Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Mihai Eminescu

Epigonii

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine
Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri,
Sau văd nopți ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii și cu râuri de cântări.

Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist și mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,
Cantemir croind la planuri din cuțite și pahară ;
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

Liră de argint, Sihleanu - Donici cuib de-nțelepciune,
Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toți, s-au dus cu toate pe o cale nenturnată.
S-a dus Pann, fiul Pepelei, cel isteț ca un proverb.

Eliad zidea din visuri și din basme seculare
Delta biblicelor sânte, profețiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nțeles
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Stă și azi în fața lumii o enigmă nesplicată
Și veghează - o stâncă arsă dintre nouri de eres.

Bolliac cânta iubagiul ș-a lui lanțuri de aramă;
L-ale țării flamuri negre Cârlova oștirea cheamă;
În prezent vrăjeste umbre dintr-al secolilor plan.
Și ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sânta candel-a sperării
Descifrând eternitatea din ruing unui an.

Pe-un pat alb ca un lințoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă ­
Viața-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău:
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Și din liră curgeau note și din ochi lacrimi amare ;
Și astfeli Bolintineanu începu cântecul său.

Mureșan scutură lanțul cu-a lui voce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mână amorțită,
Cheamă piatra să învie ca și miticul poet,
Smulge munților durerea, brazilor destinul spune,
Și bogat în sărăcia-i ca un astru el apune;
Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet.

lar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe mucedele pagini stau domniile române,
Scrise de mâna cea veche a-nvățaților mireni;
Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăvite din nou iarăși pânzele posomorâte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice,
Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice,
Ce cu basmul povestește - veselul Alecsandri,
Ce-nșirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum seculii străbate, o minune luminoasă
Acum râde pintre lacrimi când o cântă pe Dridri.

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ea două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O așează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,
Și iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet`.

Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce și a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El deșteaptă-n sânul nostru dorul țării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ștefan cel Mare, zimbrul sombru și regal.

........................................................................................

Iară noi? noi, epigonii?... Simțiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic

Și de-aceea spusa voastră era sânta și frumoasă,
Căci de minți era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deși voi sunteți bătrâni.
S-a întors mașina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăși trecutul, fără inimi, trist și rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!

Voi, pierduți în gânduri sânte, convorbeați cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur și rece - marea noastră-i de îngheț.
Voi urmați cu răpejune cugetările regine,
Când, plutind pe aripi sânte, pintre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeți.

Cu-a ei candelă de aur palida înțelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieții voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru un înger, inima voastră o liră,
Ce la vântul cald ce-o mișcă, cântări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.

Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simțirea simulează,
Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari,
- O convenție e totul; ce-i azi drept, mâne-i minciună;
Ați luptat luptă deșartă, ați vânat țintă nebună,
Ați visat zile de aur pe-astă lume de amar.

"Moartea succede vieții, viața succede la moarte",
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoană și simbol;
Numesc sânt, frumos și bine ce nimic nu însemnează;
Împărțesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Și pun haine de imagini pe cadavrul trist și gol.
Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri nexistente; carte tristă și-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vra a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane și cu glasuri tremurate,
Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea.

Rămâneți dară cu bine, sânte firi vizionare,
Ce făceați valul să cânte, ce puneați steaua să zboare,
Ce creați o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină,
Proști și genii, mic și mare, sunet, sufletul, lumină
­Toate-s praf... Lumea-i cum este... și ca dânsa suntem noi.

poezie celebră de (1870)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Calin" de Mihai Eminescu este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la doar -38.44- 15.99 lei.

Citate similare

Mihai Eminescu

La moartea lui Neamțu

Lăsați clopotul plângă cu-a lui voce de aramă,
Lăsați turnul ca să miște a lui inimă de fier,
Căci de stele mai aproape el dă acuma samă
un suflet bun și nobil se îndreaptă cătră cer.

Clopote, tu simți durerea și urmezi cu-a ta cântare,
Când din stea în stea se suie sufletul într-un avânt,
Pe când noi urmăm cu pasul cel rărit de întristare
Lutul palid, fără suflet, -1 depunem în pământ.

