Și veche - însă clară și înaltă
Ca bolțile cerului tău, o, Odin,
Spune-mi atunci, su-nstrun ale ei coarde
Ca să-mi câștig cununa mea de laur.
Poate-ar fi vrut ei să mi-o deie...
Dară de la pitici eu nu primesc nimica.
Sărman copil - zite bătrânul zeu
­De ce răscolești tu toată durerea
Ce sufletul tău tânăr a cuprins?
Nu crede că-n furtună, în durere,
În arderea unei păduri bătrâne,
În arderea și-amestecul hidos
Al gândurilor unui neferice
E frumusețea. Nu - în seninul,
În liniștea adâncă sufletească,
Acolo vei găsi adevărata,
Unica frumusețe...
(Fruntea-i naltă,
De neauă coperită, și coroana-i
De stele-albastre strălucea în hală,
Și vorba lui blândă era duioasă.) -
Din cupa mea de aur bea auroră
S-între seninul blândei diminețe
În pieptul tău. Și ti-oi deschide-atunci
Portalele nalte de la hale
Cu lungi coloane de zăpadă, cu-arcuri
De neauă albă, ca argint din Ophir,
Cu bolți mai nalte decât însuși cerul.
Acolo printr-acele lungi coloane
Suspendă lampe mari ca niște albe lune
Ce împlu lumea raiurilor mele
Cu o lumină dulce, albă, caldă,
Stâlpii sclipesc, bolțile-s strălucite,
Cărările-s de pulbere mai albă
Ca-argintul cel de viu. - Un aer
Blând argintiu îți va îmfla tot părul,
Vei răsufla miroase dulci de crin;
Talarul tău va lumina în noapte
­Prin hale vei zări blândele-mi zâne,
Și-atunci să cânți. Vei ști ce a frumos.
O vorbă zice - murii cei albaștri
Ai mării, desfăcutți în două-mi lasă
Privirea într-un labirint de neauă:
Coloane nalte, bolți arcate splendid,
Pe ele lune lin ardeau... și-n umbra
Cea clar-obscură-a stâlpilor de neauă
Văzut-am o copilă dulce-înaltă,
Subțire ca-ntruparea unui crin.
Frumosu-i păr de aur desfăcut
Cădea pân' la călcâie, haina-i albă
Udă părea de moale - strălucită
Cuprindea membrii ei dulci si zvelți,
Mânile-i mici, ca doi crini albi, încearcă
În van a împleti părul de aur
Gura-i o roză surâzînd deschisă,
Ochii-i albaștri luminau ca stele,
Iar pe-a ei umeri albi abia se ține
Haina cea lungă și bogată. - Vino,
Odin îi zice, blând copil al mării.
Un bard sătul de-a lumii lungi mizerii
S-au coborât în noaptea noastră clară -
cânte roagă-1. Ca o umbră
Strălucind argintiu în clară noapte
Muiată în aurul pletelor ei,
S-apropie... - O, nu te teme,-mi zice,
Tu, ce nu temi furtuna și durerea,
De ce să tremuri la a mea privire?
Lin tremură glasul ei blând în noapte.
- O, zână, nu de frică, de plăcere
Tremură-n mine sufletul meu bolnav.
Să cânt? Dar oare la a ta privire
Nu amuțește cântul de-admirare -
Nu ești un cântec însăși - cel mai dulce,
Cel mai frumos, ce a fugit vodată
Din arfa unui bard? O, fecioară,
Vin' lângă mine, să mă uit în ochii-ți,
Să uit de lume, ah! să pot uita
Fierea cu care ei m-au adăpat
În lame. Cine-ar fi știut
Că-n fundul mării tu trăiești, copilă,
Ca un mărgăritar, topit din visul
Mării întregi,
Și nu te temi că aurul din plete-ți
Se va topi în stele - și că păru-ți
Amestecat cu ele-ar străluci
În noapte-albastră a acestei lumi;
Și nu te temi că glasul tău
Va-ndulci vecinicia cea amară
A mării! - Măgulitor, ea zice,
Ș-o roză ea lăsă pe a mea gură,
Cu tânăr miros - roza gurei sale.
- Frumoasă ești, ca să găsese cuvinte
Spre-a îndulci ochii tăi mari albaștri,
Sufletul tău cel blând, nevinovat,
Aș sfărma soarele în țăndări de-aur,
L-aș presăra-n cărarea ca de neauă:
O închinare l-a tale picioare
Mici, dulci și albe. O, Odin,
Pune-i un sceptru-n mână, sceptrul murii,
Pe fruntea ei coroană pune, mare,
De diamante, umede, topite
În strălucirea lor cea înfocată,
Căci ea-i regina frumuseții - a lumii.
Ea capu-și rezemă de ai mei umeri
Și glasul ei îmi șopti în ureche
Voi îndulci tot chinul, tot amarul
Cu care-n lume ei te-au adăpat ­
Căci te iubesc, sărmanul meu copil.