Ochii? Câte dulci imagini au sorbit a lor lumine!
Capul? O, de câte gânduri el a fost împopulat!
Inima? Câtă simțire frământat-a ea în sine?
Sufletul? Câte speranțe, câte visuri a păstrat?

Si-azi nimic. Lumea gândirei e o lume sfărâmată,
De lemnoasa mân-a morții inima e stoars-acum,
Și imaginele-s șterse, ce prin el treceau odată,
Sufletul (dacă există) pintre nori își face drum.

Ai știut tu, scumpe frate, că pământu-i o ruină?
Că-i o sarcină viața? Că-i-martiriu trăiești:?
Ai știut tu cummoartea a un caos de lumină,
la finea veciniciei te-aștept stelele cerești?

De-a vieții grea enigmă ție-acuma nu-ți mai pasă,
Căci problema ei cea mare la nimic o ai redus,
Pe când noun-ncă viața e o cifră nențeleasă
Și-n zădar cătăm răspunsul la-ntrebarea ce ne-am pus.

În zădar ne batem capul, triste firi vizionare,
Să citim din cartea lumei semne ce noi nu le-am scris,
Potrivim șirul de gânduri pe-o sistemă oarecare,
Măsurăm mașina lumei cu acea măsurătoare
Și gândirile-s fantome, și viața este vis.

poezie celebră de (1870)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Mihai Eminescu

Întunericul și poetul

Întunericul

Tu, care treci prin lume străin și efemer,
Cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer,
Poet gonit de râsuri și înghețat de vânt,
Ce cânți ca o stafie ieșiții din mormânt,
Sfăramă-n stânca rece a ta nebună liră
Căci lumea este piatră și ea nu te admiră.
Ci tu, nebun și palid, la poalele ei plângi
Ca valul care cântă trecutul unei stânci,
Ce veștedă, bătrână se leagănă prin nori,
Când stânca e eternă și valu-i trecător.

Poetul

Și te crezi, geniu negru, că fără scop și țintă
A lumei und-amară mă-neacă, mă frământă?
Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele
Purtând pe frunte-mi raza a națiunii mele?
Voiu ridic palatul la două dulci sorori,
La Muzică și Dramă... în dalbe sărbători,
Voiu le-ngân viața și-n cupa lor aurie
Să torn zi și-ntuneric, dureri și bucurie,
văd trecutu-n viață, să văd româna dramă,
Cum din mormânt eroii istoriei îi cheamă
Și muzica română chemând din munții-n nouri,
Din stelele căzânde, din văile-n ecouri,
Din brazii ce suspină 1-a iernei vijelie,
Din fluierul cel jalnic, din buciumu-n câmpie,
Chemând doina română, a inimelor plângeri,
A sufletului noapte, a dorurilor stângeri.
Românu-n trecut mare e mare-n viitor!
Și tu vrei ca poetul să fie trecător,
Pe-a țărei sale țărmuri să n-aibă ce să cânte?
Dar nu-s colori destule în lume să-nvesmânte
A munților Carpatici sublime idealuri
Ce-noată-n a lui suflet cum 'noată-n mare valuri
Și-n creieri-i aleargă de gânduri vijelii,
Cum ginii se sfaramă-n ruinele pustii.

poezie celebră de (1869)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Minunea ta cu păr scăldat în aur

Te-ai înălțat de mult la cer, și azi
În noapte strălucești atât de tare,
Peste păduri cu-a ta lumină cazi
Și peste munții toți și peste mare.

Ești poetul cel mai de cu seamă,
Ai scris cu sufletul atâtea versuri,
Ți-ai declarat iubirea fără teamă,
Ai dus până la cap a tale visuri.

Fiind băiet odat' păduri cutreierai
Și îți plăcea s-auzi cântul naturii,
Întins pe iarba verde adesea tu stăteai
Visând ca ea să-ți dea dulceața gurii.

Din prima clipă te-ai îndrăgostit,
Ți-au curs și multe lacrimi pe obraz,
Era frumoasă, paru'-i de aur despletit,
Pentru tine totul, icoană și privaz.

Și ai iubit-o mai mult decât viața,
I-ai dedicat poeme multe, multe,
Doar lângă ea îți regăseai speranța,
Căci ea știa prea bine să te asculte.

Erai Eminul ei, iar Veronica
Minunea ta cu păr scăldat în aur,
A fost a ta iubire, unica,
Al sufletului tău dulce tezaur.

Peste păduri și peste munți și mare
A voastră dragoste va dăinui în veci,
În fiecare seară Luceafărul răsare,
A ta lumină blândă peste noi o treci.

poezie de (13 ianuarie 2015)
Adăugat de Răzvan IsacSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 4 comentarii până acum.
Participă la discuție!

Voi n-ați fost cu noi în celule

Voi n-ați fost cu noi în celule
știți ce e viața de bezne,
sub ghiare de fiară, cu guri nesătule,
voi nu știti ce-i omul când prinde urle,
strivit de cătușe la glezne.

Voi n-ați plâns în palme, fierbinte,
străpunși de cuțitul trădării.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-ați dus povara durerilor sfinte
spre slava si binele țării.

În cântec cu noi laolaltă
trecând printre umbre pereții,
voi n-ați cunoscut frumusețea înaltă
cum dorul irumpe, cum inima saltă
gonind dupa harpele vieții.

Ce-i munca de brațe plăpânde,
ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru,
cum scârțâie osul când frigul pătrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveți de unde
spuneți aproapelui vostru.

Voi nu știți în crunta-nchisoare
cum minte speranța și visul,
când ușile grele se-nchid în zăvoare,
și-n teama de groaznica lui încleștare
pe sine se vinde învinsul.

Ați stat la ospețe-ncărcate
gonind după fast și orgoliu,
nici milă de noi și nici dor, nici dreptate,
nici candel-aprinsă și nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.

Așa sunteți toți cei ce credeți
că pumnul e singura faimă.
Fățarnici la cuget, pe-alături ne treceți,
când noi cu obrajii ca pământul de vineți,
gustăm din osânda și spaimă.

Când porțile sparge-se-or toate
și morții vor prinde urle,
când lanțuri și ziduri cădea-vor sfărmate,
voi nu știți ce-nseamnă-nvierea din moarte,
căci n-ați fost cu noi în celule.

poezie celebră de
Adăugat de Ionuț PopaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Mihai Eminescu

Sus în curtea cea domnească

Sus în curtea cea domnească,
La domnia din Bârlad,
Șade tânăr domnul Vlad ­
Sub căciula-i țurcănească
Pe-a lui umeri plete cad.

Astfel șade trist și rece
La ospățul luminat
Din domnescul lui palat,
Cu priviri crunte și rece,
Cu-ochiul negru înfundat.

Fața palidă și tristă,
Manta-i neagră pe-umeri tari,
Fața spână, ochii mari
­Astfel trece în revistă
Pe boierii lui cei mari.

Ici bătrâni ca iarna albă,
Munți cu fruntea de arginți,
Șoptesc dulce și cuminți
­Colo tineretea dalbă
Cu râs mult și fără minți.

Femei palide, frumoase,
Fețe blânde, ochi de foc,
Ce în gene li se joc
Și-a lor raze luminoase
Printre ele-și cată loc.

Sala-i mare, strălucită,
Masa-i albă, oaspeți mulți,
Vorbe dulci să tot asculți,
Chiar lumina-i îndrăgită
De ochi lucii, de ochi mulți.

poezie celebră de (1870)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 2 comentarii până acum.
Participă la discuție!
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Ne-ați vrut degeaba liberi...

N-am fost cu voi să știm ce-ați pătimit,
Dar astăzi, pătimim în urma voastră.
Din tot ce-ați îndurat, n-am prins nimic,
Iar azi se-ntoarce împotriva noastră.

N-am învățat nimic din nicio palm㠗
Și am primit prea multe pe nedrept.
Azi, însă, le primim și pe-ale voastre,
Doar că acestea ne lovesc în piept.

Am merita din plin disprețul vostru,
Căci, la blesteme, nu ați fost în stare
Să le deschideți drumul către noi,
În caz că ne vom pierde-n nepăsare...

S-a dus și demnitate și mândrie,
Degeaba v-ați jertfit pentru popor.
Ne merităm din plin întemnițarea,
Ne-ați vrut degeaba liberi pentru viitor.