Și Odin își deschise ochii albaștri
Și mari, râzând cu ei - iar zeii
Lin șoșoteau între ei bătrânește
Și surâzând îsi aduceau aminte
De-a tinereții zile dulci a lor, ascunse
În negura secolilor trecuți.

poezie celebră de (1872)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 6 comentarii până acum.
Participă la discuție!
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Mihai Eminescu

Când crivățul cu iarna...

Când crivățul cu iarna din nord vine în spate
Și mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,
Când lanuri de-argint luciu pe țară se aștern,
Vânturi scutur aripe, zăpadă norii cern...

Îmi place-atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,
S-aud cânii sub garduri scheaună și latră,
Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge clești,
Să cuget basme mândre, poetice povești.

Pe jos să șadă fete pe țolul așternut,
scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,
Iar eu s-ascult pe gânduri și să mă uit de lume,
Cu mintea s-umblu drumul poveștilor ce-aud.

Orlogiul sune ­ un greier amorțit ­
Și cald să treacă focul prin vinele-mi distinse,
Să văd roze de aur și sărutări aprinse
În vreascuri, ce-n foc puse trăsnesc des risipit,
Ca vorba unei babe măruntă, țănduroasă.
Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă.
Din el o aud astfel cum voi să o aud
Ș-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit.
Și mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă,
O-nșiră apoi iarăși cum dânsa a voit.

Astfel gândirea-nșiră o mie de mărgele ­
Un șir întins și luciu dar fără de sfârșit;
Somnul m-apucă-n brațe prin gândurile mele
Și-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit.
Prin șirul lor ce sună, orlogiul cu jele
L-aud sunând ca greier bătrân și răgușit;
În urmă tace chiar și a mamei rugăciune ­
La gânduri sclipitoare un capăt ea le pune.

Ajung la ea și noaptea umbririle-i și-ntinse,
Pe fruntea ei cea dulce culeg blânde visări,
Amorul lin își moaie aripele lui stinse,
Pe ochii ei eu caut profunde sărutări ­
Ea-nchide surâzândă lungi genele ei plânse
Și glasul ei e cântec în line tremurări,
Pe sâni rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea așează ­
Adorm și ea la capu-mi surâde și veghează.

II

Dar toate-acele basme în somnu-mi mă urmează,
Se-mbină, se-nfășoară, se luptă, se desfac,
Copilele din basmu, cu ochii cu dulci raze,
Cu părul negru coade, cu chipul dulce drag,
Și feți-frumoși cu plete în haine luminoase,
Cu ochi căprii, nalți, mândri ca arborii de fag ­
În visele din somnu-mi s-adun și se îmbină,
Fac nunți de patru zile și de patru nopți pline.

Îmi-pare atunci că mândră Ileană Cosânzeană,
Cu ochi, albastre stele, blondă, un spic de grâu,
În mine se-ndrăgește și-ușoară-aeriană
S-așază pe genunchii-mi, cunjură gâtul meu,
Eu netezesc cu mâna arcata ei sprânceană,
Ea ochii și-i închide, zâmbind în visul său ­
Ochii i-s plini de lacrimi ce nu le înțelege,
Cu buze-abia deschise îmi spune blânde șege.

Îmi pare că e vară, că noaptea-i dulce brună,
Că lanuri undoiază, că apele lin plâng,
Că nourii îi sparge-o armonioasă lună,
Că stelele din ceruri se scutură și ning ­
Prin lanuri înflorite noi mergem împreună
Și mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng
Și ea la îngrijirea-mi cea dulce îmi zâmbește,
Iar sufletul îmi râde, și inima îmi crește.

Luna prin nouri înger pe lume blând veghează.
Somnul aduce-n lume copiii lui nătângi.
Pe râu fiece undă se-mbracă cu o rază,
Copacii se cutremur în frunțile de stânci,
Lumina se-mprăștie în pânză luminoasă
Pe merii plini cu floare-n grădinele adânci ­
Și eu, la trunchiul unui, visez la ea deștept,
În ploaia de flori roze pe dânsa o aștept.

Ea vine și pe sânu-mi când dulce ea se lasă
În pletele-mi și-ncurcă micuță mâna ei,
Și umeda-i suflare, pură, copilăroasă,
Adie blând pe frunte-mi și peste ochii mei,
Apoi fața-i uimită de pieptu-mi ea apasă
Și lacrimi de iubire i-nundă ochii săi,
Iar eu pe mâni, pe gură, pe ochi, pe albu-i gât
Încet, beat de iubire, o mângâi, o sărut.

Și sărutări o mie trezesc în ea mii vise
Și fruntea-i turburată s-apleacă ca un crin;
În ochii ei cei limpezi, sub genele-i închise,
O lume e de visuri, o lume de senin;
Ea fără șir vorbește, și dulcile-i surâse
Cu lacrimi se amestec, și buzele-i suspin ­
Ea doarme astfel trează, din somn când se trezește
Cu buzele cată, cu ochii îmi zâmbește.