Am devenit complici stârpirii proprii,
Ne batem joc de amintirea voastră.
La noi, prostia-a devenit la ea acasă...
Aceasta e, mai nou, credința noastră.

Suntem pierduți și toți ne vor declinul,
Toți trag de noi, toți ne vor orbi și goi.
Blestemul vostru ar fi fost mai blând,
Degeaba v-ați jertfit crezând în noi.

poezie de din Vă las pe voi să fiți poeți
Adăugat de Evelin AndreiSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Corneliu Vadim Tudor

Câini ai nimănui

Rătăcitori și neajutorați
câini fără vârstă, nume și dreptate
fiți întru totul binecuvântați
voi, ce dormiți pe dale înghețate

Voi, care puneți semn de carte trist
atîtor nopți și zile hăituite
când pliscul unui vultur exorcist
scobește ochii unei vechi ursite

Veniți la ușa mea arareori
cu pieptul rupt și însetat de milă
stigmatizați de arșiți și ninsori
firave monumente de argilă

Iar eu mă rog fie cer de mai
să nu mai tremurați în epidaur
căci pentru voi o coajă de mălai
e mai de preț ca sculele de aur

Copii ai foamei, câini ai nimănui
ce cruciadă veșnică vă cheamă?
Ne-ațineți calea când suntem sătui
când nu mai vrem știm de nici o dramă

Și cum vă bucurați din răsputeri
la gestul cel mai mic de mângâiere
ați și uitat sudalmele de ieri
făgașe moarte prind din nou putere

Dar o minune ține cât un crin
rămâneți iar mai singuri ca-nainte
și zeii voștri, Doamne, nu mai vin
și-un foc de oase joacă pe morminte

Păziți cu îndârjire de eroi
pe vetre vechi ruinele și lemnul
stăpânii s-au mutat în case noi
dar nu v-au ridicat, uituci, consemnul

Și ca un duh al locului natal
voi bântuiți prin vaste șantiere
progresul nu-i deloc sentimental
neputincioasă, spița voastră piere

Și cât de blânzi și de încrezători
voi lingeți mâna ce vă dă otravă
cu vintre sfârtecate de sudori
dați singuri piept cu taina cea grozavă

Noi n-avem timp, suntem și-așa destui
tragismul nostru poate că-i mai mare
un egoism atroce face pui
albește Valea Plângerii de sare

Copii ai foamei, câini ai nimănui
la ce icoane să vă cer iertare?

poezie celebră de din Saturnalii (1983)
Adăugat de AuditusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Costel Zăgan

Ctitorind soarele omeniei

Motto: "Vreme trece, vreme vine."

Chiar dacă timpul trece
Prin timp noi vom rămâne,
Chiar de ni-i clipa rece
Noi tâmpla ne-o vom ține;

Și frunte lângă inimi
Și inimi lângă frunte
Noi sus vom ține gândul
Mai sus decât un munte.

Și muntele e-o treaptă
Și noi suntem un munte,
Când florile ne ard sub pleoape
Și ochii-n rouă știu să cânte.

Iar când durerea e adâncă
De nu mai vrea din gând iasă
Noi știm facem visul stâncă
Și din lumină omului mireasă.

poezie de din revista Liceul, nr.16 (1978)
Adăugat de Costel ZăganSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Byron

Visul (I)

Ni-i viața dublă: somnul își are lumea lui –
Hotărnicind tărâmul ce s-a numit greșit
Viață și moarte. Somnul își are lumea lui:
Fantastic, fără margini imperiu, străbătut
De-a visului suflare, ce trece încărcat
De bucurii și lacrimi, de zbucium sau tăceri.
Ades, străbate visul, chiar trezi, al nostru gând,
Presară plumb asupra-i, sau îl avântă-n slăvi,
Se-mplântă-n noi și-n două ființa ne-o despică,
Răstălmăcește timpul și-asemeni c-un trimis
Al veșniciei, duhuri recheamă din trecut,
Dezleagă viitorul, căci ele au puterea
Tiranică-a plăcerii și a suferinței. Fac
Ce vor din noi, ce n-am fost nicicând, și ne-nspăimântă
Cu umbrele ivite din timpii ce-au apus.
Părelnic e trecutul? Și visurile-s, oare,
Răsaduri ale mintii? Dezvăluie, o, spirit,
Spre-a zămisli ființe mai mândre decât noi,
Făpturi ce-au frânt zăgazul nimicniciilor.
Voi povesti-ntâmplarea ce mi-a sădit-o visul
Pe când dormeam; căci gândul, îmbrățișat de somn,
E-n stare străbată prin vreme și să-nchege
O viață, în fugarul răstimp al unui ceas.

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba engleză. Dacă îl găsești, îl poți adăuga la Citatepedia.com. Dacă există deja, ne poți semnala pagina, ca să creăm legătura.

Început...

Infern sau paradis, nu știu cum să-l numesc...
Mi-o spun în gând de fiecare dată,
Când las în urmă tot ce-i "nebunesc"
Și părăsesc această lume fermecată!

Această lume, creată împreună
Și despre care, știm doar noi.
Această lume, atât de "nebună",
Unde ne refugiem când nu mai vrem știm de voi.

Este o lume magică, dar totodată,
Atât de egoistă; poate chiar pătată.
Căci doar pentru un singur scop a fost creată:
Să transformăm "inevitabilul" în artă.

Și deși suntem doi, în lumea noastră,
Cuvântul "noi", devine singular!
Ca -nțelegi cât e de extraordinară
Pasiunea, când e sentimentul clar.

Păcat că suntem nevoiți,
Să ținem totul numai pentru noi.
Doar nu credeațisuntem diferiți
Când vine vorba de-al vostru "noroi".

Nu, nicidecum! Doar nu degeaba
Am ales drumul cel mai rău privit!
Drumul, în care nu e simplă "treaba",
Dar cu finalul cel mai fericit!

poezie de (2018)
Adăugat de Andrei Ș.L. EvelinSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Pe Cel ce ne-a făcut

Din stihuri și din versuri, din dragoste de lume
Din aluaturi moi și tot soiul de hume
Ne-ai încropit din univers, ne-ai zămislit din mare
O viață dulce Tu ne-ai dat, c-o singură suflare.

Din poezie și iubire, din dor de om și duh
Din norii albi, din Lună plină, din soare și văzduh
Te-ai coborât în fiecare, cu glas smerit și blând
Cu sfânta-Ți adiere pură golul din noi umplând.

Și am uitat de noi și am uitat de Tine
Ne-am îmbătat cu patimi, cu lacrimi și suspine
Ne-am smuls din inimi, din gânduri și din suflet
Un murmur preaînalt, cel mai gingaș răsunet.

Pierduți, târâți în jos, cu totul lepădați
De sinele din noi și de căderi trădați
Ne-ntoarcem, în sfârșit, mereu la început
Ca să-L putem pricepe pe Cel ce ne-a făcut.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Rusiei (pamflet)

Despre voi se duse buhul.
Spune glia-mi și văzduhul,
De la munte pân' la mare:
Noi am dat Ștefan cel Mare
Și-Alexandru zis cel Bun,
Un alt minunat străbun;
Voi, din neamul cel pricaznic,
Voi ați dat Ivan cel Groaznic.

pamflet de din Pamflete și satire (10 iulie 2016)
Adăugat de George BudoiSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Mihai Eminescu

Nu ma intelegi

În ochii mei acuma nimic nu are preț
Ca taina ce ascunde a tale frumuseți;
Căci pentru care altă minune decât tine
Mi-aș risipi o viață de cugetări senine
Pe basme și nimicuri, cuvinte cumpănind,
Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind,
În lanțuri de imagini duiosul vis -l ferec,
Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întunerec.

......................