În vis mă arde soare și cerul e văpaie,
Pe lac barca e-mpinsă de valuri care merg,
Iar undele-i uimite, profunde și bălaie
Reflectă-n ele țărmii ­ se-ntunecă, se șterg...
În barcă șed ș-ascult eu a inimii-mi bătaie
Căci eu ca rândunica la dânsa iar alerg ­
Pe-a malurilor arbori și frunza este mută ­
Misterul lin surâde pe lumea cea tăcută.

poezie celebră de
Adăugat de dory58Semnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 17 februarie 2019.
Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Mihai Eminescu

Întunericul și poetul

Întunericul

Tu, care treci prin lume străin și efemer,
Cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer,
Poet gonit de râsuri și înghețat de vânt,
Ce cânți ca o stafie ieșiții din mormânt,
Sfăramă-n stânca rece a ta nebună liră
Căci lumea este piatră și ea nu te admiră.
Ci tu, nebun și palid, la poalele ei plângi
Ca valul care cântă trecutul unei stânci,
Ce veștedă, bătrână se leagănă prin nori,
Când stânca e eternă și valu-i trecător.

Poetul

Și te crezi, geniu negru, că fără scop și țintă
A lumei und-amară -neacă, mă frământă?
Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele
Purtând pe frunte-mi raza a națiunii mele?
Voiu să ridic palatul la două dulci sorori,
La Muzică și Dramă... în dalbe sărbători,
Voiu să le-ngân viața și-n cupa lor aurie
torn zi și-ntuneric, dureri și bucurie,
Să văd trecutu-n viață, să văd româna dramă,
Cum din mormânt eroii istoriei îi cheamă
Și muzica română chemând din munții-n nouri,
Din stelele căzânde, din văile-n ecouri,
Din brazii ce suspină 1-a iernei vijelie,
Din fluierul cel jalnic, din buciumu-n câmpie,
Chemând doina română, a inimelor plângeri,
A sufletului noapte, a dorurilor stângeri.
Românu-n trecut mare e mare-n viitor!
Și tu vrei ca poetul să fie trecător,
Pe-a țărei sale țărmuri să n-aibă ce să cânte?
Dar nu-s colori destule în lume să-nvesmânte
A munților Carpatici sublime idealuri
Ce-noată-n a lui suflet cum 'noată-n mare valuri
Și-n creieri-i aleargă de gânduri vijelii,
Cum ginii se sfaramă-n ruinele pustii.

poezie celebră de (1869)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Mihai Eminescu

Mortua est

Făclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot, în orele sfinte,
Un vis ce își moaie aripa-n amar,
Astfeli ai trecut de al lumii otar.

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
Cu râuri de lapte și flori de lumină,
Când norii cei negri par sombre palate,
De luna regină pe rând vizitate.

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Pin ploaia de raze, ninsoare de stele.

O rază te-nalță, un cântec te duce,
Cu brațele albe pe piept puse
Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe ape și aur în aer.

Văd sufletu-ți candid prin spațiu cum trrece
Privese apoi lutul rămas... alb și rece,
Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ți rămas încă viu ­

Și-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,
De ce-ai murit, înger cu fața cea pală,
Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc și cu poduri de-argint,
Cu țărmuri de smirnă; cu flori cari cânt;

treci tu prin ele, o sfântă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haină albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viața-i o baltă: de vise rebele;
O, moartea-i un secul cu sori înflorit,
Când viața-i un basmu pustiu și urât.

Dar poate... o! capu-mi pustiu cu fortune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune...
Când sorii se sting și când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică.

Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru că lumile-și cerne
Ca prăzi trecătoare a morții eterne...

Ș-atunci de-a fi astfeli... atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
Atunci graiu-ți dulce în veci este mut...
Atunci acest înger n-a fost decât lut.

Și totuși; țărână frumoasă și moartă,
De racla ta razim eu harfa mea spartă
Și moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O rază fugită din caos lumesc.

Ș-apoi... cine știe de este mai bine
A fi sau a nu fi... dar știe oricine
ceea ce nu e; nu simte dureri,
Și multe dureri-s, puține plăceri.

A fi? Nebunie și tristă și goală;
Urechea ta minte și ochiul te-nșală;
Ce-un secol ne zice ceilalți o deszic.
Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

Văd vise-ntrupate gonind după vise,
Pân' dau în morminte ce-așteaptă deschise,
Și nu știu gândirea-mi în ce să o stâng
Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

La ce?... Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta; înger, de ce fu să fie?
Au a scos în lume? Tu chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfeli mori?

De e sens într-asta, e-ntors și ateu,
Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.

poezie celebră de (1871)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info
Direcționează
2%
către Asociația Culturală Citatepedia!

Citește detalii »

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!