Și azi când a mea minte, a farmecului roabă,
Din orișice durere îți face o podoabă,
Și când răsai nainte-mi ca marmura de clară,
Când ochiul tău cel mândru străluce în afară,
Întunecând privirea-mi, de nu pot să văd încă
Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lui adâncă,
Azi când a mea iubire e-atâta de curată
Ca farmecul de care tu ești împresurată,
Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltă
Lumina de-ntunerec și marmura de daltă,
Când dorul meu e-atâta de-adânc și-atât de sfânt
Cum nu mai e nimica în cer și pe pământ,
Când e o-namorare de tot ce e al tău,
De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine și de rău,
Când ești enigma însăși a vieții mele-ntregi…
Azi văd din a ta vorbă că nu mă înțelegi!

poezie celebră de
Adăugat de AdelyddaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Căpitanul vostru

Gândind la tot ce ne-a fost dat fie
În viața asta plină de răscruci,
Noi parte am avut numai de cruci,
Iar nu de pace și de bucurie...

Un glas însă ne mustră suveran:
"Oricât de mult și greu ați suferit,
paharul meu voi încă n-ați golit!"
Așa grăi al vostru Căpitan...

Din harul său voi m-ați împărtășit
La bătrânețe, cu atâta soare...
Și din iubirea lui, voi m-ați iubit

În ceasuri de alean și disperare...
De-o fi ies cândva din închisoare
Nu voi uita de fapta voastră mare!...

poezie de , traducere de Demetrius Leonties
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Mihai Eminescu

La o artistă

I

Credeam ieri că steaua-ți e-un suflet de înger
Ce tremură-n ceruri, un cuget de aur
Ce-arunc-a lui raze-n o luncă de laur
Cu-al cântului dar,

Iar tu, interpretă-a cereștilor plângeri,
Credeam că ești chipul ce palida stelă
Aruncă pe-o frunte de undă rebelă,
Pe valul amar.

Dar astăzi poetul cu inima-n ceruri,
Răpit d-a ta voce în rai de misteruri,
Ș-aduce aminte că-n cerul deschis
Văzut-a un geniu cântând Reveria,
Pe-o arpă de aur, c-un Ave Maria
­Și-n tine revede sublimul său vis.

II

Cum lebăda viața ei toată visează un cântec divin,
Nu cântecul undei murinde pe luciul mărei senin,

Cum galbena luncă visează o iarnă întreagă de-un cânt,
Nu cântecul iernei cel aspru, nu arpa lui Eol în vânt,

Ci lebăda cântecul morții, al morții cu chipul ei drag,
Iar lunca visează de doina voinicului celui pribeag
Astfel România, uitată-n Carpatul cel ars și bătrân,
Visat-a de glasul tău dulce, de cântu-ți de dorure plin.

Cum lebăda știe că glasul ce iese din luciul adânc
Sunt inimi de lebede stinse ce-n valuri eterne se plâng,

Astfel România, ea știe că glasul tău dulce divin
Italia, sora ei, numai putut-a să-1 aibe în sân.

Ea dară acum te salută, ea-n visul ei te-a presupus ­
Tu vii ca un cântec de soră la sora ce-n lume s-a dus.

poezie celebră de (1869)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Rodica Nicoleta Ion

Și...

(dedic acest poem unui coleg de condei trecut azi în neființă. Drum lin printre îngeri, Corneliu Culman!)

Și stelele se sting... Și anii ning...
Se prind în păr frânturi de adevăr.
Lacrimi și clipe, taină și visări,
Sunt aripi frânte, parcă, de plecări.
În trupul gârbovit, de-acum un gol...
Viața a fost doar un crâmpei de dor.
Un biet actor... Un rol de-amar și jale,
S-a scris în cer cu litere amare.
Biserici ard în inimi, ramuri plâng.
Copacul vieții tale e-n amurg.
Azi îngeri vin spre a-ți aduce-n dar,
Lumina cea din veșnicul hotar.
Sub lujeri de lumini se împletesc,
Iubirile ce încă îți slujesc.
Te-ai dus – o stea! Noi suntem doar o rugă
Ce ne dorim la tine ajungă.
o minune-n cer și scrie. Da!
Îți plânge de durere litera.
Și dincolo de lume sunt poeți,
Actori și stele, oameni eminenți...
Însă aici, noi toți vom sărăci.
Prin moartea ta, tu ai rănit o zi.
Îți va fi drumul pagină de soare.
Vor trece-n taină păsări călătoare
În chip de rugi. Aici, cu luare-aminte,
Noi toți cei dragi, te vom cinsti cuminte.
Un clopot sfredelește iarăși zarea,
În hăuri negre te-a furat cărarea.
E doliu-n noi. Te plângem, chip de lut...
Ne amintim, mai ieri, cum te-am avut.
Azi nu mai ești. O stea din ceruri pică.
În Univers, rămâi decât o clipă...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Isaia cincizeci și trei

Cincizeci și trei Isaia
Ce direct azi ne descrie
Suferința și văpaia
Lui Isus din veșnicie

Cât de clar ni se arată
Cum a suferit Hristos
Ca viața fără pată
Noi s-o avem aicea jos

Era așa de disprețuit
Căci de la El fața-ți întorceai
Dar El pedeapsa noastră a primit
Și-a noastre chinuri le-a purtat o vai

Pedeapsa care ne dă pacea
Peste El iat-a căzut
Și-n El noi am primit iertarea
Căci jertfă vie s-a făcut

Noi rătăceam toți ca niște oi
De drumul lui fiecare își vedea
Și de viață eram cu toții goi
Iar moartea parte ne era

Dar Domnul a făcut cadă
Nelegiuirea noastră asupra Lui
Și-n chinurile morții El să ardă
A suferit amar Ființa Mielului

A fost luat prin apăsare
Dar cine de pe vremea Lui a crezut
Căci El muri ca să primim iertare
De tot păcatul ce noi l-am făcut

A fost zdrobit prin suferință
Dar o sămânță de urmași El va vedea
Ce îl vor urma plini de credință
Cinstindu-i pentru veci Ființa Sa

Și rodul muncii sufletului Său
Îl va vedea și se va-nviora
Căci El ni-e Domn și Dumnezeu
Cum azi ne spune Evanghelia

El pe mulți dar îi va pune
Într-o stare după voia Lui Dumnezeu
Și despărțiți de astă lume
Cu totul smulși din ce e rău

De aceea partea Lui i-o voi da
Tatăl Sfânt iată ne spune
Cu cei mari — la dreapta Mea
Căci El a biruit în lume

Doar El s-a dat singur la moarte
Și cu cei fărădelege
Păcatele le poarte
De ele ne dezlage

Căci El a găsit de bine
se roage pentru vinovați
Plătind cum n-a plătit nime"
Ca noi azi — fim iertați
20-01-2022 M.

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel BălanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Corneliu Vadim Tudor

Lui Eminescu

Voi nu mă știți, firește, luminăția voastră
pe-atunci eram sămânță, sau nici măcar atât
umblam prin labirintul trupesc al unor oameni
din care unii, poate, vor fi și văzut

știu doar că-n ziua-n care voi v-ați născut pe lume
trei magi cu guri de aur, călăuziți de-o stea
s-au pogorât din munții Moldovei vestească
un prunc domnesc cu fruntea heraldică și grea

O super-novă, parcă, a explodat în iarnă
a fost și un cutremur de tei în univers
(aceste semne, toate, le-au scris de fapt bătrânii
prin pravili și cazanii, cu seve de neșters)

și ați crescut ca feții-frumoși, și erați geamăn
cu candela de miere a limbii românești
aud că ființa voastră lăsa prin aer urme
de forma unui clopot oceanic tras de pești

Ați păstorit o țară, apoi, cu sceptrul minții
bătut tot în luceferi, argint și-onihinos
și astfel cum Danubiul ne străjuiește sudul
la nord stă duhul vostru cel sfînt și mânios

luminăția voastră, voi nu mă știți, firește,
îngăduiți-mi, însă, a mă-nchina la voi
să vă ating cu buze evlavioase dreapta
picioarele bolnave în mirt vi le-nmoi

Și orice vas de sânge din trupul meu nevrednic
în clipa când se lasă la chei, în zori de zi
îl botez cu vinul cel vechi al slovei voastre
fără de care, doamne, nici c-aș putea trăi

îngăduiți-mi, dară, să vă urez din suflet
somn lin, și raiul dulce, și cugetu-mpăcat —
încolo, neamul vostru e bine și v-ascultă
așa cum se cuvine s-asculți de-un împărat!...

poezie celebră de din Epistole Vieneze (1979)
Adăugat de AuditusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Mihai Eminescu

Dumnezeu și om

Cărții vechi, roause de molii, cu păretț~ii afumați,
I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere bătrâne,
Strâmbe ca gîndirea oarbă unor secole străine,
Triste ca aerul bolnav de sub murii afundați:

Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,
Te-am văzut născut în paie, fața mică și urâtă,
Tu, Christoase,-o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă,
Tu, Mario, stai tăcută, țeapănă, cu ochii reci!

Era vremi acelea, Doamne, cînd gravura grosolană
Ajuta numai al minții zbor de foc cutezător...
Pe cînd mina-ncă copilă pe-ochiul sînt și arzător
Nu putea -l înțeleagă, -l invite în icoană.

Însă sufletul cel vergin te gîndea în nopți senine,
Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger.
Lîngă tine-ngenuncheată, muma ta stetea-n uimire,
Ridicînd frumoasă, sîntă, cătră cer a sale mâne.

În pădurile antice ale Indiei cea mare,
Printre care, ca oaze, sunt imperii fără fine,
Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine,
Închinînd înțelepciunei viața lor cea trecătoare:

Dar un mag bătrân ca lumea îi adună și le spune
C-un nou gând se paște-n oameni, mai puternic și mui mare
Decât toate pîn-acuma. Și o stea strălucitoare
Arde-n cer arătând calea la a evului minune.

Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?
Fi-va visul omenirei grămădit într-o ființă?
Fi-va brațul care șterge-a omenimei neputință
Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?

Va putea risipească cea neliniște eternă
Cea durere ce-i născută din puterea mărginită
Și dorința făr' de margini?... Lăsați vorba- pripită
Mergeți regi spre închinare la născutul în tavernă
În tavernă?...-n umilință s-a născut dar adevărul?
Și în fașe d-înjosire e-nfășat eternul rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege?
Răsări o stea de pace, luminând lumea și cerul...

Sarcini de-aur și de smirnă ei încarcă pe cămile
Și pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed pare-o așchie din soare,
Lunecând pe bolta-albastră la culcușu-eternei mile

Ș-atunci inima creștină ea vedea pustia-ntinsă
Și pin ea plutind ca umbra împărați din răsărit,
Umbre regii și tăcute ce-urmau astrul fericit...
Strălucea pustia albă de a lunei raze ninsă,

Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin
Povestind povești bătrâne, au văzut păstorii steaua
Cu zâmbirea ei ferice și cu razeIe de neauă
Ș-au urmat sfințita-i cale către staulul divin.

Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,
Dară inima-i deșartă mâna-i fină n-o urmează...
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Și în ochiul lui cuminte tu ești om - nu Dumneueu

Azi gândirea se aprinde ca și focul cel de paie ­
Ieri ai fost credința simplă - însă sinceră, adâncă,
Împărat fuși Omenirei, crezu-n tine era stâncă...
Azi pe pînză te aruncă, ori în marmură te, taie.

poezie celebră de (1873)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 2 comentarii până acum.
Participă la discuție!
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Ovidiu Vasile

Buletine de știri și de trotuar

La noi buletinul de știri e alarmă
Și statul degeaba e statul de drept
Salamul și pâinea de mâine-i o armă,
Iar semnul de carte-i săgeata din piept

La noi trotuarul se face parcare,
Să-ncapă mașina la oricine-o vrea,
Căci mersul pe jos e rușine și -i mare
Grădina Ta Doamne cu noi toți în ea

La noi pe ecrane se judecă lumea,
Scandalul din presă e pâine și circ,
Mai mult de trei zile ne ține minunea
Și carul cu proștii e-n pană pe cric.

Prin școlile noastre abundă nimicul,
Iar mărul de aur adus din import,
E mărul din basmul cu Prâslea Voinicul,
Cules fără luptă căci zmeul e mort.

Cu cifre și sume hrăniți cu de-a sila,
Cu grafice munții și-a plângerii văi,
Iar Doamna cu coasa și Domnul cu mila
Se încaieră-n crunte de stradă bătăi.

Și tot ipocritul sau fiu al mâniei
Născut socialist a ajuns democrat,
Din Casa Poporului făcut-a palat
Și cel mai frumos monument al prostiei.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook